România și alte 11 țări din Europa Centrală și de Sud-Est au semnat la Washington o declarație comună cu Statele Unite privind întărirea securității aprovizionării cu gaze naturale și menținerea unor prețuri accesibile în regiune. Documentul pune accent pe facilitarea exporturilor de gaze naturale lichefiate (LNG) americane către Europa, inclusiv în perspectiva unei interdicții totale a gazelor rusești la nivelul Uniunea Europeană.

Alături de România, semnatarele sunt: Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Bulgaria, Grecia, Croația, Slovenia, Austria, Estonia și Letonia. Este vorba despre un nucleu de state aflate între Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică, o zonă care, istoric, a fost mult mai dependentă de gazul rusesc decât Europa de Vest. Pentru aceste țări, diversificarea surselor de energie nu este doar o opțiune economică, ci o chestiune de securitate națională.

Declarația vine într-un moment delicat pentru Europa de Vest. În ultimii ani, în capitale precum Paris sau Berlin s-au exprimat frecvent poziții mai rezervate sau chiar critice față de Washington, fie pe teme comerciale, fie pe teme de apărare sau energie. În același timp, Uniunea Europeană nu a reușit să își definească o direcție comună clară și coerentă în domeniul securității energetice. Divergențele dintre statele membre — unele mai dispuse la compromisuri cu Moscova, altele ferm orientate spre decuplare totală — au făcut dificilă adoptarea unei strategii unitare.

În acest context, declarația semnată la Washington are o semnificație strategică. Ea consolidează parteneriatul dintre flancul estic al Europei și Statele Unite, într-un moment în care securitatea energetică devine parte integrantă a securității geopolitice. Facilitarea importurilor de LNG american înseamnă, practic, reducerea dependenței de o singură sursă și creșterea rezilienței regionale.

Pentru România, beneficiile sunt multiple. În primul rând, accesul la LNG american contribuie la stabilitatea prețurilor și la prevenirea șocurilor energetice. În al doilea rând, întărirea relației strategice cu Statele Unite aduce un plus de predictibilitate și sprijin într-un context regional complicat, mai ales la Marea Neagră. În al treilea rând, România își consolidează poziția de hub energetic regional, mai ales în combinație cu propriile proiecte offshore din Marea Neagră.

Pe termen lung, această declarație poate accelera investițiile în infrastructură — terminale LNG, interconectări, capacități de stocare — care vor transforma regiunea dintr-o zonă vulnerabilă într-una capabilă să negocieze dintr-o poziție de forță. Pentru România, nu este doar o chestiune de gaz. Este o reafirmare a orientării strategice occidentale și a rolului său activ în redefinirea arhitecturii energetice a Europei Centrale și de Sud-Est.

 Astăzi, 27 februarie, la Muzeul de Artă din Constanța, a avut loc finisajul expoziției de artă contemporană „Unpacked”, semnată de artista Emilia Persu. Evenimentul a încheiat un demers artistic profund și personal, construit în jurul memoriei și al relației fragile dintre arhivare și dezvăluire.

Expoziția „Unpacked” a pornit de la simbolul cutiei – un obiect aparent banal, dar încărcat de semnificații. Pentru artistă, cutia devine un spațiu al păstrării, al protecției, dar și al redeschiderii unor fragmente de trecut. Într-un gest curajos și asumat, Emilia Persu a intervenit chiar asupra propriilor lucrări, recontextualizându-le și așezându-le într-un dialog sensibil cu etapele anterioare ale parcursului său artistic. Între memorie și prezent, între conservare și transformare, lucrările au propus vizitatorilor o reflecție asupra felului în care ne raportăm la propriile arhive interioare.

Finisajul s-a desfășurat sub forma unui eveniment special, intitulat „Artă, Sunet, Text – Memoria ca spațiu de siguranță”, care a adus împreună mai multe expresii artistice, într-o atmosferă intimă și contemplativă. Pianista Alina Deleanu a creat fundalul sonor al serii, în timp ce momentele de canto susținute de Daniel Marinescu au adăugat profunzime emoțională întregului parcurs. Textul rostit de Liviu Lungu a completat experiența, construind punți între cuvânt, sunet și imagine.

Expoziția a fost curatoriată de Mălina Ionescu, care a articulat coerent acest dialog între trecut și prezent, între gestul artistic și memoria personală. Evenimentul a fost organizat de Uniunea Artiștilor Plastici din România și Muzeul de Artă Constanța, cu sprijinul Consiliul Județean Constanța.

Printre partenerii media și culturali s-au numărat Radio România Cultural, Agerpres, Coolt Neamț, Amos News, Zile și Nopți, Sensoarte, Modernism și Propagarta. Sponsori ai evenimentului au fost IME România și Trantu Winery.

Finisajul expoziției „Unpacked” a fost, dincolo de o simplă închidere de etapă, o invitație la introspecție. O invitație de a privi memoria nu ca pe un depozit static al trecutului, ci ca pe un spațiu interior de siguranță, mereu deschis reinterpretării și dialogului cu prezentul.

 Vara anului 1934 aducea un aer de prospețime pe faleza stațiunii Carmen Sylva, actuala Eforie Sud. Societatea Movila–Techirghiol inaugura atunci un imobil care avea să devină unul dintre reperele arhitecturale ale litoralului românesc. Construit în stil art deco și proiectat de arhitecta Arta Cerchez, clădirea se remarca prin liniile sale moderne, proporțiile elegante și felul în care părea să împletească rafinamentul urban cu atmosfera relaxată a mării

Parterul era gândit ca un mic oraș în miniatură, un spațiu în care turiștii găseau tot ce aveau nevoie pentru o zi perfectă la mare. Restaurantul, dotat cu scenă pentru orchestră, aducea serile dansante în mijlocul stațiunii, în timp ce cafeneaua și barul american completau atmosfera cosmopolită. Birourile, coaforul, oficiul poștal și punctul de telefonie și telegrafie transformau clădirea într-un nod de servicii, un loc în care modernitatea se simțea la ea acasă.

La etaj, sălile de joc atrăgeau turiștii dornici de distracție și socializare. Era epoca în care litoralul românesc începea să se alinieze marilor stațiuni europene, iar Carmen Sylva devenea un punct de întâlnire pentru cei care căutau eleganță, confort și divertisment.

 În anii ’30, când Europa încă își căuta echilibrul, iar călătoriile pe mare păstrau farmecul aventurii civilizate, Serviciul Maritim Român deschidea porțile către lumi îndepărtate. Vapoarele sale rapide de poștă — Dacia, România și Regele Carol I — deveniseră punți elegante între țările Europei Centrale și țărmurile însorite ale Orientului Apropiat. Pentru mulți călători, acestea ofereau nu doar cel mai scurt și mai confortabil drum, ci și o experiență completă: cabine primitoare, servicii impecabile și o gastronomie capabilă să mulțumească până și cele mai pretențioase gusturi.

Pe traseu, pasagerii aveau ocazia să descopere orașe care, la vremea aceea, păreau desprinse din povești: Istanbulul cu bazarurile sale nesfârșite, Atena scăldată în lumina Acropolei, Beirutul cosmopolit, Haifa în plină dezvoltare și Alexandria, poarta Egiptului mediteranean. Escalele nu erau simple opriri, ci invitații la explorare.

O altă ramură a rețelei maritime românești, linia Dunăre–Mediterana Occidentală, era deservită de impunătoarele nave Alba Iulia și Suceava, adevărați colosi de 12.000 de tone. Acestea purtau călătorii spre un alt șir de destinații fascinante: Izmirul oriental, Malta fortificată, Genova marinărească, Marsilia vibrantă, Oran și Alger — orașe în care Mediterana își schimba treptat culoarea și ritmul.

În ciuda confortului oferit, prețurile Serviciului Maritim Român rămâneau printre cele mai accesibile ale vremii. Iar vara aducea un motiv în plus pentru a porni la drum: între 1 iulie și 30 septembrie 1937, tarifele beneficiau de o reducere de 20%, transformând croazierele în opțiuni ideale pentru vacanțe memorabile.

Pentru cei care alegeau linia Dunăre–Mediterana Occidentală, exista chiar și o tentație suplimentară: oprirea la Marsilia permitea o deviere către Paris, unde expoziția internațională din 1937 atrăgea un număr impresionant de vizitatori. Astfel, o călătorie pe mare putea deveni, fără prea mult efort, o incursiune în inima modernității europene.

Privind înapoi, aceste rute maritime nu erau doar simple legături comerciale sau turistice. Ele reprezentau un mod de a vedea lumea, de a o înțelege și de a o trăi, într-o epocă în care timpul curgea altfel, iar marea era încă un drum al promisiunilor.

***

În mai 1922, în șantierul naval Reichsmarine din Wilhelmshaven, lua formă o navă solidă, construită pentru transport și rute lungi. La 20 mai era lansată la apă, iar câteva luni mai târziu, pe 16 decembrie, intra în serviciul companiei Hugo Stinnes Linien sub numele Carl Legien. Era perioada reconstrucției germane, iar navele comerciale reprezentau o punte vitală către piețele lumii.

În 1926, nava trece în flota Hamburg–America Line, una dintre cele mai mari companii maritime ale vremii. Sub noul pavilion, Carl Legien își lărgește orizonturile. În 1927 pleacă în primul său voiaj către Chile, o rută lungă și dificilă, care îi confirmă robustețea și capacitatea de a opera pe distanțe intercontinentale. Era o navă de lucru, nu de lux, dar una pe care te puteai baza.

Anii ’30 aduc o schimbare de destin. În perioada 1932–1933, nava este achiziționată de Serviciul Maritim Român, într-o perioadă în care România își consolida prezența pe rutele maritime internaționale. Primește un nume nou, SMR Alba Iulia, încărcat de simbolism național, și începe să opereze croaziere pe Mediterana și Marea Neagră. Sub pavilion românesc, nava devine parte din rețeaua care lega Dunărea de porturile Occidentului, transportând pasageri, mărfuri și speranțe într-o epocă în care marea era încă un drum al posibilităților.

Destinul Albei Iulia se schimbă dramatic în aprilie 1944. În timpul evacuării Odessei, convoaiele românești sunt atacate de aviația sovietică. Nava este lovită și avariată grav, dar echipajul reușește să o salveze și să o aducă în portul Constanța. Este o victorie temporară: în 1945, odată cu schimbarea ordinii politice, nava este confiscată de URSS.

Reparațiile se finalizează în 1948, iar nava revine în serviciu sub numele Nikolayev. Timp de un deceniu mai navighează sub pavilion sovietic, până când, în 1959, este retrasă definitiv și dusă la fier vechi. Un final obișnuit pentru navele epocii, dar nu mai puțin emoționant pentru cei care i-au cunoscut istoria.

SMR Alba Iulia rămâne astăzi o amintire a unei perioade în care România își proiecta ambițiile maritime pe rute internaționale, iar navele sale erau ambasadori ai modernității. Fiecare etapă din viața ei spune ceva despre lumea în schimbare a secolului XX — o lume în care mările uneau, dar și despărțeau destine.

O adevărată recuperare a memoriei neamului românesc a avut loc astăzi la Muzeul Național de Istorie a României din Capitală. Într-un spațiu încărcat de emoție și solemnitate, expoziția „Tronuri domnești și regale” aduce în fața publicului nu doar obiecte de patrimoniu, ci fragmente vii din istoria noastră.

Sunt expuse șase tronuri – fiecare cu o forță simbolică aparte, fiecare martor tăcut al unor decizii, rupturi, începuturi și speranțe care au modelat destinul României.

Privirea este atrasă mai întâi de impunătorul tron folosit de Grigore Dimitrie Ghica, primul domnitor pământean al Țării Românești după încheierea domniilor fanariote (1822–1828). Este un simbol al revenirii la domniile autohtone și al unei noi etape de afirmare națională.

Alături se află tronul lui Gheorghe Bibescu, al doilea domnitor regulamentar al Țării Românești (1842–1848), cel care avea să abdice în contextul Revoluției de la 1848. Lemnul și sculptura sa par să păstreze tensiunea unui timp frământat, în care idealurile moderne începeau să prindă contur.

Un moment aparte îl reprezintă tronurile domnitorului Alexandru Ioan Cuza și ale Doamnei Elena Cuza, piese care aveau să fie folosite ulterior și de principele Carol I al României și de principesa Elisabeta a României. Aceste tronuri leagă simbolic Unirea Principatelor de începuturile monarhiei române moderne.

Spectaculos este și tronul reginei Elisabeta, realizat la Paris, în 1884, de celebra Casă Krieger – o piesă care îmbină rafinamentul occidental cu demnitatea unei coroane tinere, dar hotărâte să-și afirme identitatea.

Nu în ultimul rând, impresionează tronul din lemn masiv, cu un spătar înalt de doi metri, folosit de regii României în Palatul Adunării Deputaților, la începutul secolului XX. Considerat în epocă „o minune a artei decorative”, el vorbește despre fastul, dar și despre autoritatea instituțională a statului român modern.

Această expoziție nu este doar o prezentare de obiecte istorice. Este o invitație la reflecție asupra continuității, asupra demnității și asupra drumului parcurs de România de la domnie la regat.

Tronurile pot fi admirate de vizitatori până la jumătatea lunii aprilie. Pentru cei care vor să înțeleagă mai profund firul istoriei noastre, este o întâlnire care merită trăită.

 În perioada interbelică, litoralul românesc trecea printr-o transformare spectaculoasă, iar Mamaia devenea "perla" incontestabilă a vacanțelor estivale. Odată cu inaugurarea noului corp central al Cazinoului în 1934, stațiunea nu oferea doar divertisment, ci și un decor arhitectural de o eleganță rară. Acest spațiu a devenit rapid fundalul preferat pentru domnișoarele cochete care, îmbrăcate în costume de baie moderne pentru acea vreme, doreau să imortalizeze momentele de relaxare în fotografii ce radiază și astăzi un farmec atemporal.

Cazinoul nu era doar o clădire, ci un simbol al modernismului românesc, reușind să îmbine utilitatea cu estetica avangardistă. Arhitectura sa curată, cu linii mediteraneene, atrăgea elita societății, transformând fiecare colț al terasei într-un studio foto ad-hoc. Imaginea de pe cartea poștală este mărturia unei epoci în care stilul și atitudinea se întâlneau sub soarele dogoritor, definind standardele de frumusețe și bun-gust ale anilor '30.

Astăzi, privind aceste imagini de arhivă, resimțim nostalgia unei lumi efervescente. Cazinoul din Mamaia rămâne un punct de reper istoric care ne amintește de începuturile turismului de lux în România. Este fascinant cum o singură construcție a reușit să schimbe dinamica unei întregi stațiuni, oferind nu doar jocuri de noroc sau baluri, ci și amintiri vizuale ce au supraviețuit deceniilor, păstrând vie eleganța stațiunii de la malul mării.

 În perioada interbelică, benzinăriile erau adevărate puncte de reper în marile orașe și în principalele stațiuni turistice. Cu arhitectura lor elegantă, adesea în stil art deco, păreau desprinse direct de pe celebra Route 66, gata să întâmpine șoferii cu stil și rafinament.

Printre numele importante ale vremii se remarcau OSIN, CREMIN și Unirea, principalii jucători ai pieței de benzinării. În Sinaia, de exemplu, OSIN deținea două benzinării: una chiar lângă Cazinou și cealaltă pe Calea Brașovului, oferind călătorilor atât combustibil, cât și o mică doză de eleganță urbană în drumul lor spre munte.

Astăzi, când privim aceste clădiri, nu putem să nu ne gândim la epoca lor de aur, când benzina și stilul mergeau mână în mână.

 În România interbelică, instituția Casei Corpului Didactic nu era doar un organism administrativ, ci un veritabil sprijin pentru breasla dascălilor. Dincolo de rolul său educativ, CCD-ul a construit o infrastructură socială impresionantă: cămine pentru tinerii care se pregăteau să devină profesori, locuințe oferite în regim de chirie sau prin credite avantajoase pentru cadrele didactice și, începând cu mijlocul anilor ’30, hoteluri destinate odihnei și refacerii la munte și la mare.

Un exemplu remarcabil al acestei viziuni este hotelul-sanatoriu balnear ridicat în Eforie Nord, la mică distanță de țărmul Mării Negre. Fotografii de epocă surprind o clădire modernă, aerisită, perfect aliniată stilului art deco al vremii. Volumetria este clară și echilibrată: subsol, parter, două etaje și o terasă circulabilă, cu linii orizontale accentuate de balcoane curbe și balustrade metalice elegante.

Fațada principală impresionează prin alternanța dintre suprafețele plane și logiile arcuite, iar colțurile rotunjite și balcoanele semicirculare amintesc discret de arhitectura navală — un detaliu potrivit pentru un edificiu aflat la malul mării. Intrarea este marcată de un portic amplu, iar ritmul ferestrelor și al arcadelor de la parter conferă clădirii o notă de sobrietate modernistă.

Proiectat de arhitecții C. Iotzu și E. Botez, hotelul era gândit atât pentru confort, cât și pentru tratament. La subsol se aflau zona de cure balneare, barul, bucătăria și anexele tehnice. Parterul găzduia restaurantul, cu bar și salon pentru socializare, în timp ce etajele erau destinate camerelor pentru oaspeți. Terasa circulabilă completa experiența, oferind probabil o panoramă largă asupra litoralului.

Mai mult decât un simplu hotel, edificiul din Eforie Nord reflectă o epocă în care statul român investea în bunăstarea corpului profesoral, înțelegând că grija pentru cei care educă generațiile viitoare este, de fapt, o investiție în viitorul societății.