În data de 18 noiembrie 1937 s-a autentificat la secția de notariat a tribunalului Ilfov actul prin care domnul Stelian Popescu, reprezentând societatea anonimă "Universul", donează Universității din București, reprezentată prin rectorul ei, domnul  profesor C. Stoicescu, imobilul ce va purta pentru totdeauna denumirea: "Casa Studențească Universul".

Construcția a fost realizată de antrepriza Emil Prager sub supravegherea arhitectului Petre Antonescu. Instalațiile de calorifer au fost executate de firma inginerului Nicolau. Mobilierul a fost executat de o scoală de arte și meserii din București. Sistemele de iluminat au fost furnizate de firma "Dura".

Casa studențească ocupă o suprafață de 1.000 mp și are 4 etaje. La itnerior se află o sală de spectacole cu 1.000 de locuri, un restaurant cu 500 de locuri, 30 de birouri, bibliotecă, 2 săli de lectură, 8 spații comerciale.

 În inima Transilvaniei, la poligonul de instruire de la Cincu, zgomotul motoarelor militare și al armamentului greu anunță o scenă tot mai familiară în România ultimelor decenii: antrenamente comune între militarii români și cei americani. De această dată, soldații americani din compania Dog, batalionul 1, regimentul 503 Infanterie, parte a Brigăzii 173 Aeropurtate de Luptă, au executat exerciții de instruire cu armament montat pe vehicule, într-un antrenament menit să perfecționeze mobilitatea și coordonarea în teren.

Prezența acestei unități americane în România nu este întâmplătoare. Brigada 173 Aeropurtată are o istorie aparte în armata Statelor Unite. Activată inițial în 1915 și reorganizată în forma sa modernă în 1963, brigada a devenit cunoscută în timpul războiului din Vietnam, unde a fost prima mare unitate de luptă a armatei americane desfășurată în acel conflict. Parașutiștii brigăzii au participat la unele dintre cele mai dificile operațiuni din jungla vietnameză, consolidând reputația unității ca forță de reacție rapidă, capabilă să fie desfășurată oriunde în lume în cel mai scurt timp.

După Vietnam, brigada a continuat să joace un rol important în strategia militară americană. În prezent, sediul său se află în Europa, la Vicenza, în Italia, iar unitatea reprezintă una dintre principalele forțe de reacție rapidă ale Statelor Unite pe continentul european. De-a lungul anilor, militarii Brigăzii 173 au participat la misiuni în Irak și Afganistan, dar și la numeroase exerciții multinaționale în Europa de Est, consolidând interoperabilitatea cu armatele aliate din NATO.

Regimentul 503 Infanterie, din care face parte batalionul prezent la Cincu, este una dintre componentele istorice ale brigăzii. Originile regimentului datează din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, când parașutiștii americani au fost trimiși în teatrul de operații din Pacific. În anii care au urmat, regimentul a rămas parte a forțelor aeropurtate americane, fiind implicat în numeroase operațiuni și exerciții militare în întreaga lume.

În poligonul de la Cincu, antrenamentul cu armament montat pe vehicule reprezintă o componentă esențială a pregătirii moderne. Astfel de exerciții permit militarilor să exerseze sprijinul de foc mobil, coordonarea între echipaje și reacția rapidă în situații de luptă simulate. Pentru soldații americani și pentru partenerii lor români, fiecare astfel de sesiune de instruire contribuie la creșterea nivelului de pregătire și la dezvoltarea unei cooperări militare reale, bazate pe experiență comună în teren.

Cincu a devenit, în ultimii ani, unul dintre punctele centrale ale cooperării militare dintre România și Statele Unite. În acest spațiu de antrenament din inima țării se întâlnesc doctrine, experiențe și tradiții militare diferite, unite însă de același scop: apărarea valorilor comune și a securității în regiunea Mării Negre.

Parteneriatul strategic dintre România și Statele Unite nu se rezumă la tratate sau declarații politice. El prinde viață tocmai în astfel de momente, pe câmpul de instrucție, acolo unde militarii celor două națiuni se pregătesc umăr la umăr. În zgomotul armelor de antrenament și în disciplina exercițiilor militare se conturează o realitate clară: prietenia dintre cele două țări este una construită prin încredere, sacrificiu și responsabilitate comună pentru apărarea libertății. Iar la Cincu, ca în multe alte locuri din România, această alianță continuă să se întărească zi de zi. 

 Într-o Românie aflată în plin proces de modernizare, Tuzla rămăsese închisă în tradițiile arhaice ale tătarilor, fiind o comunitate închisă din care doar bărbații mai plecau din când în când la muncă la oraș. Singurii români din sat erau primarul și Clemente Hăinaru, un oltean negricios, care a fugit de sărăcia din locurile natale și a ajuns în Dobrogea unde a fost pus să supravegheze coasta Tuzlei pentru a fila și aresta braconieri, contrabandiști și alte tipuri de infractori.

Printre bordeiele tătărești se ivea minusculul minaret al celei mai mici geamii din Dobrogea. O clădire din lemn și paiantă, care dacă nu ar fi avut minaretul nu ar fi atras atenția cu nimic. Alături de hogele Almet Mola, principalele personaje din sat erau Bekir-Semședin, erou al primului război mondial, Cadâr-Veli care deținea o cafenea, Ahmet negustorul și Arif nebunul. Acesta din urmă a avut o fată foarte frumoasă, Nehibe, care aflată la o petrecere la Tatlageac a cunoscut un marinar român. Acesta însă o părăsește în scurt timp și fata cu inima frântă se aruncă în fântâna din sat și moare, durerea pierderii fetei l-a făcut pe bătrânul Arif să-și piardă mințile. 

 În anul 1864, pe un teren (pe atunci) din afara capitalei, scoțianul Effingham Grant construiește prima fabrică de tutun din țara noastră - Manufactura "Belvedere", angajând nu mai puțin de 400 de oameni. Prima modernizare și extindere se petrece în anul 1872, când luând modelul marilor companii americane (primele care îmi vin în minte sunt Pullman si Kohler), Grant construiește în jurul uzinei o creșa, o grădiniță și lotizează terenuri cu destinația de locuințe pentru angajații fabricii. În 1879 complexul industrial este achiziționat de Regia Monopolurilor de Stat.

O altă etapă de extindere și retehnologizare începe în 1930 și se finalizează în 1933. Numărul de angajați crește la 2.000, dintre care 1.600 femei. Producția se ridica la 18 tone/zi. 

Pe 4 iulie 1906, în șantierele navale Blohm & Voss din Hamburg, era lansat la apă un nou vapor de pasageri: King Friedrich August. Nava fusese construită pentru compania germană Hamburg America Line și urma să opereze pe ruta transatlantică dintre Hamburg și America Latină, într-o perioadă în care marile linii maritime europene se întreceau pentru controlul fluxurilor comerciale și de pasageri.

Vaporul impresiona pentru epoca sa prin dimensiuni și performanțe. Avea o lungime de aproximativ 144 de metri și o lățime de aproape 17 metri, iar motoarele îi permiteau să atingă o viteză de circa 15 noduri. Era proiectat pentru curse lungi peste Atlantic și pentru transportul atât al pasagerilor, cât și al mărfurilor.

Destinul navei avea însă să fie influențat puternic de evenimentele politice ale începutului de secol. După încheierea Primul Război Mondial, pe 2 aprilie 1919, vaporul a fost reținut de Regatul Unit ca parte a reparațiilor de război. În scurt timp a intrat în serviciul companiei britanice Peninsular and Oriental Steam Navigation Company.

Schimbările au continuat. Pe 6 noiembrie 1920, nava a fost vândută companiei Canadian Pacific Line. Odată cu noul proprietar, numele ei a fost schimbat în Montreal (II), iar vasul a fost modificat pentru a putea transporta peste 1.200 de pasageri. Cererea pentru transportul transatlantic era în continuă creștere, iar compania a investit în modernizarea navei.

În 1923 au avut loc noi lucrări de adaptare, menite să mărească numărul cabinelor și să îmbunătățească confortul pasagerilor. Un an mai târziu, vaporul avea să fie implicat într-un episod dramatic pe Atlantic. Pe 20 iunie 1924, Montreal (II) a participat la salvarea celor 640 de pasageri aflați la bordul navei Metagama, care eșuase în ceață la aproximativ șapte mile de Cape Race, în apropierea insulei Newfoundland.

În 1928, nava a fost din nou vândută, de această dată companiei franceze Fabre Line. Odată intrată în serviciul acesteia, vaporul a primit un nou nume: Alesia. Inițial a operat pe ruta dintre New York și Marsilia, însă în 1930 traseul a fost extins până la Constanța, conectând astfel portul românesc direct cu Atlanticul.

Pe 19 iunie 1930, Alesia a plecat în primul său voiaj către Constanța, inaugurând o rută care simboliza legătura tot mai strânsă dintre Europa de Est și marile porturi occidentale.

La scurt timp însă, nava avea să fie implicată într-un scandal internațional de proporții. În iarna anului 1930, după plecarea din Constanța, Alesia a făcut o scurtă escală în Istanbul. Acolo, în 25 de cutii etichetate drept blănuri, au fost încărcate clandestin 17.500 de pachete de morfină, în total aproximativ 9 tone de narcotice.

Când nava a ajuns la New York pe 5 decembrie 1930, transportul ilegal a fost debarcat zece zile mai târziu, pe 15 decembrie, într-un depozit din cartierul Brooklyn. Investigațiile autorităților au dus rapid la descoperirea operațiunii, iar întreaga cantitate uriașă de droguri a fost confiscată, transformând incidentul într-unul dintre cele mai mari cazuri de trafic de narcotice ale epocii.

În ciuda scandalului, vaporul și-a continuat cursele spre Constanța încă câțiva ani. Cariera sa se apropia însă de final. În 1933, după aproape trei decenii de serviciu sub mai multe steaguri și nume diferite, nava a fost retrasă din exploatare. Pe 5 noiembrie 1933 a fost dusă la Genova, unde a fost vândută pentru a fi tăiată la fier vechi.

Astfel s-a încheiat povestea unui vapor care a traversat epoci, războaie și scandaluri internaționale, schimbând de mai multe ori proprietarii, rutele și chiar identitatea — de la King Friedrich August la Montreal, iar în final la Alesia. 

 În perioada interbelică, Salonul oficial de artă de la Șosea reprezenta unul dintre cele mai importante evenimente culturale din România. Organizat anual la București, salonul era locul în care publicul putea descoperi atât consacrații artelor plastice românești, cât și cele mai promițătoare debuturi ale generațiilor tinere. Expoziția aduna pictori și sculptori de prestigiu, oferind o imagine amplă asupra direcțiilor artistice ale epocii și asupra vitalității mediului artistic românesc.

Ediția din 1932 a reunit un număr impresionant de artiști, confirmând prestigiul manifestării. Printre cei care au expus s-au numărat: Pătrașcu, Kimon Loghi, Ștefan Popescu, Artur Veron, Jean Steriadi, Strâmbu, Cecilia Cuțescu-Stork, Yorgulescu-Yor, Romanați, Petre Aurel, Jiquidi, Dan Băjenaru, Paul Miracovici, Mina Wepper, Maria Steurer, Comânescu, Isachie, Octav Angheluță, Laura Cocea, I. Isac, C. Mihalcea, Vulpe, Elena Barbu, Bordenache, Burada, Elena Tacian-Baludna, Paul Verona, Sârbu, Stoenescu, Elena Moscu, Dona Delavrancea, Galaction-Zambra, Gheorghe Juster, Soroceanu, Timar, Iulian Sănătescu, Coca Crețoiu, Fr. Stork, Oscar Spathe, Burcă, Al. Călinescu, Nae Constantinescu, Jalea, Gheorghița, Dimitriu-Bârlad, Onofrei, Baraschi, Horia Miclescu, Andrei Iacob, Mimi Gheorghiu, Maria Băltăceanu, Beceanu, Olah Richard Hette și Slătineanu.

În cadrul aceleiași ediții, sculptorul Vasile Vasiliu-Falti a prezentat lucrarea „Gâsca”. Sculptura avea să aibă un traseu interesant în spațiul public românesc. În anul 1962, aceasta a fost expusă public la Eforie Sud, devenind o piesă familiară pentru vizitatorii stațiunii. Ulterior, în 1985, sculptura a fost relocată în incinta Complexului Muzeal de Științe ale Naturii Constanța, unde se află și în prezent.

Astfel, o lucrare prezentată inițial într-unul dintre cele mai prestigioase saloane artistice ale României interbelice a ajuns, peste decenii, să facă parte din peisajul cultural al litoralului românesc, păstrând legătura dintre patrimoniul artistic al epocii și publicul contemporan.

_________________

reconstituire cu ajutorul Google AI

 În anii '30 portul Constanța era una din principalele porți de intrare a hașișului în Europa, polițiștii ducând o luptă continuă cu contrabandiștii, nu de puține ori întâlnirile dintre ei se sfârșeau cu schimburi de focuri. Drogurile ajungeau în țara noastră prin intermediul vapoarelor de pe ruta orientală. "Regele vaselor contrabandiste" era petrolierul Palpetro.

La bord drogurile erau ascunse în sacii de marfă și butoaiele de pe punte și în cală în saci de cărbuni.

Sacii erau cu grijă aruncați peste bord unde erau preluați de pescari și duși cu barca în golful unde acum este portul Tomis. Aici pescarii îî puneau la uscat printre bărci și năvoade.

După ce se usca, marfa era scunsă în vechile tuneluri și catacombe din perioada romană, o parte urmând a lua drumul altor țări (plecarea se făcea de la celebra casă de la numărul 40 - imaginea de mai jos), iar o parte rămânea în țară, în Constanța, cele mai cunoscute opium dens erau pe stada Justiției la numărul 11 (închis în urma unei razii a poliției care a dus la arestarea femeilor care îl operau: Maria Stanciu și Sofia Detcu), în Piața Ovidiu și pe bulevardul Independenței la numărul 27.

Rețeaua a fost condusă (până la arestările făcute de comisarul Capriș) de Taflă, bucătar care se ocupa și cu traficul de droguri, mătăsuri, țigări și care își ridicase o casă pe strada Vasile Marcovici la numărul 3. Acesta i-a avut alături pe Anca (personajul chel din imaginea de mai jos), Tarzan, Mihalache, Cap de Oțel, Alioșka Nebunul (un rus care reușise să fugă din URSS), Costică (fost marinar, reprofilat în paznic de bordel care ținea ascunsă cocaină în piciorul de lemn) și alții care au continuat operațiunile după arestarea lui Taflă. Locul de adunare preferat era cârciuma lui Iani Chiorul. 

În anul 1932, poliția, condusă Dănescu a reușit un filaj în urma căruia au fost capturate peste 200 de kilograme de droguri sosite la bordul navei Palpetro. Acestea au fost ascunse în casa de la numărul 40 și în ruinele unei case care avea un tunel ce comunica cu vechile galerii romane (imaginea de mai jos). Dănescu mai reușise o captură de 160 de kilograme la bordul vaporului Minhla, ocazie cu care s-a ales și cu un picior rupt. 

În cadrul acestei operațiuni au fost arestate o serie de prostituate care se ocupau și cu alertarea contrabandiștilor, dar și birjari care se ocupau cu distribuția către clienți.