În luna decembrie a anului 1936, cinematograful românesc consemna un moment important pentru dezvoltarea filmului documentar dedicat prezentării României. La Cinematograful „Scala” din București au fost proiectate primele filme documentare realizate pentru a surprinde, într-o formă cinematografică, realitățile, peisajele și potențialul turistic al țării. Evenimentul reprezenta una dintre primele manifestări organizate prin care imaginea României era construită și transmisă publicului prin intermediul filmului.

Proiecțiile erau legate de activitatea Oficiului Național de Turism, instituție care începea să utilizeze cinematografia ca instrument de promovare a țării. Filmul devenea astfel mai mult decât un simplu mijloc de divertisment: era folosit pentru documentare, propagandă turistică și prezentarea unor aspecte considerate reprezentative pentru România. În acest context, apariția acestor producții poate fi privită ca parte a unui proces mai amplu de modernizare a mijloacelor de promovare turistică și de construire a unei imagini cinematografice a țării.

Programul prezentat la Cinematograful „Scala” cuprindea trei producții. Prima dintre acestea, „Generația de mâine”, era catalogată drept film de propagandă al O.E.T.R. Cea de-a doua, „Colțuri din România”, era un film de propagandă turistică, orientat către prezentarea unor locuri și peisaje ale țării. În fine, „Bucureștii” continua aceeași direcție de promovare turistică, concentrând atenția asupra capitalei României și asupra elementelor sale considerate relevante pentru publicul spectator.

Importanța acestor filme nu trebuie privită exclusiv prin prisma conținutului lor cinematografic. În a doua jumătate a anilor 1930, filmul devenise un instrument modern de comunicare vizuală, capabil să ofere spectatorului o experiență imposibil de obținut prin intermediul materialelor tipărite. Un peisaj, un oraș, un monument sau o regiune puteau fi prezentate în mișcare, într-o succesiune de imagini care transforma promovarea turistică într-o experiență vizuală directă.

Proiectarea acestor filme la „Scala” dobândește o semnificație și mai interesantă dacă urmărim traseul lor de după premiera bucureșteană. În primele zile ale lunii ianuarie, producțiile au fost prezentate la Paris, la Automobile Club-ul Francez și la Societatea de Geografie, în fața unei asistențe numeroase. Publicul francez a urmărit cu viu interes imaginile consacrate frumuseților peisajului românesc, ceea ce demonstrează că aceste filme nu erau concepute doar pentru consumul intern.

Prin urmare, decembrie 1936 poate fi considerat un reper în istoria utilizării filmului documentar ca instrument de promovare a României. De la sala cinematografică bucureșteană până la instituțiile culturale și geografice din Paris, aceste producții au parcurs un drum care depășea simpla proiecție cinematografică. Ele participau la construirea unei imagini vizuale a României și la prezentarea acesteia unui public internațional.

Cele trei titluri — „Generația de mâine”, „Colțuri din România” și „Bucureștii” — reprezintă, în acest sens, nu doar începuturile unei anumite forme de propagandă cinematografică, ci și mărturii despre felul în care România anului 1936 începea să se prezinte pe sine prin intermediul imaginii în mișcare. Cinematograful devenea astfel o fereastră prin care peisajul românesc, orașele și proiectele instituțiilor naționale puteau fi descoperite atât de spectatorii din țară, cât și de cei din străinătate.

Despre acest eveniment, Demostene Botez scria în Revista România a ONT, anul II, nr. 1, ianuarie 1937:

 Muzeul de Artă Constanța a deschis vineri, 2 octombrie 2026, ora 14.00, expoziția lui Alexandru Potecă, Memory of a Landscape, curatoriată de Eduard Andrei. Expoziția poate fi vizitată în perioada 2 octombrie - 15 noiembrie 2026 și reunește peste 50 de lucrări, reprezentând o încununare a carierei artistului. Deși are o formație de sculptor, Alexandru Potecă a optat pentru a expune doar lucrări de pictură în tehnică mixtă și colaj, sau intervenții pe fotografii alb-negru.

Prima dintre fotografiile pe care le privim astăzi ne întoarce în Bucureștiul interbelic și ne arată imobilul de la Bulevardul Hristo Botev nr. 5, într-o formă care ne permite să-i înțelegem mult mai bine arhitectura originală. În subsolul imaginii apar două informații esențiale: proprietarul, „Prop. Dr. Eugen Cristian”, și arhitectul, „I. D. Enescu”. Clădirea a fost realizată în anii 1930–1931, iar surse dedicate operei lui Ion D. Enescu confirmă asocierea imobilului din Hristo Botev nr. 5 cu proprietatea doctorului Eugen Cristian.

Privită cu atenție, construcția, în sitl Art-Deco, spune multe despre felul în care se făcea arhitectură de locuire în Bucureștiul acelei perioade. Este o clădire amplă, cu o volumetrie articulată, cu un corp principal și retrageri succesive, bovindouri, logii, ferestre atent proporționate și o compoziție spectaculoasă a acoperișului. Deasupra fațadei apar acele pergole și elemente decorative care dau clădirii o siluetă recognoscibilă, aproape sculpturală.

Cea de-a treia parte a poveștii noastre de Ziua Bucureștiului ne-a dus la Filiala „Ion Creangă” a Bibliotecii Metropolitane București, aflată în zona Amzei, într-o superbă vilă proiectată de Johnny Berindei.

Aici, Editura Vremea și Biblioteca Metropolitană București ne-au propus o întâlnire dedicată Bucureștiului și micilor sale povești, comori și secrete, într-o conferință care ne-a reamintit cât de ușor este, de fapt, să iubești acest oraș atunci când începi să-l privești cu atenție.

Silvia Colfescu ne-a purtat prin locurile mai puțin cunoscute ale Capitalei, acele mici comori pe lângă care trecem adesea fără să le observăm, într-o incursiune ilustrată de volumele „Vânătoare de comori prin București”.  M-am bucurat foarte mult să văd că a adus în discuție și stilul Mediterranean Revival, un stil pe care eu îl ador, și să o aud subliniind ceea ce mă atrage atât de mult la el: este un stil plin de viață, de căldură și de personalitate. Într-un oraș în care arhitectura devine tot mai uniformă și mai lipsită de identitate, astfel de clădiri ne amintesc cât de mult poate spune o casă despre locul în care se află.

Narcis Dorin Ion ne-a dus apoi prin istoria unora dintre cele mai spectaculoase monumente ale orașului, dar și prin poveștile vechilor case boierești, hanuri, hoteluri și cafenele care au dat cândva Bucureștiului aerul de Micul Paris, pornind de la volumul „București în căutarea Micului Paris”.

Iar Cristina Trică ne-a deschis o ușă către istoria mai puțin cunoscută a cimitirului Bellu. După ani de cercetare în arhive, poveștile din spatele unora dintre cele mai importante monumente funerare au prins din nou viață, cu scandaluri, controverse, legende și personaje precum Mavrodin, Cantacuzino, Assan sau Dalles.

Și pentru că poveștile despre București merită și privite, nu doar ascultate, evenimentul a fost însoțit de o expoziție cu 15 planșe dedicate Bucureștiului de altădată.

O nouă seară în care am descoperit că Bucureștiul nu este doar un oraș pe care îl locuim, ci unul pe care îl putem redescoperi la nesfârșit, dacă avem curiozitatea să privim puțin mai atent.

La muți ani București!

 Evenimentul „Istorii deturnate – destine rescrise. Patrimoniul construit din București sub regimul comunist” a fost vernisat joi, 24 septembrie, la Galeria de Artă din Constanța, în prezența publicului interesat de istoria recentă, patrimoniu și poveștile oamenilor ale căror destine au fost marcate de schimbările produse în perioada comunistă.

 Povestea noastră de Ziua Bucureștiului a continuat cu două seri magice în curtea „Nababului”, acolo unde literatura și muzica s-au întâlnit într-un dialog fermecător, ca într-un București de altădată.

Pe drept numită „Frumoasa” Zaraza ne-a încântat cu vocea sa minunată, în timp ce Iulian Băluțel a făcut adevărate minuni cu vioara, aducând în inima Capitalei toate păsările codrului.

Prima seară ne-a purtat prin Bucureștiul de altădată, în compania Doinei Ruști, autoarea unei povești sublime despre Zavaidoc și despre orașul de-a lungul timpului. Printre povești și amintiri, muzica nu putea lipsi. Zaraza, alături de colegii săi, Iulian Băluțel și Gabriel Răzvan Onilă, au evocat cele mai frumoase momente muzicale ale Bucureștiului interbelic.

A doua seară a adus o altă întâlnire specială. Poeta Georgiana Dănilă Maria a încântat publicul cu minunatele sale creații, iar seara s-a încheiat cu un moment unic și prezentat în premieră: melodiile Mariei Tănase în duet cu George Enescu.

Două seri în care literatura, muzica și memoria Bucureștiului s-au întâlnit într-un singur loc. Două seri despre orașul pe care îl iubim și despre oamenii, poveștile și cântecele care îi dau suflet. De undeva de sus,„Nababul”  zâmbește mulțumit văzând lumea care a umplut curtea palatului, o lume care încă iubește Bucureștiul de altădată.

La mulți ani, București! Felicitări Ovidiu Neacșu

Bucureștiul meu iubit a împlinit 567 de ani de la prima atestare documentară. O sărbătoare unică pentru câteva generații prin prisma celor trei numere consecutive. Prin urmare, am ales să particip la trei evenimente diferite, pe care am să le prezint în trei articole de sine stătătoare. 

Și cum să încep altfel decât cu draga mea Mița Biciclista și această zonă unică care este Amzei. În București există din loc în loc, uneori mai la vedere, alteori mai ascunse (vezi Piața Italiană), spații care sunt propriile lor universuri. Iar Amzei este un astfel de spațiu. Prins între eleganța Căii Victoriei și aglomerația bulevardului Magheru, acest loc, deși aflat în centrul vechi al Capitalei (și țin să îi mulțumesc lui Edmon Niculușcă pentru că a zis tare, clar și răspicat că Amzei face parte din centrul istoric, țin minte ce înjurături mi-am luat pe Facebook când afirmam și eu asta acum ceva timp), este o comunitate aparte. Pare a fi un mic orășel desprins din filmele franceze sau italiene ale anilor '60 sau '70, cu câteva case restaurate, cu multe case degradate, cu mici blocuri, cu piața de legume, cu micile magazine și restaurante de la parterul clădirilor, cu micile sau marile sale drame, cu povești de iubire, cu lacrimi de durere și râsete de copii. Și pentru două zile, această comunitate s-a reunit în jurul „Mesei Nesfârșite”, proiectată de artistul și designerul francez Olivier Vadrot special pentru intersecția străzilor Christian Tell și Biserica Amzei.

Și pentru că tot discutam despre filmele italiene ale deceniilor trecute, această masă va fi construită într-o nouă versiune pentru situl istoric La Santissima din Napoli, cu ocazia EDIT Napoli, târgul internațional de design, în octombrie.

Revenind, seara de sâmbătă ne-a amintit de un alt București, de dinainte de Marele Război, un București al teraselor, al barurilor și al lăutarilor adevărați. Celebra și îndrăgita Tanti Mioara și al său Taraf de la Vărbilău au adus în fața publicului vechea „muzică boierească”, cum spune chiar interpreta.

Ziua de duminică a început cu o discuție foarte serioasă despre ce înseamnă Bucureștiul vechi, dincolo de ceea ce lumea numește „Centrul Istoric”. S-a subliniat importanța unor zone precum Amzei, Cișmigiu și Magheru, dar și necesitatea investițiilor private și publice, recentul proiect de revitalizare urbană a Magherului fiind dat drept exemplu.

Din partea mea, trebuie să aplaud faptul că s-a vorbit despre modernismul care definește acest bulevard și care, din păcate, este complet ignorat de majoritatea concetățenilor noștri. Deseori vedem fațade moderniste și art deco mutilate, ușile acelea metalice superbe, adevărate opere de artă, înlocuite cu termopan ieftin etc.

Din punctul meu de vedere, poate ar trebui să adoptăm și noi sistemul american și canadian care definește „historical downtown” și „historical districts”, lucru care ne-ar permite să salvăm cât mai multe clădiri vechi. Pentru că, în ziua de azi, într-o arhitectură sterilă, ostilă, insipidă și minimalistă, un turn de birouri din București poate fi la fel de bine amplasat în Moscova, Londra, New York, Tokyo sau Abu Dhabi. Identitatea unui oraș vine din clădirile sale de epocă – calde, cu personalitate, cu suflet. Atunci când vezi Ateneul, spre exemplu, știi că ești acasă în București.

O altă temă abordată, care s-a potrivit ca unsă pe sufletul meu, a fost cea legată de cinematografele de pe Elisabeta. S-a amintit și de acest minunat proiect de restaurare a cinematografului Marconi – o luptă de 10.000.000 de euro, care sper să aibă un deznodământ fericit și în urma căreia, atunci când Cristi Mungiu ne va întâmpina la inaugurare, îmi doresc ca primul film ce va rula să fie „Cinema Paradiso”. If you know, you know.

Seara, Alberto Groșescu a trecut la platane, urmat de proiecția filmului „Un film cu o fată fermecătoare”, o producție Lucian Bratu din 1967. Curtea de la Altloc s-a dovedit neîncăpătoare pentru iubitorii de film. Cu această ocazie, cred că ne-am reamintit cu toții, cei prezenți, de ce Margareta Pâslaru a fost una dintre cele mai frumoase actrițe românce. Este o scenă acolo cu ea purtând o perucă blondă, lungă (filmul este alb-negru), și o rochie mulată, cu un decolteu generos. Pot spune cu mâna pe inimă că, în acel moment, toți bărbații din audiență am amuțit.

La mulți ani, București! Felicitări ARCEN, Alberto Groșescu , Edmond și Andreea Apostu!

 La Palatul Cantacuzino a avut loc lansarea volumului-eveniment „Ecaterina Caradja Cantacuzino – O autobiografie”, o apariție editorială cu o puternică valoare documentară și istorică. Publicată de Editura Litera, în colaborare cu Asociația Caradja Cantacuzino, cartea este tradusă pentru prima dată în limba română și reprezintă un gest de recuperare a memoriei unei femei care a traversat aproape un secol de istorie românească și europeană.

Povestea Ecaterinei Caradja Cantacuzino este una care pare desprinsă dintr-un film: copilărie, două războaie mondiale, curaj, filantropie, exil și întoarcerea acasă. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, prințesa a devenit cunoscută drept „Îngerul din Ploiești”, după ce a contribuit la salvarea și sprijinirea a peste 1.000 de aviatori americani. O mare parte din viața sa a fost dedicată, de asemenea, copiilor orfani. Iar povestea ei avea să se intersecteze, aproape de finalul vieții, și cu cea a unei alte figuri celebre: Michael Jackson. În timpul vizitei sale la București, artistul a cerut în mod special să o întâlnească pe Ecaterina Caradja Cantacuzino, o întâlnire care spune, poate mai mult decât orice, cât de departe ajunsese faima poveștii și a faptelor „Îngerului din Ploiești”.

Toate fondurile provenite din drepturile de autor vor fi folosite pentru restaurarea Conacului Ecaterinei Caradja de la Nedelea, județul Prahova, și transformarea acestuia în muzeu. Astfel, o carte despre memorie devine, în același timp, un instrument pentru salvarea patrimoniului. O poveste tipărită poate contribui la recuperarea unui loc, iar locul poate păstra mai departe povestea.

Lansarea a avut loc chiar în Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, locul în care Ecaterina a trăit până la căsătoria cu Constantin Caradja. Palatul este legat de numele celebrului Gheorghe Grigore Cantacuzino, „Nababul”, una dintre cele mai importante personalități ale Bucureștiului de la începutul secolului XX. Iar spațiul în care s-a desfășurat evenimentul, Grădina Nababului, a oferit serii un decor pe măsura poveștii.

Despre volum, despre viața Ecaterinei Caradja Cantacuzino și despre moștenirea pe care a lăsat-o au vorbit Academician Georgeta Filitti, Damian Anfile, Ovidiu Neacșu și Max Caradja Johnson, într-o întâlnire moderată de Ioana Bâldea Constantinescu. Evenimentul s-a bucurat și de prezența Prințesei Brianna Thea Caradja, care a adus un plus de emoție și continuitate unei seri dedicate memoriei familiei Caradja și recuperării unei povești importante pentru istoria României.

Seara s-a încheiat cu un minirecital susținut de Frumoasa Zaraza, care ne-a purtat, prin muzică, în atmosfera Bucureștiului interbelic. Pentru câteva zeci de minute, grădina a redevenit decorul unei epoci elegante și pline de farmec.

Iar pentru cei care vor să descopere povestea Ecaterinei Caradja Cantacuzino, volumul „O autobiografie” va putea fi găsit în librării începând cu 25 septembrie.