La începutul secolului al XX-lea, puțini își puteau imagina dezvoltarea spectaculoasă pe care avea să o cunoască orașul Constanța. În anul 1912, omul de afaceri de origine greacă Stavro Dumitriu a luat o decizie care i-a surprins pe mulți dintre contemporanii săi. Acesta a cumpărat de la Primăria Constanței un teren cu o suprafață de 1.450 de metri pătrați, aflat la acea vreme la marginea orașului, într-o zonă considerată de mulți drept „în plin câmp”.

Pentru terenul respectiv, Stavro Dumitriu a plătit suma de 98.870 de lei și 50 de bani, o investiție considerabilă pentru acea perioadă. Prietenii și cunoscuții săi au privit cu scepticism decizia, considerând că este o adevărată nebunie să construiești un hotel într-o zonă atât de îndepărtată de centrul orașului. Timpul avea însă să demonstreze că antreprenorul văzuse potențialul unei Constanțe aflate în plină expansiune.

După ani de muncă și investiții, în 1920 își deschidea porțile Grand Hotel, una dintre cele mai elegante și moderne clădiri ale orașului. Construcția a necesitat aproximativ cinci ani, iar proiectul a fost realizat de arhitectul francez Edgar de Goue, autorul mai multor edificii reprezentative pentru Constanța începutului de secol XX, printre care și celebrul Hotel Palace.

Față de planurile inițiale, clădirea a fost ridicată cu un etaj mai puțin decât cel prevăzut în proiect. Nivelul superior a rămas doar pe hârtie, fără a mai fi construit vreodată. Chiar și așa, hotelul impresiona prin dotările sale moderne, beneficiind de electricitate și încălzire centrală, facilități considerate de ultimă generație pentru acea epocă.

Succesul nu a întârziat să apară. Grand Hotel a devenit rapid una dintre principalele opțiuni de cazare pentru oamenii de afaceri, personalitățile și vizitatorii importanți care ajungeau în Constanța. La parter funcționau un restaurant elegant, o sală de lectură și muzică, precum și mai multe spații comerciale care contribuiau la animația și prestigiul clădirii.

După moartea fondatorului, în anul 1940, afacerea a fost preluată de fiul său, Dumitru St. Dumitriu. Acesta moștenise nu doar proprietatea, ci și spiritul antreprenorial al tatălui său. Cu o experiență internațională remarcabilă, acumulată în orașe precum Trieste, Alexandria și Istanbul, Dumitru Dumitriu devenise încă din 1932 reprezentant pentru Balcani al companiei americane Ford Motor Company.

Sub conducerea sa, hotelul și-a consolidat statutul de reper economic și social al Constanței. La parterul clădirii a fost deschisă reprezentanța Ford pentru Dobrogea, iar printre chiriașii de prestigiu s-a numărat și Radio Corporation of America, una dintre cele mai importante companii americane din domeniul comunicațiilor și electronicii.

Influența lui Dumitru St. Dumitriu în viața economică și socială a orașului era considerabilă. Prestigiul său este ilustrat și de funcția de viceconsul onorific al Cehoslovaciei la Constanța, poziție care confirma rolul său important în mediul de afaceri și diplomatic al regiunii.

Schimbările aduse de instaurarea regimului comunist au afectat însă imaginea originală a clădirii. În procesul de simplificare arhitecturală specific acelei perioade, Grand Hotel și-a pierdut mare parte din ornamentația bogată care împodobea fațada. Detaliile decorative care îi conferiseră eleganță și personalitate au fost îndepărtate, modificând aspectul inițial al edificiului.

Cu toate transformările prin care a trecut de-a lungul ultimului secol, Grand Hotel rămâne o mărturie a spiritului antreprenorial care a contribuit la dezvoltarea Constanței moderne. Povestea sa este și astăzi un exemplu despre viziune, curaj și capacitatea de a vedea oportunități acolo unde alții vedeau doar un teren aflat la marginea orașului.

Puține nave au traversat istoria secolului al XX-lea purtând cu ele atâtea povești despre aristocrație, dragoste, politică și controverse precum yachtul cu aburi Nahlin. Lansat la apă în anul 1930, elegantul vas a fost construit pentru Lady Annie Henrietta Yule, moștenitoarea influentului om de afaceri britanic Sir David Yule.

Numele navei, „Nahlin”, provine de la un trib amerindian și poate fi tradus prin expresia „flota pedestră”. În semn de omagiu față de această denumire, la prova yachtului a fost amplasată o sculptură reprezentând o căpetenie amerindiană, element decorativ care a devenit una dintre caracteristicile distinctive ale vasului.

Destinul navei avea să se schimbe radical în 1936, când a fost cumpărată de Regele Edward al VIII-lea al Marii Britanii. Monarhul a folosit yachtul pentru o celebră croazieră în Marea Mediterană, fiind însoțit de Wallis Simpson, americanca divorțată care avea să provoace una dintre cele mai mari crize constituționale din istoria monarhiei britanice.

Relația dintre Edward și Wallis Simpson a stârnit un interes uriaș în presa internațională. Publicațiile mondene din Statele Unite și Marea Britanie urmăreau fiecare mișcare a cuplului, iar fotografiile și relatările despre voiajul lor la bordul lui Nahlin au făcut înconjurul lumii. În cele din urmă, dragostea pentru Wallis Simpson l-a determinat pe Edward să abdice la 11 decembrie 1936, pentru a se putea căsători cu femeia pe care o iubea. Potrivit unor relatări istorice, momentul abdicării l-a surprins pe fostul suveran în timpul călătoriei de întoarcere, undeva pe Dunăre, între România și Ungaria.

Regele Edward VIII si Wallis Simpson la bordul yachtului

Aventura maritimă a celor doi nu a scăpat ochiului ager al presei mondene de peste ocean, în special Cavalcade Magazine care publică ample articole.

La scurt timp după acest episod care a schimbat istoria Casei Regale britanice, yachtul a fost cumpărat de Regele Carol al II-lea al României pentru suma de 90.000 de lire sterline. Nava a primit atunci un nou nume, „Luceafărul”, devenind una dintre cele mai luxoase ambarcațiuni aflate în posesia statului român. Achiziția a atras atenția presei internaționale, care a urmărit cu interes transferul unui vas asociat recent cu una dintre cele mai mediatizate povești de dragoste ale epocii.

1 august 1937, Sunday Times

Nici perioada românească a navei nu avea să fie lipsită de răsturnări de situație. După abdicarea Regelui Carol al II-lea în 1940, yachtul a intrat în patrimoniul statului român. În anii următori a fost utilizat ca navă de croazieră și, ulterior, ca muzeu. În perioada comunistă a primit numele „Libertatea” și a fost transformat într-un hotel și restaurant plutitor, ancorat pe faleza Dunării la Galați.

După căderea regimului comunist, nava a intrat într-o perioadă dificilă. Afectată de lipsa investițiilor și de degradarea accentuată, a fost transferată în proprietatea unei societăți comerciale din Galați, deși figura în continuare în evidențele patrimoniului național.

În 1998, yachtul a fost cumpărat de brokerul britanic Nicholas Edmiston pentru 265.000 de dolari. Un an mai târziu, în baza unui act special emis de Guvernul României, nava a fost transportată în Marea Britanie pentru un amplu proces de restaurare. În 2002, vasul a fost eliminat din lista bunurilor de patrimoniu cultural ale României.

Restaurarea completă a continuat și după schimbarea proprietarilor. În 2006, yachtul a fost cumpărat de James și Deirdre Dyson, fiind transferat la Hamburg pentru lucrări suplimentare, inclusiv înlocuirea motoarelor cu aburi și refacerea finisajelor. Ulterior, nava a fost achiziționată de omul de afaceri scoțian Willie McCullough, care a decis revenirea la denumirea originală, Nahlin.

Un moment remarcabil din istoria recentă a navei a avut loc în 2010, când Willie McCullough a reușit să recupereze salupa originală a yachtului, considerată pierdută de peste șase decenii. Ambarcațiunea, construită din mahon și având o lungime de 6,4 metri, a fost restaurată și readusă la bord, completând astfel procesul de reconstituire a aspectului istoric al vasului.

11 august 1936, Regele Edward și Wallis Simpson la bordul șalupei , lângă insula Rab, Croația

Din punct de vedere tehnic, Nahlin impresionează și astăzi prin dimensiunile sale. Yachtul are o lungime de 91,4 metri și o lățime de aproape 11 metri. La momentul construcției, dispunea de șase cabine luxoase pentru pasageri, o sală de mese elegantă, o sală de sport, un salon destinat doamnelor și o bibliotecă, facilități care îl transformau într-o adevărată reședință plutitoare.

Povestea lui Nahlin este o călătorie prin marile transformări ale secolului trecut, de la aristocrația britanică și monarhiile europene, până la regimul comunist din România și renașterea patrimoniului naval istoric. Puține ambarcațiuni pot spune că au fost martore la o abdicare regală, au purtat numele „Luceafărul” și au supraviețuit pentru a naviga din nou sub numele cu care au intrat în istorie.

 Sinagoga Mare din Constanța își deschide porțile către comunitatea locală printr-un eveniment artistic de excepție, găzduind în premieră expoziția de pictură și grafică intitulată „SĂRBĂTOARE”. Manifestarea marchează nu doar întâlnirea publicului cu două artiste deosebite, ci și primul eveniment public organizat în monumentul istoric după finalizarea amplului proces de restaurare.

Expoziția reunește douăzeci de lucrări de pictură și grafică semnate de artistele Marieta Besu, din Constanța, și Lia Laufer Rosenfeld, din Beer-Sheva, Israel. Prin stiluri și tehnici diferite, cele două creatoare propun o incursiune vizuală în universul simbolurilor, al spiritualității și al sărbătorii, în deplină armonie cu spațiul încărcat de istorie al Sinagogii Mari.

Marieta Besu expune o serie de picturi în ulei realizate pe suport pătrat, în care sunt reinterpretate simboluri cu valoare universală și atemporală. Luna și soarele, capitelurile decorate cu rodii și alte elemente simbolice capătă valențe noi prin sensibilitatea artistică a autoarei. În completarea acestora, lucrările de grafică realizate în tehnica laviului dezvăluie o lume subtilă și rafinată, inspirată de arhitectura sacră. Coloanele, arcadele și pavajele evocă ideea construcției templului, iar în anumite compoziții apare sugerată și prezența feminină, așa cum se întâmplă în lucrarea „Femeie cu miel”.

La rândul său, Lia Laufer Rosenfeld aduce în fața publicului lucrări în acril pe pânză, caracterizate prin forță expresivă, spontaneitate și energie cromatică. Inspirația sa provine din două dintre cele mai importante sărbători evreiești, Pesach și Hanukkah, transpuse în imagini vibrante, dominate de contraste puternice și culori vii. Lucrările surprind emoția, bucuria și intensitatea trăirilor sufletești asociate acestor momente de celebrare.

Un loc aparte în creația artistei îl ocupă simbolul Menorei, prezent în două dintre lucrările expuse. Realizate într-o manieră apropiată de gestualism, acestea transmit un mesaj puternic despre triumful luminii asupra întunericului, afirmând forța spirituală și speranța care însoțesc existența umană.

Prin această expoziție, Sinagoga Mare din Constanța își reafirmă vocația de spațiu cultural și de dialog între comunități, transformându-se într-un loc al întâlnirii dintre patrimoniu, memorie și creație contemporană. Evenimentul reprezintă un moment important atât pentru viața culturală a orașului, cât și pentru redescoperirea și valorificarea unuia dintre cele mai valoroase monumente istorice ale Constanței.

Weekendul acesta m-a găsit prins între niște gânduri apăsătoare și o răceală zdravănă la plămâni. Febra, tusea și nopțile nedormite m-au oprit din păcate de a participa la evenimentul pregătit de bunii mei prieteni și, în curând, colegi de la Fundația Metafora, care, în frunte cu Garofita Jianu au pus la punct un parteneriat minunat cu Muzeul de Istore Carol I din Brăila. A fost unul dintre acele momente în care corpul îți amintește că are ultimul cuvânt, indiferent de planurile pe care le faci.

Așa că mi-am petrecut nopțile de insomnie în pat, cu motanul tolănit în brațe, căutând refugiu în una dintre marile mele iubiri culturale: opera clasică. Din fericire, canalul Mezzo traversează în această perioadă o serie de producții montate la Atena, iar ceea ce am descoperit acolo mi-a schimbat câteva prejudecăți pe care nici nu realizasem că le am.

Spre rușinea mea, atunci când cineva vorbea despre operă, mintea mea zbura automat către Italia, Austria, Germania, Franța sau Rusia. În imaginarul meu, marile tradiții operistice aparțineau exclusiv Europei Centrale și Occidentale. Grecia era prezentă prin tragediile antice, prin filozofie și istorie, dar niciodată prin operă. Ei bine, producțiile văzute în aceste zile m-au obligat să îmi reconsider perspectiva. Și asta spune multe venind din partea unui om care preferă opera clasică și privește cu destulă suspiciune multe dintre reinterpretările moderne. De prea multe ori am văzut regizori care sacrifică povestea și muzica în favoarea unui concept intelectualizat până la absurd. La Atena însă am descoperit exact opusul: reinterpretări curajoase care respectă spiritul original al lucrărilor.

Poate și din acest motiv mi-am amintit de copilăria petrecută în Constanța anilor '90. La spectacolele de operă și balet, primele rânduri ale sălii erau ocupate aproape invariabil de turiști străini, în special germani și polonezi, majoritatea trecuți bine de prima tinerețe. Pentru mine, copil fiind, era fascinant să văd oameni veniți de la sute sau mii de kilometri distanță pentru a asculta muzică clasică într-un mic și anost oraș de la Marea Neagră.

Prima operă pe care am urmărit-o a fost „Madama Butterfly”, una dintre lucrările lui Puccini pe care le iubesc cel mai mult. Povestea ei a depășit de mult granițele scenei lirice și a influențat numeroase producții cinematografice, printre care și celebrul film „Sayonara” din 1957, cu Marlon Brando.

Montarea de la Atena, realizată la impresionantul Odeon al lui Herodes Atticus de către Opera Națională a Greciei, a avut-o în rolul principal pe soprana Anna Sohn. Este unul dintre acele cazuri rare în care prezența scenică și calitățile vocale se completează perfect. Frumusețea exterioară este egalată de forța interpretării, iar pe parcursul reprezentației ai impresia că artista nu mai joacă rolul lui Cio-Cio-San, ci devine efectiv personajul. Decorul a fost relativ minimalist, însă lipsa elementelor scenografice clasice a fost compensată prin utilizarea inteligentă a panourilor video. Ceea ce m-a impresionat cu adevărat a fost însă introducerea unui element împrumutat direct din tradiția tragediei grecești: corul. Figuri aproape nude, cu capetele rase și corpurile acoperite într-o nuanță murdară de gri-albicios, apăreau constant pe scenă ca niște prezențe spectrale. În tragedia greacă, corul nu era doar un comentator al acțiunii. El reprezenta conștiința colectivă, comunitatea, destinul sau chiar vocea zeilor. În mod surprinzător, acest artificiu funcționează extraordinar de bine în universul lui Puccini.

În multe interpretări moderne, sinuciderea lui Butterfly nu mai apare exclusiv ca alegerea unei femei abandonate, ci ca rezultatul inevitabil al unor forțe sociale, culturale și istorice care o împing către acel final tragic. În această montare, atunci când sabia îi este oferită de figurile simbolice ale corului, spectatorul are senzația că însuși destinul îi întinde instrumentul morții. Este o imagine puternică și profund tulburătoare.

A urmat „Il Trittico”, trilogia formată din „Il Tabarro”, „Suor Angelica” și „Gianni Schicchi”.

Dintre toate, „Il Tabarro” m-a surprins cel mai mult. Muzica rămâne profund ancorată în opera clasică italiană, însă acțiunea este mutată într-o Americă a anilor '80, într-un oraș fictiv care pare construit din bucăți de New Jersey și Detroit. Atmosfera amintește de filmele grindhouse, de thrillerele neo-noir și de cinematografia urbană a acelei perioade. Este remarcabil cât de bine funcționează această transpunere, mai ales dacă ne gândim că povestea originală se desfășoară la Paris. Temele centrale — gelozia, frustrările sociale, violența și pasiunea — sunt universale și se adaptează perfect noului context. Privind spectacolul, mi-am amintit de filmele neo-noir americane din anii '70 și '80 și, pe alocuri, chiar de unele dintre producțiile de tip grind-house. 

„Suor Angelica” vine însă cu o schimbare radicală de ton. După atmosfera apăsătoare și urbană din „Il Tabarro”, spectacolul revine către un estetism mult mai apropiat de tradiția clasică. Din nou, panourile video joacă un rol esențial. Uneori ai impresia că privești simultan teatru și cinema, deoarece imaginile din fundal interacționează permanent cu acțiunea de pe scenă.

Vizual, producția m-a dus cu gândul la expresionismul german, cu decoruri monumentale și perspective deformate, dar și la estetica benzilor desenate moderne. Poate părea o comparație ciudată, însă există momente care amintesc simultan de Frank Miller, de „Sin City” și, pe alocuri, chiar de stilul hiperbolizat al lui Quentin Tarantino. Cel mai interesant detaliu este însă acela că Angelica apare ca o figură mai puțin conformistă decât în interpretările tradiționale. La un moment dat, ea citește o carte interzisă. Privită de aproape, cartea se dovedește a fi chiar libretul operei „Il Tabarro”. Odată deschis, conținutul este prezentat sub forma unei benzi desenate inspirate evident de estetica lui Frank Miller. Este un joc metatextual inteligent și surprinzător de amuzant pentru o operă care tratează teme atât de dramatice.

Din păcate, când s-a ajuns la „Gianni Schicchi”, lupta era deja pierdută. După două nopți aproape albe și ore întregi de febră, am fost în cele din urmă învins și am adormit.

 Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” Constanța a găzduit vineri, 29 mai, un eveniment cultural dedicat literaturii contemporane românești, aducând în fața publicului doi dintre cei mai apreciați intelectuali și scriitori ai momentului: Radu Paraschivescu și Angelo Mitchievici. Întâlnirea, desfășurată în Aula bibliotecii, a reunit iubitori de carte, studenți, profesori și cititori interesați de dialogul autentic despre literatură, inspirație și destinul cărților.

Discuția dintre cei doi invitați a fost una deschisă și captivantă, atingând teme variate, de la procesul scrisului și relația autorului cu propriile texte, până la rolul culturii și al lecturii într-o societate aflată într-o continuă schimbare. Publicul a avut ocazia să descopere nu doar perspectivele literare ale invitaților, ci și latura lor umană, marcată de reflecții personale, umor și sinceritate.

În perioada interbelică, România începe să se distanțeze ușor de modelul francez și să se apropie din ce în ce mai mult de stilul de viață nord-american. Bucureștiul, aflat într-o perioadă de modernizare accelerată, preia nu doar elemente arhitecturale și economice din Statele Unite, ci și ideea unui nou tip de loisir: sportul practicat ca formă de relaxare și socializare.

Astfel, la nivel național sunt amenajate cinci ansambluri sportive și de relaxare construite în jurul unor moderne terenuri de golf, care purtau, evident, denumirea de „country clubs”. Cel mai mare dintre acestea era Country Club Bucharest, situat pe malul lacului Herăstrău și având ca membri fondatori ilustre nume precum Alexandru Marghiloman, Prințul Ghica, Barbu Catargiu, Principele Barbu Știrbey, Negroponte, colonelul american Edwin St. John Greble Jr. și alții.

Ansamblul cuprindea un teren de golf cu 18 găuri, amenajat după cele mai moderne cerințe ale vremii, terenuri de tenis, un elegant club cu restaurant, debarcader pentru iahturi și alte facilități destinate membrilor.

 În anul 1925, în Parcul Carol al II-lea, actualul Herăstrău, era dezvelit unul dintre cele mai spectaculoase ansambluri statuare ale Bucureștiului interbelic. Realizată de reputatul sculptor român Ion Jalea, compoziția îi înfățișa pe Hercule și centaurul Nessus într-o confruntare dramatică inspirată din mitologia antică. Lucrarea a fost sculptată în elegantă marmură de Carrara, iar soclul a fost executat din travertin, materiale care ofereau monumentului o prezență monumentală și rafinată în peisajul noului parc regal.

Alegerea marmurei de Carrara nu a fost întâmplătoare. Ion Jalea a dorit să facă o trimitere directă la marile sculpturi ale Antichității care reprezentau celebra luptă dintre Hercule și Nessus, multe dintre acestea fiind realizate din aceeași rocă prețioasă folosită încă din epoca romană și renascentistă. Astfel, artistul român a creat o punte simbolică între tradiția clasică europeană și sculptura monumentală românească din perioada interbelică.

Din fericire, ansamblul statuar poate fi admirat și astăzi pe Insula Trandafirilor din Parcul Herăstrău, păstrându-și amplasamentul original din 1925. Prezența sa continuă în același loc contribuie la farmecul istoric al parcului și amintește de perioada în care Bucureștiul își construia identitatea monumentală modernă prin artă și arhitectură de inspirație occidentală.

Mai puțin cunoscut este faptul că există și o variantă de dimensiuni reduse a acestei lucrări, realizată din ghips, care se află astăzi în colecțiile Muzeului de Artă Constanța. Această piesă oferă publicului ocazia de a observa mai îndeaproape compoziția și detaliile concepute de Ion Jalea pentru una dintre cele mai reușite reprezentări mitologice din sculptura românească a secolului XX.

În serile în care Bucureștiul pare să alerge fără oprire printre claxoane, terase și agitație, există încă locuri capabile să încetinească timpul. Un astfel de spațiu este acum Mița Biciclista, transformată pentru prima dată într-un veritabil refugiu dedicat artei contemporane.

NUMAI PICTURA, prima ediție a seriei „Colecționarii”, propune o amplă incursiune în arta românească a ultimelor trei decenii, desfășurată în șase încăperi ale casei, sub coordonarea curatorială a lui Erwin Kessler. Totul pornește din colecția lui Daniel Ștefănică, un om care a ales să construiască discret, vreme de 30 de ani, un patrimoniu impresionant de lucrări postrevoluționare. 

Atmosfera este amplificată de intervenția arhitecturală și scenografia realizate de Attila Kim, care reușesc să pună în valoare fiecare sală fără artificii inutile. Rareori ai sentimentul atât de clar că spațiul și lucrările ajung să respire împreună.

Întregul proiect este remarcabil. Îl recomand nu doar cu entuziasm, ci aproape cu insistență. Este una dintre acele experiențe culturale care rămân cu tine mult timp după ce ai părăsit ultima încăpere.

Bucuria mea a fost cu atât mai mare când am descoperit prezența unor artiști constănțeni extraordinari. Gili Mocanu continuă să confirme forța unei voci artistice imposibil de ignorat. Absolvent al Universității Naționale de Arte din București în 1999, autor al memorabilei expoziții „Gili a murit” și laureat al premiului „Margareta Sterian”, acordat de Muzeul Național de Artă al României în 2004, el rămâne una dintre figurile esențiale ale scenei contemporane românești.

Deosebit de emoționantă a fost și întâlnirea cu lucrările semnate de Ecaterina Vrana (1969–2019), despre care am aflat cu mulți ani în urmă prin intermediul regretatei Doina Pauleanu. Revederea universului ei vizual a avut ceva profund personal și tulburător. 

Dintre toate piesele prezentate, câteva au rămas însă puternic întipărite în memorie: „Studio Visit” de Roman Tolici, „Impermanența” de George Anghelescu și „Vanitas” de Ștefan Ungureanu. Sunt creații care  îți schimbă ritmul interior și felul în care rămâi în tăcere câteva clipe după întâlnirea cu ele.

Așa că mergeți. Mergeți, mergeți, mergeți să vedeți această primă parte din ceea ce se anunță a fi începutul unei serii spectaculoase.