În 1938, dupa doar 2 ani de construire, în munții din județul Dâmbovița, în mijlocul unei păduri de fagi, lângă un izvor se inaugurează sanatoriul TBC Moroeni, la vremea lui, cu cele 600 de paturi era al doilea ca mărime din Europa. La scurt timp după inaugurare sanatoriul devine vârful de lance al medicinei pneumologice românești, aici având loc prima tomografie clasică și prima branhoscopie din România , precum și numeroase cercetări pentru îmbunătățirea chirurgiei toracice.

Clădirea în stil art deco era alcătuită din 3 corpuri: un corp central cu 10 etaje și terasă și două aripi cu 4, respectiv 2 etaje. Tot pe domeniul centrului medical se ridică și o mică vilă cu destinația de locuință pentru directorul spitalului, medicul Sextil Rusu. Pe lateralele aripilor dinspre corpul central sunt executate o serie de basoreliefuri cu tematică medicală, o parte fiind păstrate până astăzi. Imobilul poartă semnătura arhitectului italian Antonio Viecelli. Un detaliu interesant este constructorul, liderul echipei fiind nimeni altul decât "părintele" Cazinoului din Constanța, Daniel Renard.

Toate corpurile de clădire dispuneau de terase generoase cu o superbă priveliște către localitățile Glod și Moroeni. În jurul clădirii se amenajează un parc în terase decorat cu numeroase plante dar și fântâni arteziene.

 Pentru mine este un păcat capital să ajung la București fără a mă opri la Capșa, iar în zilele în care stau în capitală, toate diminețile mele încep în acest loc magic. Este refugiul meu, un loc plin cu amintiri...locul de care mă leagă cea mai specială amintire a vieții mele. 

***

Seara Capșa devine aglomerat...dar e o aglomerație plăcută. Odată cu locul simt și eu că mă trezesc la viață. Străini de prin toate colțurile lumii, mai tineri, mai bătrâni, oameni de-ai locului, venetici; Spiritul locului îi atrage într-un fel inexplicabil...căci clădirile au un spirit al lor, un Spirit ce crește în timp, devine aievea și pune stăpânire pe cei ce trec pragul, pentru că acest suflet crește absorbind frânturi din viața celor ce pătrund înlăuntru. Capșa a fost mereu și a rămas locul în care s-au dezbătut chestiuni importante, s-au decis destine, uneori chiar destinul țării. Oameni importanți, elita României, fie ea intelectuală, politică sau comercială, diplomați, prinți, prințese, ofițeri și generali precum Mareșalul Joseph Jacques Césaire Joffre, doamne din lume bună și vampe, sau doar chibiți care doreau să facă și ei parte pentru câteva momente din această lume și-au pierdut orele și zilele aici. Brătienii, Take Ionescu, Argentoianu, Franz Iosef, Sarah Bernard, Josephine Baker, Regele Carol II, Cezar Petrescu, Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Arghezi, Minulescu și câți alții i-au trecut pragul. Și atunci ca și acum în acest loc s-au spus povești de iubire precum cea dintre Ionel Teodoreanu și Ștefania Velisar, ori povestea neîmplinită dintre constănțeanca Cella Serghi și Camil Petrescu. Capșa este locul despre care s-au scris și versuri ce mai apoi au fost măiestrit puse pe muzică - „Chez Capșa”. O piesă scrisă special în limba franceză pentru a fi interpretată de domnișoara Nitta-Jo, vedetă a Regalului și Alhambrei.

Se spune că unele lucruri sar una, două sau chiar trei generații. Poate așa e. Ori poate o frântură din sufletul străbunicului meu a rămas între acești pereți și ne-am regăsit acum, fără a ne fi cunoscut vreodată în viața reală. Bătrânul boier nu mai există de mult, așa cum nu mai există nici conacul de la țară cu ai săi îngeri ce vegheau deasupra intrării, nici șaretele, nici mașinile. Toate s-au dus măcinate de timp și de vremuri...Deși avea un Cadillac și Forduri, atunci când pleca spre capitală se deplasa cu nu mai puțin de trei șarete. De ce? Nu știu, poate dintr-o meteahnă de boier bătrân. În prima se aflau jobenul și după caz bastonul sau umbrela, în a doua el și în a treia soția și copiii.  Capitala îl atrăgea ca un magnet. Mereu găsea motiv să ajungă în București și în fiecare peregrinare a sa se oprea la Capșa. În perioadele când rămânea la conac îi plăcea să își petreacă timpul prin pădure la vânătoare, ori să călărească de-a lungul micului râu ce îi traversa domeniul. De atlfel holul de la intrare era decorat cu un cuier din mătase roșie și agățătoare făcute din coarnele cerbilor vânați. Cu toate acestea inima lui a rămas în orașul de pe Dâmbovița. De la el am moștenit dragostea pentru cai, pentru București și pentru Capșa. Nu știu dacă aici revenea pentru o pereche de ochi care-i răvășise sufletul, care să-l facă să lase liniștea și siguranța căminului de la conac alergând după un vis...Nu știu și în caz de a fost așa nu îl judec...nu pot să îl judec. Nu am dreptul să îl judec când însăși viața mea a fost plină de excese și degustări din toate plăcerile ce s-au oferit. 

Cu toate astea de ani buni am renunțat la agitația cluburilor și barurilor de pe litoral și de aiurea pentru liniștea restaurantelor. M-am dedicat cu pasiune cercetării trecutului și colecționării acestuia, alături de colegi minunați ce în timp mi-au devenit prieteni în cadrul Societății de Cartofilie „Stella Maris”. M-am schimbat mult, în multe aspecte...dar o parte din iubiri au rămas neschimbate: caii, vinul, Bucureștiul, Capșa, compania unei femei frumoase... Vine însă vremea când te uiți în urmă, te uiți în jur și te uiți la viitor. Și realizezi că în ciuda prietenilor numeroși și a femeilor frumoase care ți-au și îți intersectează drumul vieții, undeva în adâncul sufletului ai un gol. Un gol negru, hâtru și adânc, atât de adânc încât nu i se vede capătul. 

Și într-o însorită dimineață de primăvară te găsești stând afară pe terasa Capșei cu zilnicul cappuccino, de această dată însoțit de un delicios Choux au Croquelin, totul asezonat cu obligatoria țigară de foi. Tu...tu singur cu fantomele Capșei, tu singur cu bătrânul București, tu singur cu Calea Victoriei ce abia începe să se anime, tu singur cu...golul din suflet. Și stai și te gândești și analizezi și te frămânți. Muzica în surdină ce ieșea domol pe ușă și se răsfrângea pe stradă m-a dus cu gândul undeva în timp...În urmă cu 10 ani, cu 14 ani, cu 15 ani...cine mai știe. Nici măcar nu mai contează, pare că totul s-a petrecut într-o altă lume, într-o altă viață, cu alte personaje...asemănătoare dar în același timp diferite. Cert este că era o dimineață fierbinte de vară, un bun prieten a venit să mă ia să mergem la o petrecere la piscină. Acolo era și Ea. Ne cunoșteam din vedere. Fără să îmi fi atras vreodată atenția în mod special. Pe atunci pasiunile mele erau femeile mondene, aflate tot timpul în mijlocul celor mai exuberante și flamboaiante petreceri, care defilau în cele mai extravagante fashion shows. Aceea era lumea mea. Plina de lumini, de sclipici, dar atât de goală pe dinăuntru. Ea în schimb era o persoană dedicată studiului, dedicată unor cauze umanitare, o femeie liniștită. cu o frumusețe aparte. Nu avea acea frumusețe de plastic care o regăsim pe coperta Vogue sau pe catwalk-ul de la Fashion TV. Avea acea frumusețe aparte ce îmbină trăsăturile fine cu acel aer de mister, de je ne sais quoi. În acea dimineață de vară ea a venit spre mine zâmbind larg și m-a cuprins de gât strângându-mă în brațe. Atunci pentru prima dată am privit-o în ochi. Acei minunați ochi albaștri în care, privind, am simțit o liniște în care mă puteam pierde fără să mă tem că nu voi mai găsi drumul înapoi. În calmul lor puteam să plec pentru totdeauna. Și pentru prima dată în viață am simțit un gol în stomac. Și parcă precum o prevestire sumbră a ceea ce avea să vină, de niciunde cerul se întunecă și începu să plouă. O ploaie furioasă, cu spume ce părea că vrea să spele păcatele orașului și să mă înece. A trebuit să plecăm...fiecare pe drumul lui....Ne-am mai revăzut de atunci, de câteva ori... Îmi reamintesc acea seară, vântul adia ușor, ea îmbrăcată într-o rochie ce amintea de marile creații ale caselor de modă de lux, din perioada interbelică, stând rezemată atât de nonșalant și în același timp atât de elegant și natural de bătrânul Chrysler Royal din 1939. Avea o eleganță aparte, a doamnelor din înalta societate a altor vremuri. Parcă venise de dincolo de timp, de dincolo de vremuri, aducând cu sine o minunată lume, acum de mult apusă. Si zâmbea, cu fața spre mare zâmbea fericită în timp ce soarele la apus îi contura silueta. Acel moment, acei ochi, acel corp, acel zâmbet mi-au rămas întipărite pe veci în minte. Timpul a trecut și ea a părăsit acest trist oraș de provincie pentru totdeauna, luând drumul capitalei. 

Anii s-au dus unul după altul...într-o viață am trăit cât alții în cinci vieți. Dar acea clipă când, pentru prima dată am privit în ochii ei...Oameni, locuri, clipe, povești, femei...au trecut și am trecut prin ele....momentul acela a rămas mereu o constantă. Singura. Și am realizat că am obosit să alerg, nu mai vreau să alerg....pentru că toate peregrinările mele prin țară și prin lume au fost de fapt o fugă. O încercare de a fugi de amintirea acelei clipe și de acel gol din stomac. Și de fiecare dată când ajungeam în București îmi doream în adâncul sufletului, deși refuzam să accept acest lucru, să o revăd. Din teamă...din aroganță...din orgoliu? Cine știe. 

În acea dimineață de primăvară ceva s-a întâmplat, nu știu să spun ce. Poate sufletul bătrânului boier mi-a îndrumat inima, poate a fost acea energie aparte a Capșei, greu de spus, cert este că mi-am anulat participarea la balul din acea seară, bal ce încheia un important eveniment internațional ce fusese găzduit de București. Sunt unele momente în viață când trebuie să alegem între ceea ce credem că este important și ceea ce contează cu adevărat. 

Așa cum Eliazar i-a spus Alinei Gabor: „Nu regretăm, decât ceea ce nu am făcut în viață!”  (Cezar Petrescu - Greta Garbo | un roman pe care îl recomand cu căldură)

Am ales să îi dau ei un mesaj și să o întreb dacă ar dori să ne vedem...la Capșa, bineînțeles. După 10 ani de tăcere am ales ceea ce conta cu adevărat. Spre sincera mea surpriză a răspuns imediat și a acceptat. Din nou ca atunci la piscină, vremea s-a schimbat brusc, locul căldurii fiind luat de un frig crunt care îmi trecea prin cămasă, prin piele, prin carne, mușcând cu putere din oase. Ca și cum duhuri necurate încercau din nou să îmi pună piedică. Dar de această dată, cu spiritul bătrânului boier alături, le-am înfruntat, cu capul sus, hotărât și de neclintit. Iar duhurile au fost biruite și spre seară vremea se făcu iar frumoasă. Calea Victoriei se umplu iar de lume. 

Grăbit am intrat de-a valma în micuța Floriada, unde bătrânul negustor de flori se pregătea de ora închiderii. Am lăsat deoparte orgoliul, aroganța și ale prostii din tinerețe și pentru prima dată am luat un buchet de flori unei femei. Mi-am amintit că adoră florile roz. M-am uitat după bujori, preferații ei. Nu aveau, așa că am ochit repede un vas cu trandafiri. I-am luat pe toți și m-am îndreptat către Capșa, așteptând cuminte să sosească. Și a venit. La fix cum stabiliesm a apărut. S-a luminat la față când a primit florile și a zâmbit larg, sincer, la fel ca atunci în urmă cu mulți, mulți ani. Și la fel ca atunci am simțit un gol în stomac. Am intrat înăuntru, ne-am așezat la masa la care eu mă așez de fiecare dată. Ospătarul mi-a făcut complice cu ochiul și mi-a zâmbit discret. Era prima dată când veneam însoțit de cineva. Capșa este locul în care mă duc să fiu doar eu cu gândurile mele, doar eu și cu sufletul meu, doar eu și cu bătrânul boier, este refugiul meu. 

Am stat, am vorbit, am râs ca și cum acei 10 ani nu ar fi existat. Și ceasurile treceau, unul, două, trei...Și-a sprijinit gâtul în palmă și aplecând capul într-o parte m-a privit zâmbind. Atât de frumoasă. O frumusețe aparte cum am mai văzut doar la Demi Moore sau Jennifer Connelly, da are câte ceva din cele două. Și ca în urmă cu ani și ani, am privit în acei ochi superbi și am simțit o liniște, în care mă puteam pierde fără să mă tem că nu voi mai găsi drumul înapoi. Un calm de care m-am lăsat cuprins. M-a întrebat...dar nu i-am răspuns atunci ce gândeam cu sufletul. I-am spus după, mult mai târziu, când nu a mai contat, i-am spus că priveam atunci o femeie minunată pe care o iubesc. Ne-am luat la revedere în fața Capșei, m-a luat de gât și m-a strâns tare în brațe. A fost copleșitor, după atâția ani să îi simt din nou parfumul, să îi simt părul negru atingându-mi obrazul. Și am plecat...iar, fiecare pe drumul lui, eu pierzându-mă prin furnicarul de oameni de pe Calea Victoriei. 

De atunci timpul a trecut, am mai vorbit doar o singură dată. Și nu pot decât să dau dreptate vorbelor ei. Nu știe care va fi drumul meu, sau al ei, dacă eu îmi voi găsi vreodată liniștea sau dacă ea își va găsi vreodată liniștea. Maybe she's afraid... Maybe she's running away...Of what she's afraid of...from what she's running away, I'll never know... 

Iar acum....în zilele în care îmi beau cafeaua la Capșa și savurez minunatele lor prăjituri, în timp ce pufăi din trabuc, stau și mă gândesc la acea seară de primăvară, stau și mă întreb dacă drumurile noastre se vor mai intersecta vreodată. În adâncul sufletului sper că da...dar oare când?...peste o zi, o lună, un an, zece ani...niciodată?  Cine știe? Poate într-o altă viață, într-o altă lume, la un alt Capșa...căci acum o parte din suflet a rămas acolo, lângă bătrânul boier. Capșa e parte din mine și eu parte din Capșa.

Dezvoltării infrastructurii feroviare a orașului Constanța i s-a pus baza în „perioada britanică” când compania Dabune-Black Sea & Kostence Harbor Ltd. Co. a construit primele linii feroviare precum și gara. O mică clădire situată la periferia localității. Aceasta a deservit orașul zeci de ani, în timp ajungând să fie în inima acestuia.

Carte Poștală Ilustrată de epocă, imagine preluată din albumul „Dobrogea. Imagini de epocă”, autori: Academician Gheorghe Stănescu, Cristina Mihaela Popescu (2021).

Intensificarea rutelor comerciale și de pasageri dintre România și bazinul mediteranean și Lumea Nouă, după primul război mondial, a dus la edificarea în anul 1934 a Gării Maritime și Feroviare (unica de acest fel din România), inaugurată oficial în 1935 în prezența Familiei Regale. De proiect au fost responsabili arhitecții Crizantema Stămătescu și Gheorghe Brătescu. La interior se aflau vama, restaurante, birou O.N.T., sală de ședințe și protocol, mai multe restaurante, câteva magazine dar și locuința directorului gării. Între clădire și oraș se amenajează un mic dar elegant parc. 

Aceasta a funcționat și ca gară oficială pentru trenurile internaționale și vizitele oficalităților române și străine. Cu toate acestea poziționarea ei în port prezenta o serie de incoveniente, mai ales că la acea dată orașul se extinsese semnificativ către nord, vest și sud, atât prin înglobarea unor suburbii cât și prin construirea de noi cartiere.

Drept urmare în 1937 se ia decizia de edificare a unei gări moderne, situată central. Se identifică și ampalsamentul - gara britanică. Pentru proiect este ales marele arhitect Duiliu Marcu. Acesta gândește un imobil modernist, monumental, pentru a cărei construire urmau a fi demolate locuințele CFR, complexul de dotări urbane (benzinărie și toaletă subterană) și evident gara veche. În urma acestei resistematizări urmau să apară două scuaruri și Parcul CFR ce aveau să înconjoare noua gară. De asemenea pe partea dinspre Palatul de Justiție urma a fi amenajată o parcare. 

Gara urma să fie al doiela cel mai mare astfel de edificiu din România după Gara de Nord din capitală. Corpul gării fiind desfălurat pe 3 niveluri - spații comerciale la nivelul străzii, gara în sine cu acces de pe o esplanadă înălțată, spații de birouri și administrative pe 2 niveluri pe latura dinspre strada Traian. Tot pe această latură urma să fie edificat și un turn impunător care ar fi dominat orașul. Gara de tip terminus ar fi urmat a dispune de 5 peroane.

Din păcate cel de-al doilea război mondial și instalarea regimului comunist au făcut ca acest proiect să nu se concretizeze.

Schițe de epocă prezentate prin amabilitatea domnului arhitect Radu Cornescu.

     Joi 29 mai, în cadrul Bookfest 2024 de la Pavilionul B2 al Romexpo a avut loc lansarea volumului „Mahalale de patrimoniu”. Un proiect de excepție al Aici a stat, care eu, ca și colecționar de cărți și reviste vechi (printre altele), mă bucur că s-a concretizat într-un volum fizic, ceva atât de rar în lumea digitalizată de astăzi.

„Mahalale de patrimoniu” - o fascinantă incursiune în istoria străzilor bucureștene, pe care am devorat-o cu nesaț de la prima la ultima pagină.

Trebuie să îmi fac mea culpa și să recunosc că am „reușit” să ajung după ce prezentarea susținută de autoare, Ana Rubeli și două personalități ale culturii noastre, doamna academician Georgeta Filitti și doamna Silvia Colfescu, directorul Editurii Vremea, s-a încheiat. 

Aș putea da vina pe traficul bucureștean, dar adevărul este că de această dată vinovatul este dragul meu Capșa, unde m-am întins la un cappuccino însoțit de câteva delicioase prăjituri. Căci pentru mine este un păcat capital să ajung la București fără a mă opri la Capșa, iar în zilele în care stau în capitală, toate diminețile mele încep în acest loc magic. Capșa este refugiul meu, un loc plin cu amintiri...locul de care mă leagă cea mai frumoasă amintire a vieții mele, dar aceasta este o poveste pentru o altă dată.

Revenind la acest volum, trebuie spus că nu este doar o simplă trecere în revistă a unor case, străzi și locuri din vechile mahalale interbelice ale capitalei, în speță Sfânta Ecaterina și Flămânda. Avem în fața ochilor un studiu, fără a fi însă scorțos sau didactic. Este genul de lucrare născută din pasiune și nu din obligație. 

Volumul analizează evoluția și în unele cazuri degradarea acestor două areale, pornind cu anii formării lor și până în prezent. Nu este doar o prezentare a unor locuri și o amintire a unor suflete ce cândva au dat viață clădirilor, ci este și un strigăt de ajutor pentru a salva aceste case, multe de o valoare aparte atât istorică cât și arhitecturală.

Fotografiile din zilele noastre sunt însoțite de numeroase documente, schițe și planuri originale precum și, acolo unde a existat posiblitatea, de fotografii de epocă, un adevărat deliciu pentru iubitorii de istorie în general și iubitorii Bucureștilor în special. Și, trebuie să recunosc, că în calitate de colecționar al cărui crez este că noi, cei din această „breaslă” trebuie nu doar să adunăm aceste izvoare istorice, ci și să le împărtășim celorlalți, nu pot decât să mă bucur că aceste imagini și documente de epocă au văzut lumina publicului după atâta amar de ani.

***

Casele nu sunt doar niște simple construcții, structuri din cărămidă ori beton, casele nu sunt doar niște note într-o listă de la primărie sau de la arhive. Casele sunt „casete păstrătoare” de povești, amintiri, drame, iubiri, momente de fericire și de tristețe. Între pereții lor s-a trăit, s-a șoptit și s-a murit. Dar amintirile au rămas, iar cât timp proiecte precum #Aiciastat vor cotinua să existe, aceste amintiri nu or să dispară. Așa că recomand să căutați și să achiziționați acest volum, fie în librării, fie on-line.

 

    Cu largul concurs și excepționalul suport al Muzeului Național Peleș și al generoasei noastre gazde, domnul director Narcis Ion, la inițiativa colegului și prietenului Gabriel Octavian Nicolae, alături de restul colegilor mei din Societatea „Stella Maris” am avut bucuria și onoarea de a înfăptui un eveniment aparte - expoziția „Regalitatea și Marea”, fotografii, cărți poștale, documente, cărți și obiecte ce ilustrează această magică legătură dintre Casa Regală și Mare. Pentru că, așa cum am spus și în scurtul meu speech: „inima Reginei și Valurile Mării băteau în același ritm”. Dar despre expoziția în sine veți putea citi în detaliu în următorul număr (print) al Revistei „Stella Maris”.

    Acum eu am să vorbesc despre Domeniul de la Peleș....Domeniul de la Peleș nu este doar un loc...este o stare de spirit. Atât Peleșul cât și Pelișorul au ceva aparte. Nu se aseamănă cu castelele reci și apăsătoare ale Angliei, nici cu cele strălucitor de luxoase și flamboaiante ale Franței. Nu au nici acel aer de instituție, dar nici aerul de muzeu. Peleșul și Pelișorul au un aer intim, de cămin...O atmosfera caldă...Lumina difuză ce se strecoară printre vitralii, scârțâitul parchetului, mirosul de lemn și catifea au un aer de...acasă. Simți că între pereții lor s-a râs, s-au vărsat lacrimi de durere, s-au spus povești de iubire și s-au scris drame ale unor oameni...ale unor suflete. 

Maiestuos, demn, sobru, poate ușor melancolic precum pădurea deasă ce îl încojoară, Peleșul păstrează între pereții săi povești ce încă nu au fost depănate și poate nici nu vor fi vreodată. Holurile înguste pe care astăzi pășesc turiștii au fost cândva pline de râsetele unor copii, apoi de șoapte de dragoste, apoi de lacrimi de Regină și apoi...liniște...întuneric. Din salon nu a mai răsunat muzica...din camera de vânătoare nu s-au mai auzit vocile bărbaților mândrii de isprăvile lor...jucăriile nu au mai coborât de pe etajere...iar superbele lebede albe care își făceau veacul în iazul din fața intrării au plecat și ele. 

Acel Peleș și-a închis ochii și brațele în care și-a ascuns tainele. Cu toate acestea, dacă intrii înăuntru smerit, ca într-o biserică, și pentru câteva clipe lași deoparte camera foto, lași uitării pliantul acela cu informații tehnice și istorice, închizând ochii fizicului și deschizând pe cei ai sufletului, lăsând toate acele parfumuri, texturi, zgomote discrete și jocuri de lumini și umbre să te cuprindă, Peleșul la rândul său își va redeschide brațele, lăsând frânturi din sufletul său să ajungă la tine...dincolo de timp și vremuri. 

Peleșul este un loc pe care să-l simți, să-l trăiești, un loc în care să te reculegi. Peleșul este locul în care te poți duce singur, doar cu gândurile tale...să-ți pierzi pașii pe întortocheatele holuri ale mansardei...sau să mergi agale pe vechiul Drum Regal ce străbate pădurea bătrână, însoțit de zgomotul râului. 

Ori poți sta pe terasa vechiului Corp de Gardă din fața castelului, privindu-i splendida siluetă proiectată pe un fundal de poveste...Tu cu gândurile tale, cu un pahar de șampanie în față savurând parfumul de liliac, ascultând șoaptele vântului printre crengi. Te gândești poate la trecut, te gândești poate la ea și la acei minunați ochi albaștri, în care, cândva demult, când i-ai privit, ți-ai găsit liniștea. Oameni, locuri, clipe, povești...au trecut, dar momentul acela a rămas mereu o constantă în timp, în viață, în Univers. 

Și cu siguranță te gândești la ce va fi...Și pleci împăcat cu tine, cu gândurile tale...Ca de la un bun duhovnic...pleci cu sufletul vindecat. Și știi că te vei întoarce cândva, poate nu acum, poate nici în anii ce vor veni, dar te vei întoarce. Pentru că vei obosi să alergi, nu vei mai dori să alergi....pentru că toate peregrinările prin lume ți-au fost de fapt o fugă, o fugă de golul și singurătatea din propriul suflet. Și nu știi care va fi drumul tău și nici care va fi drumul ei, așa cum nu știi dacă vreodată se vor mai împleti drumurile voastre fie doar și pentru câteva ore, ori dacă visurile tale se vor îndeplini vreodată. Și nu știi nici dacă tu sau ea vă veți găsi vreodată liniștea. Dar un singur lucru este cert. Te vei întoarce acolo, sus la Peleș în vârful munților, la răscruce de vânturi, te vei întoarce, fie și într-o altă viață...căci Peleșul este acasă. 

 

    M.S. Regele a petrecut ziua de 12 iulie printre marinarii și sburătorii Săi, cari luptă pe mare și asigură integritatea coastelor noastre maritime.

Prezența Suveranului a prilejuit marinarilor și sburătorilor, clipe de mare entuziasm și manifestare a devotamentului pentru Tron și Țară.

La Constanța, de unde M.S. Regele Mihai I a început seria inspecțiunilor, a sosit împreună cu M.S. Regina Mamă Elena.

În întâmpinarea avionului regal, se găseau pe aerodrom d-nii: general de divizie Voiculescu; generalii de brigadă C. Ionescu și Crețulescu; colonel Al. Ignătescu, prefectul județului Constanța; comandor Horia Măcelariu, comandor N. Cristescu; col. Nicolae Oprescu, primarul Constanței; comandor aviator C. Georgescu; colonel C. Popescu; căpitanii comandori: Economu și A. Gherghel; lt. colonel Motz; lt. comandor Roșescu, etc. etc.

M.S. Regele și M.S. Regina Mamă au descins din avion, la orele 08:15 dimineața. Suveranul purta uniforma de amiral al marinei nostre și era însoțit de d. colonel adjutant Marcel Olteanu, Doamna Catargi, d-na de onoare, însoțea pe M.S. Regina.

D. general Voiculescu a prezentat raportul.

După terminarea inspecțiunilor la unitățile aviatice de pe litoral, Majestatea Sa Regele a fost primit la bordul uneia dintre navele puitoare de mine ale Majestății Sale, unde I-a fost prezentat corpul ofițeresc al unităților de războiu ale Marinei Regale. 

D. comandor Horia Măcelariu a făcut Suveranului un raport amănunțit asupra întregii activități a flotei noastre în actualul războiu.

De aici, urmat de d-nii: colonel adjutant Marcel Olteanu, comandor Măcelariu, căpitan comandor A. Gherghel și locot. comandor Roșescu, M.S. Regele s'a îndreptat către unul din submarinele noastre, întors din misiune.

Suveranul, după ce a primit raportul din partea d-lui comandor I. Voinescu și lt. comandor Niculescu și a fost salutat cu urale de întregul echipaj al navei bază, a coborît în interiorul unui submarin.

Regele a zăbovit în fața mașinelor submarinului, care înseamnă un nou triumf al tehnicei navale românești, fiind unul dintre cele construite în întregime în șantierele noastre.

Suveranul nu s'a interesat numai de manevra în general a submarinului ci de toate amănuntele de manipulare la suprafață și sub apă ale atât de prețuitei arme pe mare în actualu războiu.

Suveranul a eșit apoi în largul mării pe una dintre vedetele rapide torpiloare ale unei escadrile a Marinei Regale Române. Escorta vedetei a fost făcută de ambarcațiuni din aceeași escadrilă.

Suveranul a fost astfel prezent pe frontul maritim românesc, înfruntând cu dispreț regesc primejdia unui dușman, care putea fi pretutindeni.

În largul mării, Suveranul a urmărit cu viu interes o acțiune temerară de atac cu torpile, desfășurată de vedete.

Vedetele au lansat grenade de fund antisubmarine și apoi au executat o misiune de protecție cu perdea fumigenă.

La orele 1 jum. M.S. Regele și M.S. Regina Mamă Elena au luat prânzul pe bordul uneia dintre navele Marinei Regale Române. 

 Vineri, pe data de 17 mai, de la ora 18:00, la Biblioteca Judeţeană I. N. Roman din Constanţa, va avea loc vernisajul expoziției de pictura “Muzică, dans și parfum de flori în arta plastică”, eveniment cultural organizat de Asociația Artiști Dobrogeni, cu prezentarea a picturilor si a artiștilor, lansarea albumului de artă cu același nume, picturi, muzică și dans în cadrul vernisajului, pentru expoziția deschisă în perioada 17 mai – 31 mai 2024.

Moto: „Pictura este tăcerea minții și muzica ochiului” (Orhan Pamuk)

 

Prof. Univ Dr. Ibram Nuredin, filozof al culturii

 

Prezentul Album „Muzică, dans și parfum de flori în arta plastică”, mărturie de credință și frumos, altar și fortăreață de iubire de neam și de Dobrogea - străvechi pămînt românesc – este, în opinia noastră, o realizare de excepție, o referință pentru identitatea și identificarea cultural-plastică a artiștilor de la Marea cea mare.

Albumul, cu o tematică inedită, atractivă, încântatoare, relizat sub coordonarea dnei Mirela Iuliana Turtoi, președintele fondator al Asociației Artiști Dobrogeni, cuprinde picturi selectate pentru expoziția cu același nume, exprimă căutările și “de ce nu?” stările creatoare ale membrilor Asociației. Pentru ei și pentru noi, marele public de frumos estetic, inspirația Artei vine din nemărginirea mării, din lumina soarelui, din căldura nisipului, din bogăția și dărnicia pământului, din policromia obiceiurilor, tradițiilor, din bucuria de a trăi a românilor și etniilor, din respectul și armonia relațiilor interumane.

De aici au rezultat tablouri – bijuterii de trăiri și de sentimente, de gânduri și idei - tulburătoare imagini plastice realizate în genuri și tehnici plastice diferite.

Dacă din perspectiva mijloacelor de expresii plastice utilizate, al întemeierii unui stil particular, definitoriu, vorbim în mod firesc de eterogenitate, artiștii expozanți sunt uniți de motivul tematic generos, al „muzicii, dansului și parfumului de flori” ca și de capacitatea de a ne (re)da, prin mijloace de expresie și de „gramatică plastică” adecvate temei trăite, simțirea și gândurile lor particulare, inefabile.

Lucrările (ne) atrag prin prospețime, puritate, bucurie, prin semnele înnoirii mijloacelor tehnice – picturale. Gingășie, lumină și culoare găsim, spre exemplu, în picturile ce redau romantismul “dansului mirilor la răsarit de soare, pe faleza de la malul mării”, “bărci dansând cu valurile”, “emoții de toamnă, cu flori și gutui”, “un future ce dansează deasupra unui boboc de trandafir, lângă un bătrânel ce cântă la acordeon ultimul său vals pe Faleza Cazino”, “o pereche de miri realizat in clar-obscur, cu flori albe stilizate în prim-plan”, “trandafirul și vioara, eterna dualitate între pasiune și tandrețe”.

Regăsim, de asemenea, scene picturale - dinamice sau statice – care transmit energie, dor de viață, muzicalitate și parfum de flori, precum în tablouri care redau: scene din concerte sau artiști care cântă la instrumente,  “cântul unor papagali”, “chitare cu flori sau cu fructe”, “naturi statice cu viori, cu drapaje sau cu flori”, “fete cu flori păr”, ș.a.

De altfel, tematica florilor - flori simple sau asociate cu alte elemente din natură – a fost și a rămas o constantă în pictura românească și de peste hotare. Este suficient, în context, să amintim aici maeștrii precum Theodor Aman cu “Ghioceii”, Nicolae Grigorescu cu ”Flori de măr”, ”Flori albe de cireșe”, ”Oala cu flori”, și mulți alții. Nu-l putem uita desigur pe Ștefan Luchian, rafinat colorist cu ale sale ”Vas  cu flori”,  ”Bujori și maci”, ”Crizanteme”, ”Albăstrele”, ”Trandafiri” și desigur celebrele ”Anemone”, flori ale uitării necazului, ale potolirii durerii, ale consolării.

Trandafirul, laleaua, narcisa, crinul, crizantema, floarea de cireș, precum și alte flori, au fost și au rămas, definitorii prin simbolistica lor aparte, pentru monarhii și case regale, în francmasonerie, în cultura persană, arabă, turcă, în tradiția islamică și creștină. Bunăoară, floarea de cireș japoneză ”Sakura”, floare națională albă, cu nuanțe alb-rozaliu, roz și sau crizantema, simbol solar, stilizată fiind, este pe steagul național al Japoniei iar Împăratul japonez are ca semn distinctiv crizantema cu șase petale.

Reiterăm aici idea florilor ca adevărate ”sisteme de cunoaștere practică”, ca ”sisteme culturale” (Jack Goody, ”The culture of flowers”, Cambridge University Press, 1993) flori cu simbolistică particulară, individualizatoare.

Realizat cu pasiune și dăruire, cu răbdare și tenacitate, cu aplecare și aplicație, cu simț estetic, Albumul (ne) bucură ochiul, inima și sufletul, (ne) induce o liniște, o muzică interioară, (ne) relevă inspirația și motivația artistului plastic, (ne) bucură de clipa construită sub semnul frumosului și …cu parfum de flori.

Albumul acesta este, cred, un alt gen de ”TRIUNA HOREIA”, decât cea clasică, de sorginte elenă, care îmbină POEZIA – patronată de muza (lirică) Polimnia, MUZICA ce are ca muză pe Euterpe, DANSUL cu muza sa Terpsihora. Trăirea estetică a omului prin cuvinte, melodie, ritm,  gestică și atitudine corporală, este împlinită prin ARTA PLASTICĂ, prin imagine, ”perla ochiului”, cel mai intelectual simț al omului. Câtă delicatețe, dar și fermitate, este în spusa lui Filostrat, după care ”păcătuiește față de Adevăr și Înțelepciune, cel ce nu iubește pictura”.

NOMOS-ului muzical și KANON-ului – lege și simetrie -  din arta plastică elenă (arhitectură, sculptură, pictură) întemeiată pe teza frumosului obiectiv, ce depinde de număr și de măsură, și pe teza proporțiilor obiectiv perfecte, artiștii plastici din ALBUM, ca de altfel toți artiștii timpului nostru, îi adaugă multă imaginație, inspirație, fantezie, o mai mare spontaneitate și libertate creației.

Artistul plastic al zilelor noastre nu are doar meșteșug, doar îndemânare, pricepere și abilitate. El nu aplică doar regulile studiate ale “canonului” și principiul ”secțiunii de aur” pentru anatomia corpului uman. Templele și teatrele, știm bine, erau construite atunci, în antichitate, după principii geometrice, erau văzute și realizate prin perspectiva proporțiilor. Pictura, începând cu secolul al V-lea, devine una impresionistă, prin dispunerea luminii și umbrei are ca rezultat … o iluzie de realitate.

Artiștii plastici din prezentul Album au învățat acest lucru și, în zilele noastre, își mărturisesc liber Eul, Ego-ul personal și social. Sunt ”prizonierii” libertății de creație, sunt inventivi, originali, prin accent pe Expresivitate și … Culoare,  pe Detaliul semnificativ. Organizarea cromatică sugerează mișcarea, pitorescul emoțiilor și trăirilor umane creează o atmosferă. Albumul prezent exprimă, fără dubiu, statutul special al artistului plastic al zilelor noastre. Anume, el este un om privilegiat, pentru că prin talent, inspirație și muncă specifică, poate creea imagini vizuale; este un om ”izolat”, căci în actul creației rămâne doar cu sine, cu trăirile și experiența sa de viață;  paradoxal este și “supraexpus” și „împovărat”, pentru că publicul – receptorul și beneficiarul actului său de creație – intră în intimitatea lui, ”cercetează” toate ungherele / tainele sufletului său.

Albumul prezent este o cale spre cunoașterea creației și ”vizibilitatea” artistului/artiștilor. El/ei ne impresionează prin finețea compoziției, prin tușe aplicate prin profesionalism, prin acuratețea imaginii, prin lirism pictural iscoditor, prin știința firescului și naturalului, prin voința și hotărârea ”lucrului bine făcut” (Tadeusz Kotarbinsky).

Albumul este pentru mine și pentru iubitorii de frumos plastic, un exercițiu de admirație. Să ne bucurăm așadar! Să le urăm: Vivat! Crescat! Floreat!

 Nu pot decât să salut cu bucurie finalul pozitiv al poveștii hotelului Ambasador din București. Un emblematic imobil art deco care va reveni la viață după zeci de ani de așteptare. 

În anii '30 arhitectul Arghir Culina decide împreună cu omul de afaceri C. Mihăiescu să construiască un bloc de locuințe cu 12 etaje pe terenul lui Mihăiescu din bulevardul Take Ionescu #10. Un teren amplasat strategic între clădirea ARO și garajele Ciclop.

În 1935 încep lucrările la blocul denumit Casa Albă. O superbă clădire art deco cu o serie de elemente decorative interesante printre care se remarcă un elegant ceas.

Un an mai târziu lucrările sunt oprite când deja clădirea depășise ca înălțime Ciclopul. Culina și Mihăiescu decid să modifice imobilul și să-i schimbe destinația în hotel de lux. Astfel Culina realizează un nou proiect, se păstrează volumetria însă se aduc modificări primului etaj, de asemenea se renunță la elementele decorative și un alt element la care se renunță este scara de servici cu acces din bulevard.

Denumirea proiectului este la rândul ei schimbată din Casa Albă în Hotel Ambasador, inaugurarea având loc în anul 1937. Parterul era împărțit în două zone principale, separate de lobby-ul recepției. În dreapta se aflau barul și restaurantul, iar în stânga showroom-ul auto Nash.

Familia Julius Meinl, cea care a cumpărat imobilul, nu este străină de Bucureștiul interbelic, unde înainte de ocupația sovietică și mizerabilul regim comunist, au deținut o fabrică și un department store. Julius Meinl este una dintre cele mai mari afaceri de familie din lume, având o tradiție ce a început în 1862 cu un magazin de cafea, ceaiuri, condimente și mirodenii situat în inima Vienei. În 1877 Julius Meinl II revoluționează modul de prăjire a cafelei, eliminând contactul direct dintre boabe și gazele produse de cărbunele ars.

În 1912, compania aflată în plină expasiune își mută sediul în Julius Meinl Gasse, clădire în care funcționează și astăzi. Un an mai târziu devine cea mai mare companie producătoare de cafea prăjită din imperiul Austro-Ungar și cel mai mare importator de ceai și cafea din Europa centrală.

Din acest moment a urmat o expansiune constantă atât în Europa cât și în America de Nord, compania diversificând activitățile: producție de prăjituri, cafenele, magazine etc.