facebook twitter youtube instagram
  • Home

Zetu Harrys

Apărare

Economie

Oameni

Blog

ÃŽn inima BucureÈ™tiului de astăzi, Ateneul Român pare firesc integrat în È›esutul oraÈ™ului. Dar la sfârÈ™itul secolului al XIX-lea, lucrurile nu stăteau deloc aÈ™a. Ridicat în Grădina Episcopiei, pe un teren care aparÈ›inuse familiei VăcăreÈ™tilor È™i unde se înălÈ›ase cândva Biserica SfinÈ›ilor 40 de Mucenici, edificiul a fost întâmpinat cu scepticism. MulÈ›i contemporani considerau amplasamentul nepotrivit: prea departe de centrul oraÈ™ului, greu accesibil, mai ales iarna. Se întreba, nu fără ironie, dacă statul nu dispunea de terenuri mai potrivite decât acest loc „de la marginea oraÈ™ului”.

ConstrucÈ›ia a început în 1886, iar o parte importantă din fonduri a fost strânsă prin celebra subscripÈ›ie publică „DaÈ›i un leu pentru Ateneu”, un gest care spune mult despre dorinÈ›a societății româneÈ™ti de a-È™i construi instituÈ›ii culturale solide. La recomandarea arhitectului Charles Garnier, autorul Operei din Paris, planurile au fost realizate de Albert Galleron, astfel încât să valorifice fundaÈ›ia deja existentă a unui manej început de Societatea Equestră Română. Clădirea a fost inaugurată la 14 februarie 1888, iar lucrările au continuat până în 1897 sub conducerea arhitectului Leonida Negrescu.



Despre istoria construcției voi reveni cu alt prilej. De această dată, privirea se ridică inevitabil spre interior, către elementul care dă suflet sălii: fresca monumentală realizată de Costin Petrescu. În 1933, la mai bine de trei decenii de la inaugurarea clădirii, a început ornamentarea frizei circulare care înconjoară sala mare. Lucrarea, lată de trei metri și lungă de șaptezeci, se desfășoară deasupra lojilor, în jurul tamburului cupolei, ca o bandă continuă de memorie națională.

Fresca este alcătuită din 25 de scene care urmăresc, într-un fir narativ coerent, istoria românilor. De la intrarea împăratului Traian în Dacia și colonizarea romană, trecând prin formarea poporului daco-roman, invaziile barbare și cristalizarea identității medievale, până la figuri precum Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, fiecare episod este tratat cu o solemnitate aproape liturgică. Secolele moderne își găsesc și ele locul: răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan, revoluțiile de la 1821 și 1848, Unirea Principatelor sub Alexandru Ioan Cuza, independența și, în final, Marea Unire și consolidarea statului român.

Dar fresca nu este doar o poveste artistică, ci și una politică. În 1940, Ion Antonescu i-a cerut lui Costin Petrescu să-l elimine pe regele Carol al II-lea din compoziție, devenit între timp indezirabil. În locul său, pictorul a introdus o alegorie a țărăncilor reprezentând provinciile istorice reunite. Mai târziu, în primii ani ai regimului comunist, între 1948 și 1966, fresca a fost acoperită cu o draperie de catifea roșie, ca și cum memoria însăși trebuia pusă între paranteze.

„fresca Ștefan cel Mare primeÈ™te din partea trimiÈ™ilor Papei Sixtus IV spada de atlet a lui Christos, 1475”

”fresca Mihai Viteazul intră în Alba-Iulia ca Domn stăpânitor al tuturor È›inuturilor româneÈ™ti 1598”

pictorul Costin Petrescu




Există însă și episoade mai puțin cunoscute, care leagă această operă de contextul european al epocii. În 1937, Costin Petrescu a realizat replici ale scenelor dedicate lui Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare pentru a decora pavilionul României la Exposition Internationale des Arts et Techniques dans la Vie Moderne. Această expoziție internațională, desfășurată la Paris într-un moment tensionat al istoriei europene, a fost o vitrină a modernității și a competiției simbolice între națiuni. Pavilioanele nu prezentau doar realizări tehnice, ci și identități culturale, fiecare țară încercând să-și definească locul într-o lume aflată în schimbare.

Pavilionul României, proiectat de Duiliu Marcu, s-a remarcat prin sobrietate și modernism. Amplasat pe una dintre terasele înalte ale expoziției, în vecinătatea unor pavilioane importante, el propunea o sinteză a culturii românești printr-o arhitectură funcționalistă, lipsită de ornamente excesive. În acest cadru, replicile frescei lui Costin Petrescu nu erau simple decorațiuni, ci declarații vizuale despre continuitate, identitate și ambiția unui stat aflat între tradiție și modernitate.



pavilionul României la Expoziția de la Paris 1937


Astfel, fresca de la Ateneul Român nu este doar un element decorativ, ci un discurs vizual complex, care a traversat regimuri, ideologii și reinterpretări. Privită astăzi, ea rămâne o invitație la reflecție: nu doar asupra trecutului, ci și asupra felului în care alegem să-l spunem mai departe.

 ÃŽn vara anului 1935, acolo unde astăzi recunoaÈ™tem inima staÈ›iunii Mamaia, prindea contur un simbol al eleganÈ›ei interbelice: corpul central al Cazinoul Mamaia. Nu era doar o clădire nouă, ci o renaÈ™tere pe locul unui edificiu deja încărcat de istorie. Aici se ridicaseră odinioară băile Mamaia, un imobil în stil victorian revival care adăpostise gara staÈ›iunii, un restaurant È™i un cazinou — un spaÈ›iu vibrant, pierdut însă în flăcările unui incendiu.


Un nou moment important pentru infrastructura României se va consuma mâine pe Autostrada Sibiu – PiteÈ™ti (#A1), acolo unde tunelul RobeÈ™ti, situat pe secÈ›iunea montană BoiÈ›a – Cornetu, este străpuns. După doar È™apte luni de la debutul lucrărilor, „luminiÈ›a de la capătul tunelului” devine realitate pe Valea Oltului, într-unul dintre cele mai dificile È™antiere din È›ară.

Tunelul, cu o lungime de 900 de metri, este o lucrare impresionantă din punct de vedere tehnic. Pentru realizarea lui au fost excavați aproximativ 200.000 de metri cubi de rocă, s-au utilizat circa 60.000 de metri cubi de beton și aproximativ 4.000 de tone de oțel, iar dislocarea rocii dure a necesitat folosirea a aproape 70 de tone de explozibil. Este al doilea tunel străpuns pe acest proiect major, după cel de la Curtea de Argeș, semn că lucrările avansează într-un ritm susținut.

sursa foto: HoraÈ›iu Cosma – Facebook


ÃŽntregul sector montan BoiÈ›a – Cornetu rămâne, însă, o provocare inginerească de amploare. Pe cei 31 de kilometri ai traseului, proiectul include nu mai puÈ›in de È™apte tuneluri cu o lungime totală de aproximativ 5 kilometri È™i 48 de poduri È™i viaducte care însumează circa 13 kilometri. ÃŽn total, lucrările implică peste 15 milioane de metri cubi de săpături È™i umpluturi, într-un relief dificil, în inima defileului Oltului.

ÃŽn prezent, se lucrează pe aproximativ o treime din lungimea totală a acestor tronsoane montane, iar fiecare etapă finalizată aduce mai aproape obiectivul major: o autostradă care să traverseze CarpaÈ›ii È™i să lege eficient Transilvania de Muntenia. ÃŽn paralel, un alt moment important este aÈ™teptat în această vară, odată cu deschiderea circulaÈ›iei pe secÈ›iunea Curtea de ArgeÈ™ – Tigveni, unde se află primul tunel forat de autostradă din România.

Străpungerea tunelului Robești nu este doar o reușită tehnică, ci și un simbol al progresului. Este dovada că, pas cu pas, unul dintre cele mai ambițioase proiecte de infrastructură ale României începe să prindă contur.

 ÃŽn anii ’30, în imediata apropiere a Cazinoului din Mamaia, societatea bucureÈ™teană Edilitatea ridica, după planurile arhitectului Ioan C. RoÈ™u, unul dintre cele mai moderne imobile ale litoralului: Blocul Edilitatea. Conceput ca un ansamblu de locuinÈ›e de vacanță, acesta a fost, de fapt, primul bloc de acest tip din Mamaia – un semn clar al transformării staÈ›iunii într-o destinaÈ›ie elitistă.


imagine de epocă din colecția Arhitect Radu Cornescu


imagine de epocă din colecÈ›ia Arhitect Radu Cornescu 

Imobilul, realizat în stil streamline deco, impresionează prin volumetria sa aerodinamică È™i liniile fluide. Balcoanele continue, rotunjite la colÈ›uri, creează acea imagine specifică „pachebotului”, foarte populară în arhitectura litoralului interbelic. FaÈ›adele sunt dezvoltate pe orizontală, cu registre clare È™i suprafeÈ›e netede, lipsite de ornamentaÈ›ie excesivă, unde estetica derivă din funcÈ›ionalitate. Retragerile succesive ale nivelurilor superioare È™i terasele generoase accentuează ideea de relaxare È™i deschidere către mare.

Proiectul iniÈ›ial prevedea o clădire mult mai amplă, însă din considerente financiare lungimea acesteia a fost redusă semnificativ. Chiar È™i în această formă, blocul a rămas un reper arhitectural al epocii. Ulterior, imobilul a fost completat cu un restaurant cu terasă, decorat cu pergole art deco elegante, în centrul căreia se afla simbolica roză a vânturilor – un detaliu care întărea legătura cu universul marin.

Destinul clădirii reflectă, însă, transformările istorice ale României. După naÈ›ionalizare, în anii ’50, Blocul Edilitatea devine Școală de Pescuit, pentru ca în anii ’60, la propunerea arhitectului Cezar Lăzărescu să devină hotelul Albatros.

Și o fotografie recentă:



La fel ca în cazul Socec È™i Cartea Românească, povestea Ig. Hertz începe ca tipografie È™i editură, evoluând treptat spre un concept mult mai complex: librărie È™i, în cele din urmă, un veritabil department store – o formulă extrem de modernă pentru România anilor ’20.


Sala de vânzări de la subsol, cu vederea spre stradă

Momentul definitoriu vine în 1927, odată cu inaugurarea noului sediu de pe strada Râureanu din BucureÈ™ti. Clădirea, realizată în stil haussmannian, impresiona prin eleganță È™i monumentalitate: subsol, parter înalt, È™apte etaje È™i mansardă – o configuraÈ›ie tipică marilor magazine occidentale din acea perioadă, inspirată direct din modelul parizian.

 O recentă postare a celor de La MiÈ›a Biciclista în care spuneau că stabilimentul nu este pentru toată lumea È™i nici nu își doresc să fie, a stârnit o adevărată mânie proletară. Eu nu mă număr nici printre „susÈ›inătorii fideli È™i nici printre criticii la fel de fideli” (ca să citez postarea). Sunt câteva aspecte care nu îmi plac, dar în acleaÈ™i timp sunt un milion de motive pentru care ador acel loc.

Uitându-mă pe profilurile celor care o (re)pun pe Mița la stâlpul infamiei nu pot să nu observ că e vorba de tot felul de așa ziși artiști, tot felul de personaje dubioase, majoritatea din mizerabila sferă (neo)comunistă. Oameni care în viața lor nu au clădit nimic spiritual, nu au construit nimic fizic.
E normal ca un loc, un grup, o experiență să nu fie pentru toată lumea. Avem standarde diferite, gândiri diferite, educaÈ›ii diferite. Și da unele sunt superioare altora. It's just facts. E normal să nu ne placă aceleaÈ™i lucruri, aceleaÈ™i tipuri de artă. Spre exemplu eu rămân credincios crezului meu că 90% dintre arta modernă e o mizerie. Dar nu am să cer niciodată să fie interzisă sau să fie boicotate expoziÈ›iile. To each his own. Not my cup of tea...nu mă duc. Marele Orson Welles spunea: „The enemy of art is the absence of limitations!”.
Dar dincolo de toate aceste aspecte mai mult sau mai puțin subiective, rămân lucrurile concrete. Iar ceea ce face Edmond Niculușcă acolo trebuie să fie un exemplu pentru mulți antreprenori. Să le luăm punctual:
-O ruină a devenit un icon al Bucureștiului
-Decorațiunile tematice de pe fațadă se bat de la egal cu ce vedem
prin Roma, Paris, Londra sau New York
-ÃŽntregul concept de la design la marketing este de nota 10
-Bucătăria este de nota 10 cu produse autentic franțuzești
-De puțin timp a demarat lucrările de reconstrucție a emblematicului cinematograf Marconi aducând specialiști care au lucrat la restaurarea celebrei Notre-Dame
Iar astea sunt fapte concrete care vorbesc de la sine.
P.S. - nu e nimic rău în a fi elitist, sau cum spun unii cu răutate – „snob”.
Cheers! From the rooftops of Mița, with love!





În 1916, inginerul Grigore Popescu demara procesul de sistematizare a unei suprafețe de aproximativ 7 hectare în București, zonă care avea să devină cunoscută sub numele de Domenii. Proiectul a fost gândit ca un cartier rezidențial modern pentru acea perioadă, iar începând cu 1919 loturile au fost scoase la vânzare, fiind destinate construcției de locuințe individuale.

ÃŽn deceniile următoare, zona s-a dezvoltat armonios, reunind imobile realizate în stiluri arhitecturale diverse – de la neoromânesc È™i art deco, până la modernism È™i influenÈ›e mediteraneene. Această varietate a contribuit la conturarea unui ansamblu urban cu o identitate distinctă È™i o valoare arhitecturală remarcabilă.

Un exemplu reprezentativ este imobilul construit în 1934 pe strada Alexandru Constantinescu nr. 41, la inițiativa profesorului Marin Chiritescu-Arva. Clădirea, proiectată de arhitectul Alexandru Zamfiropol, se remarcă prin soluțiile moderne pentru acea epocă: parcare subterană, trei niveluri și o terasă circulabilă, elemente care indică o viziune avansată asupra confortului urban.



Elementul dominant al fațadei este turnul central semicilindric, tratat ca un volum vertical puternic accentuat, prevăzut cu o scară iluminată natural printr-o succesiune de ferestre orizontale. Acest tip de rezolvare este specific modernismului interbelic, unde funcționalul devine expresie estetică. Linia curbată contrastează elegant cu volumele laterale rectangulare, creând un joc echilibrat între geometrie și fluiditate.

FaÈ›adele sunt lipsite de ornamentaÈ›ie inutilă, fiind definite de suprafeÈ›e netede, tencuite, È™i de registre orizontale marcate prin balcoane continue È™i ferestre alungite. Balcoanele rotunjite de pe colÈ›uri, împreună cu parapetele pline, trimit discret către influenÈ›e art deco È™i streamline moderne, inspirate din arhitectura navală – un stil foarte popular în perioada interbelică.

Se remarcă și detalii funcționale avansate pentru acea vreme:

  • parter înalt, probabil destinat accesului generos È™i unor funcÈ›iuni comune;
  • acces principal bine marcat axial;
  • volumetrie aerisită, cu retrageri È™i terase;
  • iluminare naturală abundentă, datorită suprafeÈ›elor vitrate mari.

În ansamblu, clădirea semnată de Alexandru Zamfiropol se înscrie clar în registrul modernismului matur din București, fiind un exemplu de arhitectură funcționalistă elegantă, unde estetica derivă direct din structură și utilitate. Este genul de imobil care confirmă ambiția cartierului Domenii de a deveni, încă din perioada interbelică, un laborator urban al noilor idei arhitecturale.

Marin Chiritescu-Arva a fost un agronom de prestigiu, format la Berlin și Königsberg, membru al mai multor organizații științifice internaționale, inclusiv Academia Cehoslovacă de Agricultură, Asociația Internațională pentru Știința Solului și Societatea Britanică pentru Progresul Științei. Cariera sa promițătoare a fost însă curmată prematur, acesta stingându-se din viață în 1935, la doar 45 de ani.

 ÃŽntre 30 aprilie È™i 3 mai, Festival du Bonheur a revenit la Complex Enigma cu ediÈ›ia aniversară cu numărul 10, aducând în prim-plan o combinaÈ›ie de gastronomie, muzică È™i atmosferă de vacanță.


Older Posts

Ne vedem și pe YouTube

Follow me on Facebook

Created By SoraTemplates | Distributed by GooyaabiTemplates