În ianuarie 1937, într-o Românie aflată încă sub fascinația modernității și a promisiunilor interbelice, Inspectoratul General al Jandarmeriei a lansat un concurs ambițios: proiectarea unui sanatoriu pentru cadrele sale, amplasat la malul mării, în eleganta stațiune Carmen Sylva. Nu era vorba doar despre un simplu spațiu medical, ci despre o clădire cu o dublă identitate – jumătate cazarmă, jumătate refugiu terapeutic. Aici urmau să fie găzduiți până la 120 de soldați și între 50 și 70 de plutonieri, oameni pentru care aerul sărat al mării devenea parte din tratament.
Concursul a atras șapte proiecte, fiecare reflectând ambițiile și tendințele arhitecturale ale epocii. Câștigătorii au fost arhitecții Iulian Descu și Gheorghe Hamerle, care au propus o construcție remarcabilă, inspirată de forma unui pachebot. Nu era o alegere întâmplătoare. În acei ani, pachebotul simboliza progresul, mobilitatea și legătura cu lumea largă. Proiectul lor transpunea această metaforă în beton și linii curbe, creând un volum monumental, cu terase ample orientate spre mare, ca niște punți deschise spre orizont.
Privită din față, clădirea părea pregătită să se desprindă de țărm. Liniile orizontale, balcoanele continue și ferestrele ritmate sugerau mișcare, chiar și în repaus. Era mai mult decât un sanatoriu: era o declarație de încredere în viitor, în forța vindecătoare a naturii și în modernitatea arhitecturii românești.
Juriul care a decis câștigătorul reflecta seriozitatea proiectului. Din el făceau parte arhitecți de prestigiu precum Statie Ciortan și Scarlat Petculescu, alături de doi generali și un medic-colonel. Alegerea lor confirma nu doar valoarea estetică a proiectului, ci și adecvarea sa funcțională și simbolică.
Și totuși, acest pachebot de beton nu avea să navigheze niciodată.
Realitatea economică și istorică a intervenit brutal. Lipsa fondurilor a întârziat începerea lucrărilor, iar izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a schimbat complet prioritățile statului. După război, instaurarea regimului comunist a adus o nouă viziune asupra arhitecturii și a instituțiilor, iar proiectele interbelice, asociate unei alte epoci, au fost abandonate sau uitate.
Astăzi, acest sanatoriu rămâne doar pe hârtie și în câteva planșe îngălbenite de timp. Dar privind aceste desene, este imposibil să nu te întrebi cum ar fi arătat litoralul românesc dacă acest pachebot imobil ar fi fost construit. Ar fi devenit, poate, un simbol al modernismului românesc, un reper vizual și cultural, o punte între disciplină militară și visul evadării spre larg.
În schimb, a rămas o promisiune neterminată. Un vis interbelic ancorat pentru totdeauna în trecut.
