În perioada interbelică, litoralul românesc trecea printr-o transformare spectaculoasă, iar Mamaia devenea "perla" incontestabilă a vacanțelor estivale. Odată cu inaugurarea noului corp central al Cazinoului în 1934, stațiunea nu oferea doar divertisment, ci și un decor arhitectural de o eleganță rară. Acest spațiu a devenit rapid fundalul preferat pentru domnișoarele cochete care, îmbrăcate în costume de baie moderne pentru acea vreme, doreau să imortalizeze momentele de relaxare în fotografii ce radiază și astăzi un farmec atemporal.

Cazinoul nu era doar o clădire, ci un simbol al modernismului românesc, reușind să îmbine utilitatea cu estetica avangardistă. Arhitectura sa curată, cu linii mediteraneene, atrăgea elita societății, transformând fiecare colț al terasei într-un studio foto ad-hoc. Imaginea de pe cartea poștală este mărturia unei epoci în care stilul și atitudinea se întâlneau sub soarele dogoritor, definind standardele de frumusețe și bun-gust ale anilor '30.

Astăzi, privind aceste imagini de arhivă, resimțim nostalgia unei lumi efervescente. Cazinoul din Mamaia rămâne un punct de reper istoric care ne amintește de începuturile turismului de lux în România. Este fascinant cum o singură construcție a reușit să schimbe dinamica unei întregi stațiuni, oferind nu doar jocuri de noroc sau baluri, ci și amintiri vizuale ce au supraviețuit deceniilor, păstrând vie eleganța stațiunii de la malul mării.

 În perioada interbelică, benzinăriile erau adevărate puncte de reper în marile orașe și în principalele stațiuni turistice. Cu arhitectura lor elegantă, adesea în stil art deco, păreau desprinse direct de pe celebra Route 66, gata să întâmpine șoferii cu stil și rafinament.

Printre numele importante ale vremii se remarcau OSIN, CREMIN și Unirea, principalii jucători ai pieței de benzinării. În Sinaia, de exemplu, OSIN deținea două benzinării: una chiar lângă Cazinou și cealaltă pe Calea Brașovului, oferind călătorilor atât combustibil, cât și o mică doză de eleganță urbană în drumul lor spre munte.

Astăzi, când privim aceste clădiri, nu putem să nu ne gândim la epoca lor de aur, când benzina și stilul mergeau mână în mână.

 În România interbelică, instituția Casei Corpului Didactic nu era doar un organism administrativ, ci un veritabil sprijin pentru breasla dascălilor. Dincolo de rolul său educativ, CCD-ul a construit o infrastructură socială impresionantă: cămine pentru tinerii care se pregăteau să devină profesori, locuințe oferite în regim de chirie sau prin credite avantajoase pentru cadrele didactice și, începând cu mijlocul anilor ’30, hoteluri destinate odihnei și refacerii la munte și la mare.

Un exemplu remarcabil al acestei viziuni este hotelul-sanatoriu balnear ridicat în Eforie Nord, la mică distanță de țărmul Mării Negre. Fotografii de epocă surprind o clădire modernă, aerisită, perfect aliniată stilului art deco al vremii. Volumetria este clară și echilibrată: subsol, parter, două etaje și o terasă circulabilă, cu linii orizontale accentuate de balcoane curbe și balustrade metalice elegante.

Fațada principală impresionează prin alternanța dintre suprafețele plane și logiile arcuite, iar colțurile rotunjite și balcoanele semicirculare amintesc discret de arhitectura navală — un detaliu potrivit pentru un edificiu aflat la malul mării. Intrarea este marcată de un portic amplu, iar ritmul ferestrelor și al arcadelor de la parter conferă clădirii o notă de sobrietate modernistă.

Proiectat de arhitecții C. Iotzu și E. Botez, hotelul era gândit atât pentru confort, cât și pentru tratament. La subsol se aflau zona de cure balneare, barul, bucătăria și anexele tehnice. Parterul găzduia restaurantul, cu bar și salon pentru socializare, în timp ce etajele erau destinate camerelor pentru oaspeți. Terasa circulabilă completa experiența, oferind probabil o panoramă largă asupra litoralului.

Mai mult decât un simplu hotel, edificiul din Eforie Nord reflectă o epocă în care statul român investea în bunăstarea corpului profesoral, înțelegând că grija pentru cei care educă generațiile viitoare este, de fapt, o investiție în viitorul societății.

 Povestea navei SMR Peleș începe departe de apele românești, în șantierul naval al Reichsmarine din Wilhelmshaven, Germania, la începutul anilor ’20. Construită sub numele Adolf von Baeyer, nava a intrat în serviciu în perioada 1922–1923, navigând pentru compania germană Hugo Stinnes Linien. Era o epocă în care Europa încerca să se reașeze după Marele Război, iar liniile maritime redeveneau punți vitale între continente.

În 1926, vasul a fost preluat de celebra Hamburg America Line (HAPAG), una dintre cele mai importante companii de transport maritim ale vremii. Sub pavilionul acesteia, nava a operat curse regulate între Europa și Chile, traversând Atlanticul și legând lumi diferite prin comerț și migrație.

Destinul său avea însă să se apropie treptat de România. În perioada 1932–1933, vasul a intrat în dotarea Serviciului Maritim Român (SMR), primind un nou nume: SMR Peleș. Rebotezarea nu a fost doar un gest administrativ, ci și unul simbolic. Numele trimitea la Castelul Peleș, reper al eleganței și al identității regale românești. Sub acest nume, nava a operat croaziere în Marea Mediterană și Marea Neagră, devenind parte a unei perioade în care România își afirma prezența maritimă și aspirațiile turistice.

Anii liniștiți ai croazierelor aveau să fie însă umbriți de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. În august 1941, în apropierea coastei bulgare, SMR Peleș a fost torpilată de submarinul sovietic SC-211. Nava a fost grav avariată și s-a scufundat parțial. Șapte membri ai echipajului și-au pierdut viața în acel atac, un final tragic pentru o navă care, timp de aproape două decenii, traversase mările Europei și Atlanticului.

De la Wilhelmshaven la Mediterană și Marea Neagră, de la curse transatlantice la un sfârșit violent în plin război, povestea SMR Peleș rămâne o mărturie a unei epoci în care navele nu transportau doar pasageri și mărfuri, ci și destine.

 Aeroportul Internațional Iași trece prin cea mai ambițioasă etapă de transformare din istoria sa recentă. Mâine, Consiliul Județean Iași va aproba proiectul de modernizare a Terminalului T3, o investiție de peste 59 de milioane de lei care va schimba fundamental experiența pasagerilor.

Într-o lume în care datele și integritatea guvernanței devin monedele de schimb ale viitorului, România face un pas decisiv. Recent, Institute for Legislative Analysis (ILA) din Statele Unite a anunțat lansarea primului său partener internațional chiar la București: Institutul de Cercetare Legislativă (ILR). Această colaborare nu este doar o formalitate, ci o mișcare strategică menită să redefinească rolul României pe harta globală a investițiilor și a tehnologiei.

 Astăzi a fost o zi cu totul specială în familia Fundației Cu

lturale „Metafora Constanța” – o adevărată dublă sărbătoare, trăită cu emoție, eleganță și bucurie.

Într-o atmosferă caldă, încărcată de flori, zâmbete și armonii artistice, membrii și simpatizanții acestei minunate mișcări culturale care animă orașul de la malul mării au celebrat iubirea, întinsă simbolic pe durata unei luni – de la Sfântul Valentin până la Dragobete. Evenimentul intitulat sugestiv „Dragobete – Sărbătoarea Iubirii” a avut loc astăzi, 22 februarie 2026, începând cu ora 13:00, la Restaurantul-pizzerie Scoica, pe strada Aprodul Purice, reunind artiști și invitați într-un cadru festiv și prietenos.

Momentele artistice au adus în prim-plan sensibilitatea și talentul unor interpreți îndrăgiți: Formația Alegra, Cornel Ionuț Ciubotaru, Roxana Ștefan, Alexia Yrene, Laurențiu Marinescu, Ella Chirilă, Paula Dina și Adrian Grădișteanu, precum și Luciana Șerban. Fiecare apariție a fost o declarație de iubire prin muzică și poezie, un omagiu adus sentimentului care ne unește și ne inspiră.

Însă sărbătoarea iubirii a fost dublată de un moment cu totul aparte: aniversarea zilei de naștere a membrei fondatoare, distinsa doamnă Garofița Jianu – sufletul și inspirația acestei frumoase mișcări culturale și artistice. Prin energia, eleganța și dăruirea sa, doamna Garofița Jianu a reușit să transforme Fundația Culturală „Metafora Constanța” într-un reper al vieții culturale constănțene, un spațiu al prieteniei, al artei și al valorilor autentice.

A fost o zi în care iubirea s-a cântat, s-a rostit și s-a trăit. O zi în care comunitatea „Metafora” a demonstrat încă o dată că arta apropie oameni, creează punți între generații și dă sens sărbătorilor noastre tradiționale.

 În anii ’30, în București prindea contur cartierul ceferiștilor „Steaua”. Nu era doar un ansamblu de locuințe, ci o lume ordonată, gândită până la cele mai mici detalii, inspirată direct din modelul cartierelor muncitorești din Statele Unite.

Străzile erau pavate și trasate drept, mărginit de copaci tineri care promiteau umbră peste ani. Casele, construite după planuri standard, aveau o eleganță discretă, cu influențe neoromânești — acoperișuri înclinate, proporții armonioase și mici grădini în față, unde familiile își plantau flori sau legume. În interior, locuințele ofereau un confort rar pentru acea vreme: două sau trei camere, hol, baie, bucătărie, beci și pod. Apa curentă și electricitatea nu erau un lux, ci o normalitate.

Cartierul nu era doar un loc de dormit, ci o comunitate completă. Căile Ferate Române construise pentru locuitori tot ce era necesar unei vieți stabile și demne: o biserică, două școli, liceul „Aurel Vlaicu”, spitalul „Witting” și maternitatea „Elena General Adrian”. Era un univers organizat în jurul ideii de siguranță, continuitate și apartenență.

Modelul venea de peste ocean. Inspirația directă fusese orașul companiei Pullman Company din Chicago, un simbol al urbanismului industrial american. Ca și acolo, disciplina socială era parte din proiect: în cartierul „Steaua” erau interzise cârciumile, bodegile și cazinourile. Ideea era simplă — stabilitatea familiei feroviarului era considerată la fel de importantă ca stabilitatea trenurilor pe care le deservea.

Până în 1936, cartierul ajunsese să găzduiască aproximativ 20.000 de oameni. Era, în sine, un mic oraș feroviar în interiorul Bucureștiului.

Unul dintre simbolurile modernității acestui cartier a fost magazinul universal cooperatist, construit de CFR în 1935. Inspirat din marile magazine cooperatiste americane, acesta era mai mult decât un simplu loc de cumpărături — era centrul economic al comunității. Aici, familiile găseau de toate: alimente, produse coloniale, textile, îmbrăcăminte, articole de menaj și măcelărie.

Fotografiile păstrate surprind atât fațada magazinului, cu firma „Cooperativa Grivița CFR”, cât și interiorul ordonat, unde clienții, îmbrăcați elegant, erau serviți cu calm și respect. Rafturile pline și atmosfera sobră reflectau o lume a disciplinei și a speranței, o lume în care modernitatea părea nu doar posibilă, ci deja prezentă.

Cartierul „Steaua” nu a fost doar un proiect imobiliar. A fost expresia unei viziuni — aceea că muncitorul român putea trăi într-un mediu civilizat, organizat și demn, după model american, dar adaptat spiritului românesc.

____________________
reconstrucție cu ajutorul Google Gemini AI