În anii ’30, România intră într-o etapă accelerată de modernizare a infrastructurii sale navale. Creșterea traficului de pasageri și mărfuri pe rutele către Orient și Statele Unite impune soluții noi, adaptate unei lumi aflate în plină transformare.

La Constanța, vechiul pavilion din lemn, construit la finalul secolului al XIX-lea de compania britanică Danube & Black Sea Railway and Kustendje Harbor Company, este demolat. În locul său urma să se ridice un terminal modern, capabil să răspundă noilor exigențe ale transportului maritim și feroviar.

Lucrările încep în 1930. Un an mai târziu, proiectul este revizuit în profunzime: fundațiile sunt modificate pentru a preveni infiltrațiile de apă, fiind utilizate materiale inovatoare pentru acea perioadă, precum betonul hidraulic și tuful vulcanic importat din insula Santorini. Soluțiile tehnice reflectă importanța strategică a clădirii și dorința de durabilitate.

Noul terminal este inaugurat în 1935, cu ocazia Zilei Marinei. La eveniment participă Regele, autorități locale, membri ai guvernului și înalte fețe bisericești, confirmând rolul simbolic și strategic al edificiului în România interbelică.

Proiectul poartă semnătura arhitecților Crizantema Stămătescu și Gheorghe Brătescu, iar clădirea este realizată într-un stil art deco elegant, devenind rapid una dintre imaginile emblematice ale Portului Constanța.

În exterior, sunt amenajate patru linii de cale ferată, folosite atât de trenurile care făceau legătura directă cu vapoarele, cât și de cele destinate vizitelor oficiale. Interiorul terminalului adăpostea vama, birouri ale Oficiului Național de Turism, săli de ședințe și protocol, restaurante, magazine, dar și locuința directorului gării.

Între terminal și oraș este amenajat un parc elegant, menit să ofere o tranziție firească între port și spațiul urban. Astăzi, doar o mică parte din acest parc mai supraviețuiește, ca martor tăcut al unei epoci în care Constanța devenea poarta maritimă modernă a României.