Ecaterina Vrana pare că mă urmează peste tot. Nu știu de ce. La fel cum nu știu de ce am senzația că am întâlnit-o cândva, fie la București, fie la Constanța, într-o perioadă în care încă era printre noi.

Prima reîntâlnire cu opera ei, după plecarea sa, s-a întâmplat la București, în cadrul expoziției „Colecționarii / Numai Pictura”, găzduită de draga mea La Mița Biciclista și curatoriată exemplar de Erwin Kessler.

Astăzi, reîntâlnirea a fost una, dacă vreți, spirituală. De această dată, la Muzeul de Artă Constanța, unde a avut loc vernisajul expoziției „Synthetic Configurations of Open Space”, semnată de Natalia Silaghi, câștigătoarea Premiului I „Ecaterina Vrana” pentru Tinere Artiste (P.E.V.A.), la ediția inaugurală a programului.

Și poate că nu este întâmplător că numele Ecaterinei Vrana revine aici printr-o artistă aflată la început de drum. P.E.V.A. este o formă concretă de continuitate: o artistă consacrată devine reper pentru o nouă generație, iar memoria ei este transformată într-un sprijin real pentru creația contemporană.

 În perioada interbelică, Casa Corpului Didactic (C.C.D.) a avut un rol important în sprijinirea celor care activau sau se pregăteau să intre în sistemul de învățământ. Instituția a construit cămine pentru studenții și studentele care urmau cariera didactică, locuințe destinate profesorilor, dar și, începând din anii ’30, hoteluri la munte și la mare.

Una dintre clădirile realizate în acest context a fost internatul de fete al Casei Corpului Didactic, construit în anii ’20 pe fostul bulevard Carol II, în zona actualei intersecții dintre străzile Profesor Doctor Gheorghe Marinescu și Eroii Sanitari.

Potrivit revistei Arhitectura, proiectul clădirii îi aparține arhitectului A. Popper.

Edificiul impresionează prin arhitectura sa neoromânească, cu volume ample, arcade, logii, ancadramente decorative și un acoperiș cu țiglă care îi conferă silueta caracteristică arhitecturii românești interbelice.

Imaginea păstrează un București în care instituțiile dedicate educației nu însemnau doar săli de curs, ci și infrastructură destinată formării și vieții de zi cu zi a viitorilor dascăli.

În perioada interbelică, atunci când venea vorba despre luxul american în lumea automobilelor, două nume se detașau: Cadillac și Packard. Ambele mărci au fost prezente pe piața românească până la instaurarea regimului comunist, iar printre admiratorii automobilelor Packard s-a numărat și Regele Carol al II-lea, care a deținut un spectaculos Packard Super Eight Victoria Custom by Franay, model 1937. Packard era considerată una dintre mărcile de prestigiu ale industriei auto americane, automobilele sale fiind asociate cu eleganța, rafinamentul tehnic și statutul social.

În România, marca era comercializată prin Atlanta S.A., companie care avea showroom-ul principal în București, pe Calea Victoriei nr. 116. Clădirea care a găzduit reprezentanța Packard există și astăzi, fiind restaurată și păstrând imaginea elegantă a uneia dintre cele mai importante artere comerciale ale Bucureștiului de altădată.

Povestea Packard avea însă să se încheie în Statele Unite. O serie de decizii manageriale și dificultăți întâmpinate de companie au contribuit la declinul mărcii. Ultimul automobil Packard produs la Detroit a ieșit de pe linia de fabricație în 1956, iar în 1958 numele Packard a dispărut oficial din industria auto. Astăzi, automobilele Packard au devenit piese de colecție, iar prezența lor în România interbelică rămâne o mărturie a perioadei în care Bucureștiul era conectat la marile tendințe ale lumii occidentale.

 În perioada interbelică, Casa Corpului Didactic a avut un rol important în sprijinirea celor care se pregăteau să intre în sistemul de învățământ. Instituția a construit cămine și internate pentru studenții și studentele care urmau să devină profesori, dar și locuințe destinate cadrelor didactice.

Un astfel de proiect a fost realizat la sfârșitul anilor ’20, pe bulevardul Schitu Măgureanu, în Capitală. Era vorba despre un internat destinat băieților, conceput pentru tinerii aflați în pregătire pentru cariera didactică.

Clădirea impresiona prin arhitectura sa neoromânească, cu elemente decorative inspirate din tradiția arhitecturală românească. Imobilul era desfășurat pe demisol, parter, două etaje și mansardă, oferind un spațiu generos pentru funcțiunea sa. Proiectul a fost realizat de arhitectul Spiridon Cegăneanu, unul dintre arhitecții activi în Bucureștiul perioadei interbelice.

Astăzi, imaginea clădirii rămâne o mărturie a Bucureștiului interbelic și a infrastructurii dedicate educației, construită într-o perioadă în care arhitectura și instituțiile publice contribuiau împreună la definirea orașului modern.

Pregătirile pentru cea de-a IV-a ediție a Salonului de Fotografie „Anatole Magrin” au intrat într-o nouă etapă, organizatorii anunțând primii invitați care vor expune în cadrul clasei „Maeștri”.

Ediția din 2026 îi va avea printre expozanții invitați pe:

• Daniel Bălțat – Sibiu, fondator al „Image Art”;
• Alin Panaite – Constanța, fondator al „Avatar Studio Photography”.

Prezența celor doi fotografi reprezintă o continuare a tradiției începute încă de la prima ediție a salonului, prin care evenimentul își propune să creeze un dialog între fotografii consacrați și tinerii pasionați aflați la început de drum.

Clasa „Maeștri” oferă publicului ocazia de a descoperi lucrările unor artiști cu experiență și, în același timp, le oferă tinerilor concurenți repere importante în parcursul lor către arta fotografică.

Organizatorii au transmis că pregătirile pentru ediția din 2026 continuă și că vor urma noi informații despre program, participanți și momentele importante ale Salonului.

Salonul de Fotografie „Anatole Magrin” – ediția a IV-a, 2026. O întâlnire între experiență, talent și pasiunea pentru fotografie.

Galeria Căminului Artelor din București a găzduit, sâmbătă, 8 august 2026, două vernisaje care au adus în atenția publicului o diversitate de expresii ale artei contemporane.

În perioada interbelică, Casa Corpului Didactic s-a remarcat printr-o preocupare aparte pentru sprijinirea celor care formau viitoarele generații de dascăli. Instituția a construit cămine pentru studenții și studentele aflați în pregătire, locuințe cu chirie și sisteme de credit pe termen lung pentru profesori, iar din a doua jumătate a anilor ’30 a început să dezvolte și o rețea de hoteluri la munte și la mare.

Unul dintre proiectele dedicate profesorilor a fost realizat în anii ’30, în Capitală, pe fostul bulevard Regina Elisabeta nr. 95, astăzi Mihail Kogălniceanu nr. 64, după planurile arhitectului E. Botez.

Clădirea impresiona prin arhitectura sa Mediterranean Revival, cu o compoziție amplă, desfășurată pe demisol, parter, șase etaje, mansardă și terasă circulabilă.

Parterul de pe actualul bulevard Mihail Kogălniceanu avea destinație comercială, în timp ce partea imobilului orientată către Splaiul Independenței avea funcțiune rezidențială.

Un detaliu aparte îl reprezenta mica grădină interioară, amenajată cu un bazin artezian în centru, un spațiu de relaxare neobișnuit pentru un imobil urban de asemenea dimensiuni.

În total, clădirea oferea 60 de apartamente, fiind concepută ca o soluție modernă de locuire pentru corpul profesoral al României interbelice.

Planurile originale păstrate oferă astăzi o imagine interesantă asupra modului în care arhitectura interbelică îmbina locuirea colectivă cu spațiile comune, funcțiunile comerciale și chiar mici zone verzi interioare.

În 1911, Alexandru I. Filipescu, urmaș al familiei Filipescu, decidea parcelarea domeniului familiei din Șoseaua Jianu, loturile fiind destinate vânzării pentru construirea unor locuințe individuale.

În deceniile următoare, pe aceste terenuri aveau să apară unele dintre vilele elegante ale Bucureștiului interbelic.

Printre ele se numără și Vila Danielopol, ridicată în anii ’20 pe strada Andrei Mureșanu. Clădirea este un frumos exemplu de arhitectură neoromânească, cu arcade, logii, decorații inspirate din arhitectura tradițională și o compoziție dominată de turnul de colț.

Proiectul poartă semnătura arhitectului Statie Ciortan, unul dintre arhitecții importanți ai perioadei, cunoscut pentru numeroasele sale proiecte în stil neoromânesc.

Vila Danielopol păstrează și astăzi imaginea unei epoci în care vechile domenii aristocratice ale Capitalei erau transformate în cartiere elegante de locuințe, iar arhitectura neoromânească devenea una dintre expresiile definitorii ale Bucureștiului de început de secol XX.