Pe malul liniștit al lacului Snagov, într-o perioadă în care România își afirma identitatea arhitecturală și culturală, lua naștere în anul 1933 o construcție remarcabilă: Vila Cârma.

Ridicată în apropierea Parohiei Dobroești, vila a fost construită de Societatea Urba ca reședință de protocol, destinată întâlnirilor și activităților reprezentative ale epocii. Alegerea amplasamentului nu a fost întâmplătoare. Snagovul devenea, încă din perioada interbelică, un spațiu al elitei, al retragerii elegante din agitația Bucureștiului.

Clădirea impresionează prin stilul său neoromânesc, o expresie arhitecturală care îmbină tradiția locală cu influențe brâncovenești și elemente inspirate din arhitectura vechilor conace. Arcadele ample, logiile deschise și volumetria echilibrată transmit ideea de prestigiu, dar și de armonie cu peisajul natural din jur.

Proiectul a fost semnat de arhitectul Alexandru Zamfiropol, unul dintre profesioniștii care au contribuit la definirea esteticii interbelice românești. Prin această vilă, Zamfiropol a creat nu doar un spațiu funcțional, ci și un simbol al rafinamentului epocii.

Vila Cârma reflectă ambiția unei Românii moderne, dar profund atașate de rădăcinile sale. Astăzi, asemenea construcții rămân mărturii ale unei perioade în care arhitectura era gândită nu doar pentru utilitate, ci și pentru reprezentare, identitate și prestigiu.

Povestea acestei vile este, în același timp, povestea unei epoci în care Snagovul devenea un punct de întâlnire între natură, elită și tradiție arhitecturală românească.

La începutul secolului XX, legătura maritimă directă dintre Statele Unite și Constanța era realizată de câteva nave care aveau istorii complicate, trecând de la transport civil la serviciu militar și înapoi.

În 1905, în Germania era lansat la apă vaporul SS Rhaetia II, aflat în serviciul Hamburg-America Line. La izbucnirea Primului Război Mondial, nava se afla în Philadelphia și a fost confiscată de Statele Unite. După modernizări, a devenit USAT Black Hawk, iar ulterior, în serviciul Marinei, USS Black Arrow.

În august 1919 revine la statut civil sub numele SS Black Arrow și efectuează primul voiaj pe ruta New York–Constanța și retur. După doar două curse, vaporul este vândut și mutat pe ruta dintre Statele Unite și Spania.

În 1921, armatorul Stephen D. Stephendis fondează la New York compania American Black Sea Line, care introduce curse regulate între New York și Constanța, folosind navele SS Acropolis și SS City of New York.

Nava care avea să devină SS Acropolis fusese lansată în 1890 sub numele SS Michigan. După o perioadă de serviciu civil, este cumpărată de Marina americană și redenumită USAT Kilpatrick. În 1920 revine la transport civil, este modificată și începe cursele către Constanța sub numele SS Acropolis. În anii următori își schimbă de mai multe ori proprietarul și numele — SS Washington, apoi SS Great Canton — dar rămâne pe aceeași rută până când este retrasă și dezmembrată în 1924.

Cealaltă navă a companiei, SS City of New York, fusese lansată în 1888 pentru Inman Line. Vândută guvernului american, este folosită în războiul hispano-american sub numele Harvard, iar în Primul Război Mondial sub denumirea Plattsburg. Un episod interesant din istoria sa este că, în 1912, a fost la un pas de o coliziune cu Titanic.

Un alt transport transatlantic mai puțin cunoscut a avut loc în 1919, când nava SS Lake Festina, construită în Toledo, Ohio, a inaugurat ruta Montreal – Gibraltar – Constantinopol – Constanța. Ulterior a fost folosită și pe legătura Constanța–New York, însă activitatea sa a fost scurtă, fiind retrasă și vândută la fier vechi la începutul anilor 1920.

Aceste nave au reprezentat primele încercări de a crea o legătură maritimă directă și regulată între Statele Unite și portul Constanța, într-o perioadă în care transportul naval era principalul mijloc de conectare între cele două lumi.

 Imaginează-ți o zi toridă de iulie, în anul 1935. Briza mării aduce cu ea nu doar mirosul sărat al portului, ci și un freamăt neobișnuit care cuprinde întreg orașul Constanța. Nu este o zi obișnuită de vacanță pe litoral; este momentul în care divinul coboară în stradă.

Priviți aceste imagini rare, martore ale unei credințe de nezdruncinat. Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare Maria a sosit în oraș, iar Constanța s-a oprit în loc. Procesiunea a început sub privirile a mii de oameni, de la simpli pescari și hamali din port, până la aristocrația care își petrecea vara la Cazinou.

În prima fotografie, vedem cortegiul trecând prin fața unor clădiri emblematice ale epocii. Preoții, îmbrăcați în odăjdii de sărbătoare, poartă icoana cu o venerație care se simte chiar și prin granulația filmului vechi. Mulțimea se revarsă pe străzi ca un râu uman, într-o tăcere plină de speranță.

Călătoria icoanei a fost una simbolică. A doua și a treia imagine ne transportă într-un loc strategic: calea ferată. Aici, într-un gest de o forță vizuală incredibilă, vedem cum sacrul întâlnește tehnologia epocii. Locomotiva cu abur, simbolul progresului, stă cuminte în gară, în timp ce clerul și credincioșii înconjoară vagoanele. Este "Trenul Credinței", cel care a purtat icoana prin țară pentru a aduce alinare și binecuvântare.

Oamenii se înghesuie să atingă măcar cadrul icoanei, să lase o rugăciune sau să primească o binecuvântare. Este o lume dispărută, o lume a eleganței interbelice, unde pălăriile domnilor și basmalele femeilor se amestecă sub soarele Dobrogei într-un singur gest de evlavie.

________________
Imagini reconstituite cu ajutorul Google Gemini AI

Lumina iernii cade moale peste Bucureștiul anului 1935. Pașii invitaților răsună discret pe aleile reci, iar în fața obiectivului se oprește o clipă de istorie: vernisajul Salonului Oficial de Iarnă, surprins exact în momentul în care arta, eleganța și societatea se întâlnesc sub același acoperiș.

Palatul Artelor, ridicat inițial pentru Expoziția Generală Română din 1906 în Parcul Carol, o construcție monumentală proiectată de arhitecții Victor Ștefănescu și Ștefan Burcuș, sub coordonarea inginerului Robert Effingham Grant, era una dintre clădirile-simbol ale vieții culturale bucureștene, proiectat ca spațiu dedicat marilor expoziții artistice și evenimentelor oficiale, devenind pentru câteva decenii locul unde artiștii consacrați și noile generații își prezentau lucrările publicului larg.

Fotografia din fața noastră nu este doar o simplă documentare a unui vernisaj, ci o fereastră spre atmosfera elitei culturale interbelice. Se disting siluete elegante, paltoane grele de iarnă, pălării purtate cu sobrietate și gesturi calme — semne ale unui public obișnuit cu ritualul expozițiilor oficiale. În acel moment, Salonul Oficial nu era doar o expoziție, ci o instituție de validare artistică: aici se stabileau reputații, se confirmau cariere și se definea direcția artei românești.

Privind atent, imaginea transmite mai mult decât prezența oamenilor — transmite ritmul unei epoci. Este Bucureștiul care își construia identitatea culturală modernă, în care arta era eveniment social major, iar vernisajele deveneau puncte de întâlnire pentru artiști, critici, funcționari și public cultivat.

Această fotografie din 1935 ne permite astăzi să pășim, chiar și pentru câteva secunde, în acea lume — o lume în care iarna, eleganța și ambiția artistică se întâlneau în interiorul Pavilionului Artelor.

____________

reconstrucție cu ajutorul Google Gemini AI

 În anul 1932, în România este organizat un concurs național de arhitectură pentru realizarea unui sediu modern al Institutului de Igienă, concurs câștigat de arhitecta Henrieta Delavrancea-Gibory, al cărei proiect funcționalist a fost construit și există și astăzi.

Mult mai spectaculoasă din punct de vedere vizual a fost însă propunerea arhitectului Ion Terușeanu, rămasă neconstruită, dar păstrată în schițele de epocă. Proiectul său imagina un imobil monumental, conceput într-un limbaj art deco puternic, cu volume masive, retrageri succesive și un accent clar pe verticalitate și simbolism urban.

Fațada propusă de Terușeanu se remarcă prin ritmul sever al ferestrelor, pilaștrii verticali supradimensionați și colțurile tratate ca volume dominante, elemente care trimit direct la marile tendințe art deco europene și americane ale anilor ’20 și ’30. Clădirea nu era gândită doar ca un spațiu funcțional, ci ca un adevărat manifest al modernității, autorității științei și progresului urban.

Privită astăzi, schița impresionează prin ambiție și forță plastică. Este genul de proiect care ar fi schimbat radical imaginea zonei și ar fi adăugat Bucureștiului o piesă de arhitectură comparabilă cu marile edificii publice art deco din Paris, Berlin sau New York. Propunerea lui Ion Terușeanu reflectă o perioadă în care arhitectura românească experimenta, îndrăznea și căuta să se afirme la nivel internațional.

Deși nu a fost ales pentru execuție, proiectul rămâne un exemplu remarcabil de arhitectură vizionară interbelică și o dovadă a nivelului ridicat al dezbaterii profesionale din România anilor ’30, unde funcționalismul și art deco-ul coexistau și concurau pentru definirea orașului modern.

___________

Reconstrucție cu ajutorul Google Gemini AI

În anul 1910, la șantierele navale din Glasgow, era lansată la apă nava SS Kursk, parte a unei serii de patru pacheboturi cunoscute sub numele simbolic de „bijuteriile Mariei Feodorovna”, Dagmara a Danemarcei, împărăteasa Rusiei. Deși construcția era finalizată devreme, botezul oficial al navei a avut loc abia în 1919, la Istanbul, într-un context geopolitic complet schimbat de Primul Război Mondial.

SS Kursk era o navă impunătoare pentru vremea sa. Avea o lungime de 137 de metri, o lățime de 17 metri, un deplasament de aproximativ 15.000 de tone și putea atinge o viteză maximă de 14 noduri. La bord putea transporta până la 800 de pasageri, deserviți de un echipaj format din aproape 290 de membri, ceea ce o plasa în categoria marilor pacheboturi de pasageri ale începutului de secol XX.

 Ați observat recent un gigant al cerului pe pista bazei de la Mihail Kogălniceanu și v-ați întrebat ce caută echipa de fotbal american New England Patriots în România? Ei bine, răspunsul este o combinație fascinantă între sportul de performanță și logistica militară globală.

Deși avionul poartă cu mândrie culorile albastru, alb și roșu, alături de logo-ul celebrei echipe din NFL, prezența sa la noi în țară nu are legătură cu vreun meci de fotbal american. New England Patriots deține două astfel de aeronave Boeing 767-300ER, însă atunci când jucătorii nu sunt în deplasare, aceste avioane nu stau degeaba în hangar. Ele sunt operate de Omni Air International, o companie specializată în zboruri charter, care are contracte extinse cu Departamentul Apărării al Statelor Unite.

Așadar, motivul principal pentru care acest „Air Force Patriots” a aterizat la Constanța este transportul de trupe sau echipamente. Baza 57 Aeriană Mihail Kogălniceanu este un punct strategic esențial pe flancul estic al NATO, servind drept hub logistic major pentru rotația forțelor americane în regiune. În contextul exercițiilor militare constante și al prezenței întărite a aliaților, avioanele de mare capacitate precum acest Boeing 767 sunt folosite frecvent pentru a aduce soldați americani din baze aflate în Statele Unite sau din alte locații din Europa, cum ar fi Germania.

Este un contrast vizual puternic: o aeronavă simbol a divertismentului și a sportului american, parcată într-o zonă de operațiuni militare stricte. Totuși, această practică este una eficientă – în loc să zboare goale, avioanele echipei contribuie la mobilitatea armatei americane.

Așadar, data viitoare când vedeți logo-ul Patriots pe cerul Dobrogei, să știți că la bord nu se află vedetele din NFL, ci probabil militari care vin să își îndeplinească misiunea în cadrul parteneriatului strategic dintre România și Statele Unite.

 Anul este 1935. Suntem pe litoralul românesc, într-o perioadă în care Eforie Nord devenea „perla” modernismului la Marea Neagră. Aici, printre vile elegante și briza sărată, Casa de Credit P.T.T. inaugura o bijuterie arhitecturală uitată astăzi de mulți: Căminul Maritim P.T.T.

Această instituție, cunoscută în epocă în special pentru creditele acordate în zona construcțiilor, nu a ridicat doar un simplu hotel, ci un adevărat simbol de stil. Proiectat de arhitectul Remus Iliescu, imobilul era o declarație de dragoste adusă stilului Art Deco. Cu un regim de înălțime discret, parter și etaj, clădirea emana eleganța sobră și liniile clare specifice perioadei interbelice.

Imaginați-vă configurația de atunci: 37 de camere primitoare la etaj, iar la parter, un restaurant și un bar care formau inima socială a clădirii. Dar adevăratul lux nu se oprea la pereții de piatră. Căminul era îmbrățișat de o grădină superbă, un domeniu verde de aproape 3.000 de metri pătrați, unde liniștea era la ea acasă.

Amplasarea nu era nici ea întâmplătoare: se afla chiar lângă celebrul Grand Hotel, clădirea care astăzi poartă numele de Efosan, formând împreună un nucleu al rafinamentului de pe malul mării.

Din păcate, istoria nu a fost blândă cu opera lui Remus Iliescu. Odată cu schimbarea regimului și venirea comunismului, estetica burgheză a căzut în dizgrație. Imobilul a fost parțial demolat, pierzându-și grădina și integritatea originală pentru a face loc noilor sistematizări ale litoralului de masă.

Astăzi, Căminul Maritim P.T.T. rămâne o fantomă elegantă în memoria arhitecturală a orașului. O poveste despre o lume care știa să îmbine funcționalitatea administrativă cu frumusețea absolută a designului interbelic.