Anul este 1935. Suntem pe litoralul românesc, într-o perioadă în care Eforie Nord devenea „perla” modernismului la Marea Neagră. Aici, printre vile elegante și briza sărată, Casa de Credit P.T.T. inaugura o bijuterie arhitecturală uitată astăzi de mulți: Căminul Maritim P.T.T.

Această instituție, cunoscută în epocă în special pentru creditele acordate în zona construcțiilor, nu a ridicat doar un simplu hotel, ci un adevărat simbol de stil. Proiectat de arhitectul Remus Iliescu, imobilul era o declarație de dragoste adusă stilului Art Deco. Cu un regim de înălțime discret, parter și etaj, clădirea emana eleganța sobră și liniile clare specifice perioadei interbelice.

Imaginați-vă configurația de atunci: 37 de camere primitoare la etaj, iar la parter, un restaurant și un bar care formau inima socială a clădirii. Dar adevăratul lux nu se oprea la pereții de piatră. Căminul era îmbrățișat de o grădină superbă, un domeniu verde de aproape 3.000 de metri pătrați, unde liniștea era la ea acasă.

Amplasarea nu era nici ea întâmplătoare: se afla chiar lângă celebrul Grand Hotel, clădirea care astăzi poartă numele de Efosan, formând împreună un nucleu al rafinamentului de pe malul mării.

Din păcate, istoria nu a fost blândă cu opera lui Remus Iliescu. Odată cu schimbarea regimului și venirea comunismului, estetica burgheză a căzut în dizgrație. Imobilul a fost parțial demolat, pierzându-și grădina și integritatea originală pentru a face loc noilor sistematizări ale litoralului de masă.

Astăzi, Căminul Maritim P.T.T. rămâne o fantomă elegantă în memoria arhitecturală a orașului. O poveste despre o lume care știa să îmbine funcționalitatea administrativă cu frumusețea absolută a designului interbelic.

 Imagini rare surprind Expoziția brâncovenească organizată în anul 1934 la Arhivele Statului, un eveniment de referință pentru cultura istorică românească din perioada interbelică.

Într-un moment de redescoperire și valorizare a trecutului național, colecționarii bucureșteni ai epocii au conlucrat pentru realizarea unei expoziții dedicate domnitorului Constantin Brâncoveanu. Pentru organizarea acestui demers cultural de amploare a fost ales istoricul și cercetătorul Emil Vârtosu, o figură respectată în mediul academic și muzeal al vremii.

Expoziția a reunit atât lucrări originale, cât și reproduceri după picturi reprezentându-l pe Constantin Brâncoveanu, alături de numeroase obiecte care i-au aparținut domnitorului și membrilor familiei sale. Piese de cult, obiecte decorative, documente și artefacte cu valoare simbolică au fost expuse publicului, oferind o imagine coerentă asupra epocii brâncovenești și a rafinamentului cultural specific acesteia.

Spațiul Arhivelor Statului a devenit, pentru o perioadă, un loc de întâlnire între istorie, memorie și identitate națională. Expoziția din 1934 nu a fost doar un eveniment muzeal, ci și o declarație culturală, prin care elitele interbelice au reafirmat importanța moștenirii brâncovenești în construcția conștiinței istorice românești.

Imaginile de la vernisajul de sculptură al Celinei Emilian, organizat în anul 1932, surprind nu doar un eveniment artistic, ci și afirmarea unei personalități esențiale a artei moderne românești.

Celine Emilian a fost, fără îndoială, una dintre reprezentantele de top ale mișcării artistice feminine din România interbelică, într-o perioadă în care afirmarea femeilor în artele plastice era departe de a fi un drum ușor. Formată la Paris, în atelierele marelui sculptor Antoine Bourdelle, artista și-a construit un limbaj plastic solid, ancorat în modernismul european, dar păstrând o sensibilitate proprie.

Deși se stabilește în România, Celine Emilian își păstrează atelierul din Paris, orașul luminilor, rămânând conectată la marile curente artistice ale vremii. Mai mult, în anii ’30, își deschide un atelier și la Roma, confirmând recunoașterea internațională de care se bucura și mobilitatea rar întâlnită pentru un artist român al epocii.

Un reper major al operei sale este lucrarea „Angela”, piesă care se află expusă permanent într-unul dintre cele mai prestigioase muzee de artă din lume, Tate din Londra. Prezența acestei sculpturi într-o astfel de instituție confirmă valoarea artistică a Celinei Emilian și locul său legitim în patrimoniul cultural european.

Vernisajul din anul 1932 rămâne, astfel, nu doar un moment de istorie artistică, ci o mărturie a forței creatoare feminine și a contribuției României la arta modernă internațională. Evenimentul a avut loc în galeria de artă a clădirii Cartea Românească din București, un spațiu cultural emblematic al epocii interbelice, care a găzduit numeroase manifestări artistice de referință.

La început de februarie 2026, la Centrul de Instruire Smârdan, forțele terestre ale Statelor Unite și ale României au demonstrat, încă o dată, că parteneriatul strategic dintre cele două țări nu este doar un concept diplomatic, ci o realitate militară solidă, testată pe teren.

Antrenamentul comun din 1 februarie a avut ca obiectiv creșterea interoperabilității și a capacității de reacție în scenarii reale de luptă. Militari români și americani au lucrat cot la cot, folosind proceduri comune, comunicații integrate și tactici moderne, exact așa cum ar face într-o situație reală de criză pe flancul estic al NATO.

Un element central al exercițiului a fost prezența tancurilor americane M1A2 Abrams, considerate de decenii un etalon al fiabilității și al superiorității tehnologice. Rezistența lor în condiții dificile, puterea de foc și capacitatea de a opera eficient alături de forțe aliate confirmă de ce Abrams rămâne unul dintre cele mai respectate tancuri din lume. Pentru militarii români, lucrul direct cu această platformă înseamnă experiență practică valoroasă și un pas înainte în adaptarea la standardele occidentale.

La exercițiu au participat și militari din celebra 1st Infantry Division a Armatei SUA, cunoscută sub numele de „Big Red One”. Este cea mai veche divizie activă a armatei americane, cu un istoric impresionant, de la Primul Război Mondial, la debarcarea din Normandia, până la operațiuni moderne în Irak și Afganistan. Prezența acestei unități la Smârdan adaugă greutate simbolică și profesională antrenamentului, demonstrând nivelul de încredere acordat României ca aliat strategic.

Astfel de exerciții nu sunt doar despre tehnică și tactică. Ele sunt despre încredere, despre predictibilitate și despre capacitatea de a acționa împreună atunci când securitatea regională o cere. România nu este doar un beneficiar al securității NATO, ci un contributor activ, respectat și implicat.

Într-o lume tot mai instabilă, parteneriatul România–Statele Unite rămâne un pilon de stabilitate. Antrenamentele comune, investițiile în apărare și cooperarea constantă arată clar că acest parteneriat nu este conjunctural, ci strategic, pe termen lung. Iar la Smârdan, acest lucru nu s-a spus în comunicate, ci s-a demonstrat, pas cu pas, pe teren.

 În 1936, Bucureștiul era un oraș al contrastelor fascinante și al unei efervescențe culturale greu de egalat. Cunoscut drept „Micul Paris”, orașul nu împrumutase doar arhitectura capitalei franceze, ci și spiritul ei artistic. Această fotografie, păstrată ca o capsulă a timpului, surprinde un moment de vârf al relațiilor culturale româno-franceze: banchetul oferit de Sindicatul Artiștilor Lirici și Dramatici din România în onoarea actorilor de la Comédie-Française.

Turneul din 1936 al Comediei Franceze la București nu a fost doar o serie de spectacole, ci un eveniment diplomatic de prim rang. Trupa franceză, cea mai veche și mai prestigioasă instituție teatrală din lume, era privită cu o venerație aproape sacră în societatea românească. La acea vreme, teatrul autohton era reprezentat de figuri monumentale precum Maria Filotti, președinta Sindicatului Artiștilor, care a fost forța motrice din spatele acestor schimburi culturale, militând activ pentru recunoașterea internațională a talentului românesc.

Alegerea locului pentru acest eveniment nu a fost întâmplătoare. Sala de banchete a Cercului Militar Național reprezenta culmea prestigiului în epocă. Cu coloanele sale masive și decorul somptuos, edificiul oferea cadrul perfect pentru a demonstra oaspeților francezi că România era o națiune europeană rafinată și ospitalieră. Detaliile din imagine — aranjamentele florale bogate și rigoarea ținutelor de seară — trădează un protocol strict, specific recepțiilor oferite marilor personalități ale continentului.

La această masă se aflau, cel mai probabil, nume care au scris istoria scenei: actori români de talia lui Ion Manolescu sau Lucia Sturdza-Bulandra, alături de exponenți ai culturii franceze precum Jean Yonnel — actor de origine română devenit societar al Comediei Franceze, care a servit adesea drept punte între cele două patrii ale sale. În acea seară, limbile română și franceză s-au împletit în discursuri despre arta dramatică și despre rezistența culturii în fața tensiunilor politice care începeau deja să umbrească orizontul Europei.

Însemnarea de pe spatele fotografiei ne amintește de rolul crucial pe care Sindicatul Artiștilor îl avea în acea perioadă, funcționând nu doar ca organizație profesională, ci ca un garant al demnității artistice. Această imagine rămâne una dintre ultimele mărturii ale unei lumi interbelice aflate la apogeu, înainte ca al Doilea Război Mondial să schimbe radical structura socială și culturală a țării. Banchetul din 1936 este, în esență, un pact de prietenie semnat prin artă, o dovadă a timpului în care Bucureștiul dialoga de la egal la egal cu Parisul.

 În vara anului 1934, litoralul românesc a devenit, pentru câteva zile, centrul unei mișcări care depășea granițele României. La Mamaia a avut loc una dintre cele mai ample manifestări ale cercetășiei interbelice: Jamboreea Mamaia 1934.

Pe câmpurile de lângă mare au fost ridicate sute de corturi, dispuse în adevărate tabere organizate cu rigoare militară și spirit civic. Cercetași din toate regiunile țării, dar și delegații din străinătate, au venit aici pentru a trăi o experiență comună, construită în jurul disciplinei, educației și camaraderiei.

Imaginile surprind conducători ai cercetășiei române, ofițeri, instructori și reprezentanți ai autorităților, alături de tineri în uniformă, purtând pălăriile specifice și însemnele de merit. Prezența oficialilor subliniază importanța pe care statul român o acorda cercetășiei, văzută atunci ca un pilon al formării morale și civice a noii generații.

Tabăra era un mic oraș temporar. Bucătării de campanie, zone de instruire, spații pentru adunări și ceremonii, toate funcționau după reguli stricte. Viața de zi cu zi se desfășura în aer liber, sub semnul muncii în echipă, al respectului și al responsabilității.

Jamboreea de la Mamaia nu a fost doar un eveniment recreativ. A fost un exercițiu de organizare națională, un simbol al României moderne din perioada interbelică, care își educa tinerii în spiritul datoriei, al loialității și al deschiderii internaționale.

Pentru participanți, aceste zile au rămas o amintire definitorie. Pentru istorie, Jamboreea Mamaia 1934 rămâne una dintre cele mai clare imagini ale unei Românii care își construia viitorul prin educație, disciplină și idealuri comune.

 În luna februarie a anului 1936, scena Operei Române din București a devenit locul unei sărbători cu totul speciale. Baritonul Jean Athanasiu era omagiat la împlinirea a douăzeci de ani de activitate artistică, un moment de bilanț pentru un artist care marcase decisiv începuturile și maturizarea operei românești moderne.

Evenimentul a avut loc pe 17 februarie 1936 și a fost unul de mare rezonanță în viața culturală a Capitalei. Presa vremii, de la Curentul la Gazeta Transilvaniei, a relatat pe larg despre această aniversare, subliniind atât valoarea artistică a sărbătoritului, cât și amploarea festivităților. În sală s-au aflat personalități ale vieții culturale și sociale, dar și membri ai familiei regale, prezență care confirma prestigiul de care se bucura Jean Athanasiu în România interbelică.

Programul serii a fost alcătuit din fragmente din operele care i-au adus consacrarea. Publicul a ascultat pasaje din actul al treilea din Rigoletto, din actul al treilea al operei Ernani și din actul al cincilea din Boris Godunov, roluri în care Athanasiu oferise, de-a lungul timpului, interpretări considerate memorabile. A fost o seară care nu a celebrat doar longevitatea unei cariere, ci și intensitatea și profunzimea unei voci deja legendare.

Jean Athanasiu era, la acel moment, unul dintre stâlpii Operei Române. Format într-o epocă de efervescență artistică, el reușise să depășească granițele țării, fiind aplaudat pe scene importante din Viena, Berlin și Milano. Reputația sa internațională se clădise pe o voce caldă, amplă, susținută de o tehnică vocală solidă și de un simț dramatic remarcabil.

Născut în 1885 și dispărut prematur în 1938, Jean Athanasiu rămâne una dintre figurile fundamentale ale istoriei muzicale românești. Cariera sa, concentrată într-un interval relativ scurt, a lăsat o amprentă durabilă, iar aniversarea din februarie 1936 rămâne una dintre ultimele mari recunoașteri publice ale unui bariton care a definit o epocă și o generație de aur a Operei Române.

____________

colorizare cu Google Gemini

București, 1937. Suntem în plină perioadă interbelică, o epocă în care capitala României își trăia cu intensitate visul european. În acest an, Parcul Herăstrău – proaspăt sistematizat pe locul unor foste mlaștini – devenea scena celui mai ambițios proiect cultural și urbanistic al vremii: expoziția „Luna Bucureștilor”.

Nu era doar o sărbătoare a orașului, ci o demonstrație de forță și eleganță. Vizitatorii care treceau pragul expoziției erau întâmpinați de un peisaj arhitectural modern, dominat de linii drepte, colonade impunătoare și spații largi, aerisite. Arhitectura pavilionară de aici, semnată de nume mari precum Horia Creangă sau Duiliu Marcu, vorbea despre o Românie care privea cu încredere spre viitor, adoptând stilul modernist și art deco.

Parcurgând aleile pavate cu precizie geometrică, privirea îți este furată de oglinzile de apă în care se reflectă pavilioanele internaționale. În 1937, „Luna Bucureștilor” a avut un caracter special, găzduind Pavilionul Națiunilor Mici din Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică. Vedem astfel clădirile dedicate Yugoslaviei și Cehoslovaciei, structuri monumentale împodobite cu basoreliefuri ce înfățișează hărți și simboluri naționale, subliniind legăturile diplomatice strânse ale acelei perioade.

Contrastul este însă elementul care dădea farmec acestui eveniment. De la răceala nobilă a betonului și a coloanelor înalte, vizitatorul era purtat spre căldura tradiției autentice. În interiorul pavilioanelor românești, atmosfera se schimba complet. Aici, arta populară era la loc de cinste. Interioare țărănești minuțios reconstituite prezentau sobe de teracotă pictate manual, ștergare țesute cu motive geometrice complexe, ceramică smălțuită și icoane vechi. Era un dialog vizual între avangarda arhitecturală și rădăcinile ancestrale ale satului românesc.

Nici peisajul nu a fost lăsat la voia întâmplării. Expoziția a integrat natura într-un mod spectaculos. Poduri de beton cu arcade subțiri și elegante traversau noile canale ale Herăstrăului, unde bărcile de agrement așteptau cuminți la mal. Aleile erau străjuite de monumente și steme ale orașelor românești, transformând o simplă plimbare într-o lecție de istorie și mândrie națională.

Seara, luminile indirecte, plasate strategic pe pereții înalți ai pavilioanelor, transformau întreaga zonă într-un spectacol de umbre și forme, oferind Bucureștiului aura unei metropole care nu avea cu nimic mai puțin decât Parisul sau Berlinul ori New Yorkul.

„Luna Bucureștilor 1937” rămâne în istorie ca un moment de apogeu. A fost expresia unei generații care a reușit să îmbine perfect tehnologia modernă cu spiritul tradițional, lăsând moștenire un standard de estetică și urbanism care continuă să ne fascineze și astăzi, la aproape un secol distanță. O fereastră deschisă spre o lume care, pentru o clipă, a crezut că frumosul și ordinea pot dăinui pentru totdeauna.

________________________________

colorizate cu Gemini AI