În inima Bucureștiului de astăzi, Ateneul Român pare firesc integrat în țesutul orașului. Dar la sfârșitul secolului al XIX-lea, lucrurile nu stăteau deloc așa. Ridicat în Grădina Episcopiei, pe un teren care aparținuse familiei Văcăreștilor și unde se înălțase cândva Biserica Sfinților 40 de Mucenici, edificiul a fost întâmpinat cu scepticism. Mulți contemporani considerau amplasamentul nepotrivit: prea departe de centrul orașului, greu accesibil, mai ales iarna. Se întreba, nu fără ironie, dacă statul nu dispunea de terenuri mai potrivite decât acest loc „de la marginea orașului”.

Construcția a început în 1886, iar o parte importantă din fonduri a fost strânsă prin celebra subscripție publică „Dați un leu pentru Ateneu”, un gest care spune mult despre dorința societății românești de a-și construi instituții culturale solide. La recomandarea arhitectului Charles Garnier, autorul Operei din Paris, planurile au fost realizate de Albert Galleron, astfel încât să valorifice fundația deja existentă a unui manej început de Societatea Equestră Română. Clădirea a fost inaugurată la 14 februarie 1888, iar lucrările au continuat până în 1897 sub conducerea arhitectului Leonida Negrescu.

Despre istoria construcției voi reveni cu alt prilej. De această dată, privirea se ridică inevitabil spre interior, către elementul care dă suflet sălii: fresca monumentală realizată de Costin Petrescu. În 1933, la mai bine de trei decenii de la inaugurarea clădirii, a început ornamentarea frizei circulare care înconjoară sala mare. Lucrarea, lată de trei metri și lungă de șaptezeci, se desfășoară deasupra lojilor, în jurul tamburului cupolei, ca o bandă continuă de memorie națională.

Fresca este alcătuită din 25 de scene care urmăresc, într-un fir narativ coerent, istoria românilor. De la intrarea împăratului Traian în Dacia și colonizarea romană, trecând prin formarea poporului daco-roman, invaziile barbare și cristalizarea identității medievale, până la figuri precum Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, fiecare episod este tratat cu o solemnitate aproape liturgică. Secolele moderne își găsesc și ele locul: răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan, revoluțiile de la 1821 și 1848, Unirea Principatelor sub Alexandru Ioan Cuza, independența și, în final, Marea Unire și consolidarea statului român.

Dar fresca nu este doar o poveste artistică, ci și una politică. În 1940, Ion Antonescu i-a cerut lui Costin Petrescu să-l elimine pe regele Carol al II-lea din compoziție, devenit între timp indezirabil. În locul său, pictorul a introdus o alegorie a țărăncilor reprezentând provinciile istorice reunite. Mai târziu, în primii ani ai regimului comunist, între 1948 și 1966, fresca a fost acoperită cu o draperie de catifea roșie, ca și cum memoria însăși trebuia pusă între paranteze.

Există însă și episoade mai puțin cunoscute, care leagă această operă de contextul european al epocii. În 1937, Costin Petrescu a realizat replici ale scenelor dedicate lui Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare pentru a decora pavilionul României la Exposition Internationale des Arts et Techniques dans la Vie Moderne. Această expoziție internațională, desfășurată la Paris într-un moment tensionat al istoriei europene, a fost o vitrină a modernității și a competiției simbolice între națiuni. Pavilioanele nu prezentau doar realizări tehnice, ci și identități culturale, fiecare țară încercând să-și definească locul într-o lume aflată în schimbare.

Pavilionul României, proiectat de Duiliu Marcu, s-a remarcat prin sobrietate și modernism. Amplasat pe una dintre terasele înalte ale expoziției, în vecinătatea unor pavilioane importante, el propunea o sinteză a culturii românești printr-o arhitectură funcționalistă, lipsită de ornamente excesive. În acest cadru, replicile frescei lui Costin Petrescu nu erau simple decorațiuni, ci declarații vizuale despre continuitate, identitate și ambiția unui stat aflat între tradiție și modernitate.

Astfel, fresca de la Ateneul Român nu este doar un element decorativ, ci un discurs vizual complex, care a traversat regimuri, ideologii și reinterpretări. Privită astăzi, ea rămâne o invitație la reflecție: nu doar asupra trecutului, ci și asupra felului în care alegem să-l spunem mai departe.

 În vara anului 1935, acolo unde astăzi recunoaștem inima stațiunii Mamaia, prindea contur un simbol al eleganței interbelice: corpul central al Cazinoul Mamaia. Nu era doar o clădire nouă, ci o renaștere pe locul unui edificiu deja încărcat de istorie. Aici se ridicaseră odinioară băile Mamaia, un imobil în stil victorian revival care adăpostise gara stațiunii, un restaurant și un cazinou — un spațiu vibrant, pierdut însă în flăcările unui incendiu.

Un nou moment important pentru infrastructura României se va consuma mâine pe Autostrada Sibiu – Pitești (#A1), acolo unde tunelul Robești, situat pe secțiunea montană Boița – Cornetu, este străpuns. După doar șapte luni de la debutul lucrărilor, „luminița de la capătul tunelului” devine realitate pe Valea Oltului, într-unul dintre cele mai dificile șantiere din țară.

Tunelul, cu o lungime de 900 de metri, este o lucrare impresionantă din punct de vedere tehnic. Pentru realizarea lui au fost excavați aproximativ 200.000 de metri cubi de rocă, s-au utilizat circa 60.000 de metri cubi de beton și aproximativ 4.000 de tone de oțel, iar dislocarea rocii dure a necesitat folosirea a aproape 70 de tone de explozibil. Este al doilea tunel străpuns pe acest proiect major, după cel de la Curtea de Argeș, semn că lucrările avansează într-un ritm susținut.

Întregul sector montan Boița – Cornetu rămâne, însă, o provocare inginerească de amploare. Pe cei 31 de kilometri ai traseului, proiectul include nu mai puțin de șapte tuneluri cu o lungime totală de aproximativ 5 kilometri și 48 de poduri și viaducte care însumează circa 13 kilometri. În total, lucrările implică peste 15 milioane de metri cubi de săpături și umpluturi, într-un relief dificil, în inima defileului Oltului.

În prezent, se lucrează pe aproximativ o treime din lungimea totală a acestor tronsoane montane, iar fiecare etapă finalizată aduce mai aproape obiectivul major: o autostradă care să traverseze Carpații și să lege eficient Transilvania de Muntenia. În paralel, un alt moment important este așteptat în această vară, odată cu deschiderea circulației pe secțiunea Curtea de Argeș – Tigveni, unde se află primul tunel forat de autostradă din România.

Străpungerea tunelului Robești nu este doar o reușită tehnică, ci și un simbol al progresului. Este dovada că, pas cu pas, unul dintre cele mai ambițioase proiecte de infrastructură ale României începe să prindă contur.

 În anii ’30, în imediata apropiere a Cazinoului din Mamaia, societatea bucureșteană Edilitatea ridica, după planurile arhitectului Ioan C. Roșu, unul dintre cele mai moderne imobile ale litoralului: Blocul Edilitatea. Conceput ca un ansamblu de locuințe de vacanță, acesta a fost, de fapt, primul bloc de acest tip din Mamaia – un semn clar al transformării stațiunii într-o destinație elitistă.

imagine de epocă din colecția Arhitect Radu Cornescu

imagine de epocă din colecția Arhitect Radu Cornescu 

Imobilul, realizat în stil streamline deco, impresionează prin volumetria sa aerodinamică și liniile fluide. Balcoanele continue, rotunjite la colțuri, creează acea imagine specifică „pachebotului”, foarte populară în arhitectura litoralului interbelic. Fațadele sunt dezvoltate pe orizontală, cu registre clare și suprafețe netede, lipsite de ornamentație excesivă, unde estetica derivă din funcționalitate. Retragerile succesive ale nivelurilor superioare și terasele generoase accentuează ideea de relaxare și deschidere către mare.

Proiectul inițial prevedea o clădire mult mai amplă, însă din considerente financiare lungimea acesteia a fost redusă semnificativ. Chiar și în această formă, blocul a rămas un reper arhitectural al epocii. Ulterior, imobilul a fost completat cu un restaurant cu terasă, decorat cu pergole art deco elegante, în centrul căreia se afla simbolica roză a vânturilor – un detaliu care întărea legătura cu universul marin.

Destinul clădirii reflectă, însă, transformările istorice ale României. După naționalizare, în anii ’50, Blocul Edilitatea devine Școală de Pescuit, pentru ca în anii ’60, la propunerea arhitectului Cezar Lăzărescu să devină hotelul Albatros.

Și o fotografie recentă:

La fel ca în cazul Socec și Cartea Românească, povestea Ig. Hertz începe ca tipografie și editură, evoluând treptat spre un concept mult mai complex: librărie și, în cele din urmă, un veritabil department store – o formulă extrem de modernă pentru România anilor ’20.

Momentul definitoriu vine în 1927, odată cu inaugurarea noului sediu de pe strada Râureanu din București. Clădirea, realizată în stil haussmannian, impresiona prin eleganță și monumentalitate: subsol, parter înalt, șapte etaje și mansardă – o configurație tipică marilor magazine occidentale din acea perioadă, inspirată direct din modelul parizian.

 O recentă postare a celor de La Mița Biciclista în care spuneau că stabilimentul nu este pentru toată lumea și nici nu își doresc să fie, a stârnit o adevărată mânie proletară. Eu nu mă număr nici printre „susținătorii fideli și nici printre criticii la fel de fideli” (ca să citez postarea). Sunt câteva aspecte care nu îmi plac, dar în acleași timp sunt un milion de motive pentru care ador acel loc.

Cheers! From the rooftops of Mița, with love!

În 1916, inginerul Grigore Popescu demara procesul de sistematizare a unei suprafețe de aproximativ 7 hectare în București, zonă care avea să devină cunoscută sub numele de Domenii. Proiectul a fost gândit ca un cartier rezidențial modern pentru acea perioadă, iar începând cu 1919 loturile au fost scoase la vânzare, fiind destinate construcției de locuințe individuale.

În deceniile următoare, zona s-a dezvoltat armonios, reunind imobile realizate în stiluri arhitecturale diverse – de la neoromânesc și art deco, până la modernism și influențe mediteraneene. Această varietate a contribuit la conturarea unui ansamblu urban cu o identitate distinctă și o valoare arhitecturală remarcabilă.

Un exemplu reprezentativ este imobilul construit în 1934 pe strada Alexandru Constantinescu nr. 41, la inițiativa profesorului Marin Chiritescu-Arva. Clădirea, proiectată de arhitectul Alexandru Zamfiropol, se remarcă prin soluțiile moderne pentru acea epocă: parcare subterană, trei niveluri și o terasă circulabilă, elemente care indică o viziune avansată asupra confortului urban.

Marin Chiritescu-Arva a fost un agronom de prestigiu, format la Berlin și Königsberg, membru al mai multor organizații științifice internaționale, inclusiv Academia Cehoslovacă de Agricultură, Asociația Internațională pentru Știința Solului și Societatea Britanică pentru Progresul Științei. Cariera sa promițătoare a fost însă curmată prematur, acesta stingându-se din viață în 1935, la doar 45 de ani.

 Între 30 aprilie și 3 mai, Festival du Bonheur a revenit la Complex Enigma cu ediția aniversară cu numărul 10, aducând în prim-plan o combinație de gastronomie, muzică și atmosferă de vacanță.