Astăzi, 2 iulie 2026, sala de festivități a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța a găzduit lansarea romanului „Fabulă de dor și jale: Cartea a doua”, semnat de scriitorul Liviu Lungu și publicat la Editura Asdreni a Asociației Liga Albanezilor din România.

Evenimentul s-a desfășurat în prezența autorului, a reprezentanților conducerii Asociației Liga Albanezilor din România și a numeroși invitați, reunind iubitori ai literaturii și ai vieții culturale constănțene. Participanții au avut ocazia să afle mai multe despre noul volum, despre procesul de creație și despre temele abordate în roman, în cadrul dialogurilor purtate cu autorul și invitații prezenți.

Lansarea a oferit publicului posibilitatea de a interacționa direct cu Liviu Lungu, iar la finalul întâlnirii fiecare participant a primit un exemplar al romanului, însoțit de autograful autorului.

Prin organizarea acestui eveniment, Asociația Liga Albanezilor din România și Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța au reafirmat importanța promovării literaturii contemporane și a dialogului cultural, oferind publicului un nou prilej de întâlnire cu unul dintre autorii români ai momentului.

O delegație a Congresului Statelor Unite a efectuat, în luna iunie, o vizită la Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu din județul Constanța. Din delegație au făcut parte congresmenii republicani Michael Bost (Illinois), Daniel Newhouse (Washington), Keith Self (Texas) și Timothy Moore (Carolina de Nord). 

 În contextul apropierii momentului în care imobilul de pe bulevardul Magheru va intra într-un amplu proces de reabilitare, merită readusă în atenție istoria uneia dintre cele mai emblematice clădiri ale Bucureștiului interbelic. Este vorba despre fostul imobil ARO-Paramount, un reper al arhitecturii moderniste, construit în urma unei inițiative a companiei Asigurarea Românească, una dintre cele mai importante companii de profil din perioada interbelică.

În anul 1929, Asigurarea Românească demarează lucrările pentru cel mai ambițios proiect imobiliar din portofoliul său, amplasat pe bulevardul Take Ionescu, astăzi bulevardul Magheru. Proiectul a fost realizat în urma unui concurs de arhitectură, câștigat de arhitectul Horia Creangă, care a coordonat o echipă formată din Ionel Creangă, Haralamb Georgescu și Lucia Dumbrăveanu.

Deși inițial fusese conceput un proiect spectaculos în stil art deco, din considerente financiare a fost realizată o variantă mai simplificată, păstrând însă caracterul modernist al ansamblului. Clădirea a fost gândită ca un complex urban compus din trei corpuri distincte, dintre care două au fost finalizate în 1931: turnul de birouri, care includea un restaurant panoramic, și corpul rezidențial.

În decembrie 1934 a fost finalizată și sala de cinematograf, unul dintre cele mai moderne spații de proiecție ale vremii. Aceasta dispunea de o instalație de climatizare ultramodernă, asigurând condiții optime pentru cei aproximativ 1.200 de spectatori pe care îi putea găzdui. Interiorul cinematografului era decorat cu marmură, oglinzi și iluminat ambiental, iar odată cu inaugurarea acestuia a fost montată și celebra siglă ARO pe fațada clădirii.

De-a lungul timpului, clădirea a suferit mai multe modificări, în special în perioada comunistă, când o parte dintre elementele originale de interior, inclusiv placările din marmură ale holurilor, au fost îndepărtate. Cu toate acestea, imobilul a rămas unul dintre reperele arhitecturale majore ale Bucureștiului, simbol al modernității interbelice și al ambițiilor urbane ale epocii.

La sfârșitul anilor '30, România făcea pași importanți în organizarea și reprezentarea persoanelor cu deficiențe de auz și vorbire. Potrivit datelor oficiale, în anul 1938 existau aproximativ 18.000 de surdo-muți la nivel național, dintre care aproape 120 locuiau în București. Pentru a-și apăra drepturile și a-și promova interesele, aceștia s-au organizat într-o asociație condusă de cunoscutul sculptor Vasile Dimitriu-Leorda, una dintre personalitățile marcante ale vremii.

Un moment important pentru această comunitate urma să fie organizarea, în septembrie 1940, a Congresului Internațional al Surdo-Muților, eveniment pe care România trebuia să îl găzduiască în Capitală. În perspectiva acestui congres, conducerea asociației a decis construirea unui sediu modern, care să reflecte atât prestigiul organizației, cât și ambițiile unei comunități aflate în plină afirmare.

Astfel, în anul 1938 au început lucrările la ceea ce era numit „Casa Tăcerii”, un imobil elegant în stil Art Deco, cu două etaje, remarcat prin liniile sale moderne și volumetria specifică arhitecturii interbelice. Clădirea era gândită să devină un centru al vieții asociative, un spațiu destinat întâlnirilor, activităților culturale și reprezentării persoanelor cu deficiențe de auz.

Din păcate, izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial și evenimentele dramatice prin care a trecut România începând cu anul 1940 au schimbat radical prioritățile țării. Până în prezent nu am găsit informații certe care să confirme dacă proiectul a fost finalizat și dacă imobilul a fost vreodată folosit în scopul pentru care fusese conceput.

__________________

reconstrucție cu ajutorul Google Gemini AI

În anul 1930, Bucureștiul făcea un nou pas spre modernitate odată cu inaugurarea clădirii Lido, amplasată pe Bulevardul Brătianu, la colț cu strada Franklin. Concepută inițial ca imobil de birouri, clădirea avea să fie transformată, până la sfârșitul aceluiași an, într-un hotel de lux, devenind rapid unul dintre cele mai elegante locuri din Capitală.

Adevărata atracție a complexului era însă amenajarea din curtea interioară: prima piscină cu valuri artificiale din România. O inovație spectaculoasă pentru acea vreme, piscina, cu o suprafață de aproximativ 500 de metri pătrați, oferea bucureștenilor o experiență comparabilă cu marile stațiuni europene.

În jurul bazinului au fost amenajate pergole elegante, un bar, o zonă cu șezlonguri și chiar un cinematograf în aer liber, transformând locul într-un veritabil centru al vieții mondene. Atmosfera era completată de spectacole susținute de un exotic corp de balet, al cărui prim star a fost Hilda Sando, una dintre cele mai apreciate artiste ale vremii.

Întregul ansamblu a fost proiectat în stil Art Deco de arhitectul Ernst Doneaud, îmbinând eleganța arhitecturală cu cele mai moderne facilități ale epocii. Hotelul Lido și celebra sa piscină au devenit rapid un simbol al Bucureștiului interbelic, reflectând perioada în care capitala României era supranumită „Micul Paris”.

 Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” din Constanța a găzduit vineri, 26 iunie, lansarea volumului „Scriitori și jurnaliști dobrogeni din exilul creator. Dicționar. Antologie”, apărut în 2026 la Editura Eikon. Evenimentul a reunit cercetători, oameni de cultură și iubitori ai literaturii interesați de recuperarea memoriei culturale a exilului românesc și de valorificarea contribuției autorilor originari din Dobrogea.

Volumul este semnat de Corina-Mihaela Apostoleanu, Sebastian Doreanu, Anastasia Dumitru, Dana Militaru, Rodica Păvălan, Daniel Florin Predoiu, Amelia Stănescu și Camelia Zăbavă, sub coordonarea profesoarei Mihaela Albu, una dintre cele mai importante cercetătoare ale fenomenului exilului românesc.

De-a lungul activității sale, Mihaela Albu a publicat numeroase studii și volume dedicate literaturii și presei exilului românesc, la edituri prestigioase precum Editura Academiei Române, Editura Muzeului Literaturii Române, Editura Institutului Cultural Român, Editura Aius și Editura Eikon. Totodată, este inițiatoarea și coordonatoarea colecției „Cărțile exilului”, prin care sunt readuse în atenția publicului personalități și opere create în afara granițelor României.

Noul dicționar dedicat scriitorilor și jurnaliștilor dobrogeni din exil, inclusiv autorilor aromâni, continuă proiectul editorial început cu volumul consacrat scriitorilor olteni și face parte dintr-o serie amplă care își propune să documenteze contribuția creatorilor proveniți din toate regiunile istorice ale României Mari și care și-au desfășurat activitatea în exil.

În cadrul lansării au prezentat volumul dr. Corina-Mihaela Apostoleanu, dr. Steliana Bajdechi, dr. Anastasia Dumitru, iar întâlnirea a fost moderată de dr. Amelia Stănescu, managerul Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman” Constanța. Evenimentul a evidențiat importanța recuperării patrimoniului literar al exilului românesc și readucerea în circuitul cultural a unor autori care au continuat să promoveze limba și cultura română din afara granițelor țării.

Constanța, București și Galați sunt singurele orașe din România care dispun de tuneluri feroviare urbane. Dintre acestea, cel mai vechi este tunelul din zona Palas, la Constanța, o lucrare remarcabilă proiectată de marele inginer Anghel Saligny.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu dezvoltarea accelerată a portului și a orașului, Saligny a înțeles că traficul feroviar de marfă va deveni o problemă majoră pentru locuitori și pentru circulația urbană. În loc să permită trenurilor să traverseze la nivel străzile orașului, el a conceput o soluție extrem de modernă pentru acea perioadă: coborârea căii ferate într-un culoar adâncit pe mai mulți kilometri, continuat printr-un tunel care permitea trenurilor să ajungă în port fără să interfereze cu viața urbană.

În anul 1936, cu ocazia Lunii Bucureștiului — eveniment care în acel an a avut ca temă satul românesc și tradițiile populare, perioadă în care a fost inaugurat și Muzeul Satului — în apropierea Pasajului Feroviar Băneasa, un monument istoric dispărut după anul 2000, a fost ridicată fântâna arteziană „Miorița”, după planurile arhitectului Octav Doicescu.

Construită din granit de Dobrogea, fântâna este considerată o adevărată bijuterie arhitecturală a perioadei interbelice, îmbinând funcția urbană cu simbolistica folclorică. Elementul central este mozaicul care ilustrează balada „Miorița”, realizat de artista Milița Petrașcu, una dintre elevele lui Constantin Brâncuși, ceea ce îi conferă ansamblului o valoare artistică și istorică deosebită.

„Miorița” reprezintă astfel nu doar un obiect de patrimoniu urban, ci și o expresie a modului în care Bucureștiul interbelic integra arta modernă cu identitatea culturală românească, într-un context în care spațiul public era gândit ca purtător de simboluri naționale.