Weekendul acesta m-a găsit prins între niște gânduri apăsătoare și o răceală zdravănă la plămâni. Febra, tusea și nopțile nedormite m-au oprit din păcate de a participa la evenimentul pregătit de bunii mei prieteni și, în curând, colegi de la Fundația Metafora, care, în frunte cu Garofita Jianu au pus la punct un parteneriat minunat cu Muzeul de Istore Carol I din Brăila. A fost unul dintre acele momente în care corpul îți amintește că are ultimul cuvânt, indiferent de planurile pe care le faci.
Așa că mi-am petrecut nopțile de insomnie în pat, cu motanul tolănit în brațe, căutând refugiu în una dintre marile mele iubiri culturale: opera clasică. Din fericire, canalul Mezzo traversează în această perioadă o serie de producții montate la Atena, iar ceea ce am descoperit acolo mi-a schimbat câteva prejudecăți pe care nici nu realizasem că le am.
Spre rușinea mea, atunci când cineva vorbea despre operă, mintea mea zbura automat către Italia, Austria, Germania, Franța sau Rusia. În imaginarul meu, marile tradiții operistice aparțineau exclusiv Europei Centrale și Occidentale. Grecia era prezentă prin tragediile antice, prin filozofie și istorie, dar niciodată prin operă. Ei bine, producțiile văzute în aceste zile m-au obligat să îmi reconsider perspectiva. Și asta spune multe venind din partea unui om care preferă opera clasică și privește cu destulă suspiciune multe dintre reinterpretările moderne. De prea multe ori am văzut regizori care sacrifică povestea și muzica în favoarea unui concept intelectualizat până la absurd. La Atena însă am descoperit exact opusul: reinterpretări curajoase care respectă spiritul original al lucrărilor.
Poate și din acest motiv mi-am amintit de copilăria petrecută în Constanța anilor '90. La spectacolele de operă și balet, primele rânduri ale sălii erau ocupate aproape invariabil de turiști străini, în special germani și polonezi, majoritatea trecuți bine de prima tinerețe. Pentru mine, copil fiind, era fascinant să văd oameni veniți de la sute sau mii de kilometri distanță pentru a asculta muzică clasică într-un mic și anost oraș de la Marea Neagră.
Prima operă pe care am urmărit-o a fost „Madama Butterfly”, una dintre lucrările lui Puccini pe care le iubesc cel mai mult. Povestea ei a depășit de mult granițele scenei lirice și a influențat numeroase producții cinematografice, printre care și celebrul film „Sayonara” din 1957, cu Marlon Brando.
Montarea de la Atena, realizată la impresionantul Odeon al lui Herodes Atticus de către Opera Națională a Greciei, a avut-o în rolul principal pe soprana Anna Sohn. Este unul dintre acele cazuri rare în care prezența scenică și calitățile vocale se completează perfect. Frumusețea exterioară este egalată de forța interpretării, iar pe parcursul reprezentației ai impresia că artista nu mai joacă rolul lui Cio-Cio-San, ci devine efectiv personajul. Decorul a fost relativ minimalist, însă lipsa elementelor scenografice clasice a fost compensată prin utilizarea inteligentă a panourilor video. Ceea ce m-a impresionat cu adevărat a fost însă introducerea unui element împrumutat direct din tradiția tragediei grecești: corul. Figuri aproape nude, cu capetele rase și corpurile acoperite într-o nuanță murdară de gri-albicios, apăreau constant pe scenă ca niște prezențe spectrale. În tragedia greacă, corul nu era doar un comentator al acțiunii. El reprezenta conștiința colectivă, comunitatea, destinul sau chiar vocea zeilor. În mod surprinzător, acest artificiu funcționează extraordinar de bine în universul lui Puccini.
În multe interpretări moderne, sinuciderea lui Butterfly nu mai apare exclusiv ca alegerea unei femei abandonate, ci ca rezultatul inevitabil al unor forțe sociale, culturale și istorice care o împing către acel final tragic. În această montare, atunci când sabia îi este oferită de figurile simbolice ale corului, spectatorul are senzația că însuși destinul îi întinde instrumentul morții. Este o imagine puternică și profund tulburătoare.
A urmat „Il Trittico”, trilogia formată din „Il Tabarro”, „Suor Angelica” și „Gianni Schicchi”.
Dintre toate, „Il Tabarro” m-a surprins cel mai mult. Muzica rămâne profund ancorată în opera clasică italiană, însă acțiunea este mutată într-o Americă a anilor '80, într-un oraș fictiv care pare construit din bucăți de New Jersey și Detroit. Atmosfera amintește de filmele grindhouse, de thrillerele neo-noir și de cinematografia urbană a acelei perioade. Este remarcabil cât de bine funcționează această transpunere, mai ales dacă ne gândim că povestea originală se desfășoară la Paris. Temele centrale — gelozia, frustrările sociale, violența și pasiunea — sunt universale și se adaptează perfect noului context. Privind spectacolul, mi-am amintit de filmele neo-noir americane din anii '70 și '80 și, pe alocuri, chiar de unele dintre producțiile de tip grind-house.
„Suor Angelica” vine însă cu o schimbare radicală de ton. După atmosfera apăsătoare și urbană din „Il Tabarro”, spectacolul revine către un estetism mult mai apropiat de tradiția clasică. Din nou, panourile video joacă un rol esențial. Uneori ai impresia că privești simultan teatru și cinema, deoarece imaginile din fundal interacționează permanent cu acțiunea de pe scenă.
Vizual, producția m-a dus cu gândul la expresionismul german, cu decoruri monumentale și perspective deformate, dar și la estetica benzilor desenate moderne. Poate părea o comparație ciudată, însă există momente care amintesc simultan de Frank Miller, de „Sin City” și, pe alocuri, chiar de stilul hiperbolizat al lui Quentin Tarantino. Cel mai interesant detaliu este însă acela că Angelica apare ca o figură mai puțin conformistă decât în interpretările tradiționale. La un moment dat, ea citește o carte interzisă. Privită de aproape, cartea se dovedește a fi chiar libretul operei „Il Tabarro”. Odată deschis, conținutul este prezentat sub forma unei benzi desenate inspirate evident de estetica lui Frank Miller. Este un joc metatextual inteligent și surprinzător de amuzant pentru o operă care tratează teme atât de dramatice.
Din păcate, când s-a ajuns la „Gianni Schicchi”, lupta era deja pierdută. După două nopți aproape albe și ore întregi de febră, am fost în cele din urmă învins și am adormit.
