În anul 1938, într-o Românie aflată în plină modernizare, Oficiul Național de Turism lansa unul dintre cele mai ambițioase proiecte de promovare culturală ale epocii: caravanele cinematografice.

Inspirat de travelogurile realizate de marile companii aeriene și feroviare din Statele Unite, ONT a decis să aducă filmul – și imaginea României – direct în mijlocul comunităților, în special acolo unde cinematograful clasic nu ajunsese încă.

Pentru acest proiect, au fost comandate din Germania trei autocamioane speciale, transformabile în săli de cinema mobile, fiecare cu o capacitate de aproximativ 300 de locuri. Alături de ele, caravana includea camioane pentru transportul echipamentelor tehnice și autoturisme destinate personalului.

La nivel internațional, caravana cinematografică românească se situa pe locul al treilea ca dimensiune, fiind depășită doar de două proiecte similare din Germania.

Până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, acest cinematograf mobil a traversat întreaga țară. Primele proiecții au avut loc în centrul Ploieștiului, unde sute de oameni au descoperit, pentru prima dată, filmul ca instrument de informare și promovare turistică.

Caravanele cinematografice ale ONT rămân astăzi o dovadă a viziunii și ambiției României interbelice, într-o epocă în care filmul devenea un limbaj universal, iar imaginea – un instrument strategic.

 În anul 1939 avea loc inaugurarea noului hotel și a punctului de trecere a frontierei din Vâlcov, una dintre cele mai spectaculoase localități ale Deltei Dunării. Supranumit „Veneția Estului”, Vâlcovul era, la acea vreme, localitatea cu care România se mândrea cel mai mult, parte a Basarabiei de Sud, regiune care avea să fie ulterior ocupată de Uniunea Sovietică și cedată Ucrainei.

Pentru a susține dezvoltarea turismului și pentru a valorifica potențialul unic al zonei, Oficiul Național de Turism, împreună cu Căile Ferate Române, a demarat încă din 1938 un amplu program de investiții. Printre acestea se numărau construirea a două cabane de vânătoare amplasate pe canalele din exteriorul Vâlcovului, ridicarea unui hotel modern și realizarea unui punct de trecere a frontierei chiar în localitate.

Punctul de frontieră era gândit ca un complex complet, care includea nu doar oficiul vamal, ci și un birou al Oficiului Național de Turism, sediul poliției, o unitate a Băncii Naționale a României, un restaurant și mai multe spații comerciale. Totul era conceput pentru a oferi vizitatorilor confort, siguranță și servicii la standarde moderne.

La inaugurarea hotelului din Vâlcov au participat oficialități locale, reprezentanți ai clerului și Vintilă Paraschivescu, directorul Oficiului Național de Turism, evenimentul marcând un moment important în strategia României interbelice de promovare a Deltei Dunării ca destinație turistică de prestigiu.

Un episod astăzi aproape uitat, dar care arată cât de ambițioase și vizionare erau proiectele turistice ale României în perioada interbelică.

După încheierea ocupației sovietice, Statele Unite încep treptat să reconstruiască punțile diplomatice cu România. Era o relație care, în anii ’30, atinsese un nivel remarcabil de apropiere. Washingtonul știa că, pentru a restabili dialogul, trebuia să reintre în atenția publicului românesc. Așa apar expozițiile dedicate vieții americane: industrie, tehnologie, transporturi, arhitectură și progres științific.

În același timp, reviste tematice precum Sinteza, Cercetare și Dezvoltare în SUA sau Omul pe Lună sunt trimise către biblioteci, universități și personalități din mediul politic și economic. Era un efort strategic, menit să reactiveze interesul României pentru cooperarea cu Statele Unite.

Una dintre aceste expoziții a devenit emblematică: „Afacerile și arta în America”.
A fost o prezentare ingenioasă, construită din panouri ilustrative montate pe structuri metalice, ca niște decoruri de teatru. În cadrul ei, un gest neașteptat devine subiect de presă: 60 de perechi de pantofi de balet donate Școlii de Coregrafie din București.

Interesul românilor era mare, iar cifrele o arată clar. La cea de-a cincea ediție a Târgului Internațional București, desfășurată între 5 și 14 octombrie 1978, Pavilionul Statelor Unite „Afacerile și arta în America”. atrage peste 160.000 de vizitatori. Pe lângă tehnologia adusă de 11 companii specializate în aparatură electronică industrială, pavilionul includea și o atracție aparte: o expoziție amplă despre felul în care companiile americane susțin arta.

Filme, fotografii, obiecte de artă și elemente de decor explicau un fenomen esențial pentru cultura americană. În Statele Unite, lumea afacerilor este unul dintre cei mai importanți susținători ai artelor. Această tradiție vine din filosofia pluralismului american: credința că societatea funcționează mai bine atunci când grupuri diferite de cetățeni contribuie voluntar la binele comun.

Fundații, asociații voluntare și companii private se implică în finanțarea artelor și a altor cauze publice. Nu pentru a concura cu statul, ci pentru a-i completa rolul și pentru a aduce un plus de umanitate în viața comunităților.

Aceste expoziții americane din România nu erau doar vitrine culturale. Ele reprezentau un mesaj diplomatic: dorința Statelor Unite de a reconstrui încrederea, de a restabili legăturile și de a readuce România într-un dialog deschis cu lumea occidentală.

 Pe 1 august 1981, la ora 12:01, MTV – Music Television – apărea pentru prima dată pe ecranele din Statele Unite. Era o idee complet nouă: un post care difuza 24 de ore din 24 videoclipuri muzicale, prezentate de VJ-i (video jockeys) care deveneau aproape la fel de faimoși ca artiștii înșiși.

Primul clip difuzat a fost „Video Killed the Radio Star” al trupei The Buggles – o alegere profetică. De acum înainte, muzica nu mai era doar de ascultat; trebuia și privită, trăită, imaginată.

MTV nu era doar un canal TV. Era o atitudine, un mod de viață. A îmbinat pop-ul, moda, tineretul și vizualul într-o singură mișcare care avea să schimbe pentru totdeauna cultura globală.

La început, MTV promova rock-ul și pop-ul american, devenind rapid un instrument decisiv pentru casele de discuri. Curând, însă, a început să dicteze gusturi și tendințe: cine intra pe MTV devenea superstar. Madonna, Michael Jackson, Prince sau Duran Duran nu au fost doar vedete difuzate de MTV – ei au fost MTV.

Câteva momente-cheie:

• 1983: „Thriller” al lui Michael Jackson redefinește videoclipul muzical, transformându-l într-un mini-film.

• 1984: Prima ediție a MTV Video Music Awards (VMA), unde Madonna provoacă un scandal cu „Like a Virgin”.

• 1985: Live Aid, concertul global pentru combaterea foametei din Africa, devine un eveniment planetar grație transmisiunii MTV.

• Anii ’80 târzii și începutul anilor ’90: apar emisiuni legendare – Headbanger’s Ball, Yo! MTV Raps, MTV Unplugged – care deschid scena pentru genuri noi, de la hip-hop la grunge.

• 1992: The Real World marchează începutul erei reality TV, cu tineri reali, conflicte reale și povești autentice.

• 1998: Total Request Live (TRL) devine ritualul de după școală pentru adolescenții de pretutindeni – topuri zilnice, interviuri, vedete și multă energie.

MTV a continuat să se reinventeze, balansând între artă, divertisment și marketing. Dar, cu timpul, videoclipurile au fost înlocuite tot mai des de reality-show-uri, iar canalul care odinioară promova muzica a devenit un spațiu pentru pop-cultură în sensul cel mai larg.

Momente memorabile

• Lansarea cu „Video Killed the Radio Star”, clipul care a deschis o nouă epocă.

• „Thriller” – simbolul anilor ’80 și momentul în care MTV a devenit un fenomen global.

• Momentele explozive de la VMA: Madonna, Nirvana, Britney, Kanye – fiecare generație a avut scandalul ei MTV.

• Realitatea pe ecran: The Real World, Jersey Shore, Laguna Beach.

• MTV Unplugged – sesiuni intime care au schimbat felul în care percepem artiștii: Nirvana, Eric Clapton, Lauryn Hill, toți într-o formă mai sinceră și mai umană.

În anii '50, după încheierea ocupației sovietice, Statele Unite au depus eforturi continue și susținute pentru reluarea relațiilor bilaterale, relații care deveniseră foarte strânse în perioada anilor '30. 

Printre acțiunile întreprinse s-au numărat și numeroase expoziții de prezentare a Statelor Unite: viața de zi cu zi, industria, tehnologia, transporturile, arhitectura etc. Dar și publicarea unor reviste precum Sinteza, Cercetare și Dezvoltare în SUA, Omul pe lună și altele care erau trimise bibliotecilor din România dar și oamenilor din sfera politică, economică și socială care puteau influența o reluare a colaborării dintre cele două state.

Una dintre cele mai importante a fost expoziția „Arhitectura Contemporană în Statele Unite”.  Sub această denumire erau prezentate noile mișcări arhitecturale de peste ocean: mid-century modern, googie, space-age design și international style. Stiluri născute din noile tehnologii și materiale ce au devenit disponibile spațiului civil după încheierea celui de al doilea război mondial și care marcau elementele ce aveau să influențeze trei decenii din existența USA - atomul și cursa pentru cucerirea spațiului. 

Iar acest stil mid-century modern a fost adoptat de o serie de arhitecți români și implementat în diverse proiecte, în special comerciale (centre comerciale de tip open air mall în București și marile orașe). 

În plin regim comunist, când arhitectura era adesea un instrument de propagandă și uniformizare, litoralul românesc a devenit un spațiu paradoxal — un laborator de modernitate unde stilul mid-century modern a prins rădăcini surprinzătoare. Clădiri precum Hotelul Perla sau Restaurantul Neon din Eforie Nord, proiectate de arhitecți vizionari precum Cezar Lăzărescu, au adus pe malul Mării Negre o estetică occidentală, cu linii curate, volume simple și ferestre largi care invitau lumina să pătrundă.

Această arhitectură nu era doar funcțională — era o formă subtilă de rezistență. Într-un sistem care promova monumentalismul rigid și simbolismul ideologic, aceste construcții exprimau libertate, deschidere și o viziune alternativă asupra vieții urbane. Era ca și cum, pentru câteva luni pe an, turiștii români pășeau într-o lume paralelă, unde designul era despre confort, estetică și bucuria de a trăi.

Astfel, stilul mid-century modern nu a fost doar o alegere estetică — a fost o formă de dialog cu lumea liberă, ascunsă în betonul subțire și umbrele geometrice ale hotelurilor de pe faleză.

Stilul mid-century modern a fost mult mai mult decât un trend estetic — a fost o expresie a optimismului american postbelic și o redefinire a modului în care oamenii trăiau, munceau și se raportau la spațiul lor. Arhitecți și designeri europeni (inclusivi români, precum Harlan Georgesco), mulți influențați de Bauhaus, au emigrat în SUA și au adus cu ei idei moderne despre funcționalitate și estetică. A promovat linii curate, forme geometrice sau organice, materiale inovatoare (plastic, metal, lemn laminat) și o estetică minimalistă.

În 1962, la intrare în stațiunea Mamaia, dinspre bulevardul Aurel Vlaicu, se inaugura complexul: blocul A3 și restaurantul R6, cunoscute publicului larg ca ansamblul hotelier Perla. Arhitecții responsabili de proiect fiind Mina Laurian și Virginia Lupu Petrea. Aceștia proiectează un hotel în stil internațional ce dispunea de un restaurant panoramic la ultimul etaj, precum și un corp cu un singur nivel, în stil MCM, ce cuprindea spații comerciale, piscină și zonă de alimentație publică.

    Din nou în capitală. Nu mai rezistam în provincie...efectiv simțeam cum mă sufoc în micul oraș de la malul mării. Aveam nevoie de București, aveam nevoie de Calea Victoriei ca să îmi trag esența, seva vieții. Agitația capitalei era fix ce îmi trebuia pentru a-mi reveni. Și mai era ceva. În Constanța stăteam la mică distanță de EA...Iar chestia asta mă înebunea. So close...yet so far away... 

Așa că iată-mă din  nou pe balconul apartamentului din Splai, mă uit la Dâmbovița care se scurge agale la câțiva metri de mine...Trag cu putere din țigară urmărind curios vârful roșu aprins. Scrumiera e plină, în câteva ore am ras aproape un pachet...Nu mai suport căldura, nu mai suport gândurile...Sting țigara cu furie, iau cheile de pe masa din bucătărie, ies din apartament și iau liftul până jos. Mă sui în mașină și încep să gonesc pe Unirii și pe Brătianu spre Universitate și mai departe prin Romană, parcând într-un final în Piața Victoriei...de unde o iau la pas pe Cale pentru a-mi limpezi gândurile...

Îmi aprind trabucul, un delicios Paradiso Revelation Odyssey, da am prostul obicei de a fuma pe stradă și nu, nu am de gând să renunț la el. Smoking is, was and always will be cool. Revelation Odyssey - nici că se putea o denumire mai potrivită cu Odiseea mea din acest an. Atâtea decizii de luat ...ca niciodată. Și da, știu că e pradoxal dar în același timp le regret și nu le regret. Ca să citez din Max Payne: 

Vlad was right. There are no choices. Nothing but a straight line. The illusion comes afterwards, when you ask ‘why me?’ and ‘what if?’ when you look back, see the branches, like a pruned bonsai tree or a forked lightning. If you had done something differently, it wouldn’t be you, it would be someone else asking a different set of questions. 

Ei i-ar fi plăcut aici, ar fi adorat acest loc, ea avea în suflet, în sânge această lume. În scânteile ochilor ei se vedeau frânturi din doamnele din lumea bună a Bucureștiului de altădată, din eleganța și refinamentul soțiilor de boieri. Nici aici și nici acum nu îmi pot lua gândul de la ea. Da, cu siguranță i-ar fi plăcut să ne plimbăm pe Calea Victoriei ținându-ne de mână...Să îi ating iar pielea atât de fină și catifelată și să îi simt iar parfumul discret, a cărui aromă adoram să o las să mă cuprindă în timp ce îmi afundam fața în părul ei blond și îi sărutam gâtul...Îmi spunea că nu va renunța vreodată la mine...Îmi spunea că oamenii ca noi sunt sortiți unii altora...

Poveste de o vară începută la mare și purtată până pe Calea Victoriei ca-ntr-un roman de Cezar Petrescu. Oare când nu vom mai fi își va mai aminti cineva de povestea noastră? Două suflete din alte vremuri care s-au regăsit pentru a se pierde iar. 

Oamenii se schimbă, timpurile se schimbă, clădirile sunt altele, dar spiritul Căii Victoriei este acelasi. Cu bune și cu mai puțin bune. Zeci de Annie Mereutza, măritate din complezență, din interes, sau pentru a întări anumite alianțe se plimbă în mașini scumpe, alături de soți dar cu gândul la cel pe care il iubesc cu adevărat, doar că acum aceste doamne nu mai aleargă după boieri sau ofițeri ci după băieții unor oameni de afaceri de succes, sau șefi de prin diverse companii. Multe venite aici de prin provincie, de prin zone sărace ale țării cu un job anost prin corporații, al căror ideal e o nuntă pe o insulă din Grecia. Și care fie au ajuns mame singure pentru că „a trebuit să facă un copil că a venit ceasul”, fie sunt deja pe la 40+ de ani, agățate în disperare de o relație despre care se destăinuie prietenelor lor, la un cocktail pe terasa de pe acoperișul Casei Mitza Biciclista (oh, the irony!), că se roagă ca aceasta să meargă și să nu fie părăsite. Multe dintre ele sunt femei frumoase, unele poate meritau un destin mai bun...Pentru toate este însă prea târziu...

Alinele Gabor de astăzi nu mai visează să fie Greta Garbo, se pozează în fața magazinelor de lux, sau a Muzeului de Istorie, ori pe la zecile de cafenele ce decorează Calea și străduțele adiacente, în speranța că vor deveni vedete pe social media sau vor ajunge asistente prin emisiuni TV, ori la Mireasa, ori la Insula Iubirii. 

Opresc la Capșa, pentru că toate peregrinările mele pe Calea Victoriei au o obligatorie haltă în acest loc magic pe care îl ador. Îmi savurez cafeaua și prăjitura, în timp ce telefonul stă uitat la distanță...uitat și tăcut...nu mai sună cum suna cândva...când eu eram la București și ea în Constanța...Mă suna și stăteam de vorbă până se lumina de zori, iar ea râdea că iar ne-a prins dimineața stând la taclale...Și astfel pentru mine nopțile din București treceau mai ușor... 

Oare ce o mai face? Oare e bine? Oare nu? Oare și-a găsit linștea? Sunt moment când o urăsc și momente în care îmi aduc aminte de zilele petrecute împreună și simt că încă o iubesc...

Oare se gândea acum ani și ani, copila de la oraș ce alerga fericită cu picioarele goale prin iarba de la țară, că viața îi va oferi atâtea încercări? Mi-ar fi plăcut să pot șterge totul cu un burete și în loc să fiu aici, în capitală, să fim doar noi doi, călărind umăr la umăr prin stepele arse de soare ale Dobrogei...fără griji, fără gânduri care să ne apese...așa cum ne promisesem că vom face cândva...

Oare va mai găsi Universul de cuviință să ne mai intersecteze drumurile vieții și a treia oară? Îmi doresc să o mai văd măcar o dată și sper ca între timp să nu devin un Eliazar, căci visam ca povestea noastră să devină un basm de Walt Disney, nu un roman de Cezar Petrescu...

 Pentru mine este un păcat capital să ajung la București fără a mă opri la Capșa, iar în zilele în care stau în capitală, toate diminețile mele încep în acest loc magic. Este refugiul meu, un loc plin cu amintiri...locul de care mă leagă cea mai specială amintire a vieții mele. 

***

Seara Capșa devine aglomerat...dar e o aglomerație plăcută. Odată cu locul simt și eu că mă trezesc la viață. Străini de prin toate colțurile lumii, mai tineri, mai bătrâni, oameni de-ai locului, venetici; Spiritul locului îi atrage într-un fel inexplicabil...căci clădirile au un spirit al lor, un Spirit ce crește în timp, devine aievea și pune stăpânire pe cei ce trec pragul, pentru că acest suflet crește absorbind frânturi din viața celor ce pătrund înlăuntru. Capșa a fost mereu și a rămas locul în care s-au dezbătut chestiuni importante, s-au decis destine, uneori chiar destinul țării. Oameni importanți, elita României, fie ea intelectuală, politică sau comercială, diplomați, prinți, prințese, ofițeri și generali precum Mareșalul Joseph Jacques Césaire Joffre, doamne din lume bună și vampe, sau doar chibiți care doreau să facă și ei parte pentru câteva momente din această lume și-au pierdut orele și zilele aici. Brătienii, Take Ionescu, Argentoianu, Franz Iosef, Sarah Bernard, Josephine Baker, Regele Carol II, Cezar Petrescu, Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Arghezi, Minulescu și câți alții i-au trecut pragul. Și atunci ca și acum în acest loc s-au spus povești de iubire precum cea dintre Ionel Teodoreanu și Ștefania Velisar, ori povestea neîmplinită dintre constănțeanca Cella Serghi și Camil Petrescu. Capșa este locul despre care s-au scris și versuri ce mai apoi au fost măiestrit puse pe muzică - „Chez Capșa”. O piesă scrisă special în limba franceză pentru a fi interpretată de domnișoara Nitta-Jo, vedetă a Regalului și Alhambrei.

Se spune că unele lucruri sar una, două sau chiar trei generații. Poate așa e. Ori poate o frântură din sufletul străbunicului meu a rămas între acești pereți și ne-am regăsit acum, fără a ne fi cunoscut vreodată în viața reală. Bătrânul boier nu mai există de mult, așa cum nu mai există nici conacul de la țară cu ai săi îngeri ce vegheau deasupra intrării, nici șaretele, nici mașinile. Toate s-au dus măcinate de timp și de vremuri...Deși avea un Cadillac și Forduri, atunci când pleca spre capitală se deplasa cu nu mai puțin de trei șarete. De ce? Nu știu, poate dintr-o meteahnă de boier bătrân. În prima se aflau jobenul și după caz bastonul sau umbrela, în a doua el și în a treia soția și copiii.  Capitala îl atrăgea ca un magnet. Mereu găsea motiv să ajungă în București și în fiecare peregrinare a sa se oprea la Capșa. În perioadele când rămânea la conac îi plăcea să își petreacă timpul prin pădure la vânătoare, ori să călărească de-a lungul micului râu ce îi traversa domeniul. De atlfel holul de la intrare era decorat cu un cuier din mătase roșie și agățătoare făcute din coarnele cerbilor vânați. Cu toate acestea inima lui a rămas în orașul de pe Dâmbovița. De la el am moștenit dragostea pentru cai, pentru București și pentru Capșa. Nu știu dacă aici revenea pentru o pereche de ochi care-i răvășise sufletul, care să-l facă să lase liniștea și siguranța căminului de la conac alergând după un vis...Nu știu și în caz de a fost așa nu îl judec...nu pot să îl judec. Nu am dreptul să îl judec când însăși viața mea a fost plină de excese și degustări din toate plăcerile ce s-au oferit. 

Cu toate astea de ani buni am renunțat la agitația cluburilor și barurilor de pe litoral și de aiurea pentru liniștea restaurantelor. M-am dedicat cu pasiune cercetării trecutului și colecționării acestuia, alături de colegi minunați ce în timp mi-au devenit prieteni în cadrul Societății de Cartofilie „Stella Maris”. M-am schimbat mult, în multe aspecte...dar o parte din iubiri au rămas neschimbate: caii, vinul, Bucureștiul, Capșa, compania unei femei frumoase... Vine însă vremea când te uiți în urmă, te uiți în jur și te uiți la viitor. Și realizezi că în ciuda prietenilor numeroși și a femeilor frumoase care ți-au și îți intersectează drumul vieții, undeva în adâncul sufletului ai un gol. Un gol negru, hâtru și adânc, atât de adânc încât nu i se vede capătul. 

Și într-o însorită dimineață de primăvară te găsești stând afară pe terasa Capșei cu zilnicul cappuccino, de această dată însoțit de un delicios Choux au Croquelin, totul asezonat cu obligatoria țigară de foi. Tu...tu singur cu fantomele Capșei, tu singur cu bătrânul București, tu singur cu Calea Victoriei ce abia începe să se anime, tu singur cu...golul din suflet. Și stai și te gândești și analizezi și te frămânți. Muzica în surdină ce ieșea domol pe ușă și se răsfrângea pe stradă m-a dus cu gândul undeva în timp...În urmă cu 10 ani, cu 14 ani, cu 15 ani...cine mai știe. Nici măcar nu mai contează, pare că totul s-a petrecut într-o altă lume, într-o altă viață, cu alte personaje...asemănătoare dar în același timp diferite. Cert este că era o dimineață fierbinte de vară, un bun prieten a venit să mă ia să mergem la o petrecere la piscină. Acolo era și Ea. Ne cunoșteam din vedere. Fără să îmi fi atras vreodată atenția în mod special. Pe atunci pasiunile mele erau femeile mondene, aflate tot timpul în mijlocul celor mai exuberante și flamboaiante petreceri, care defilau în cele mai extravagante fashion shows. Aceea era lumea mea. Plina de lumini, de sclipici, dar atât de goală pe dinăuntru. Ea în schimb era o persoană dedicată studiului, dedicată unor cauze umanitare, o femeie liniștită. cu o frumusețe aparte. Nu avea acea frumusețe de plastic care o regăsim pe coperta Vogue sau pe catwalk-ul de la Fashion TV. Avea acea frumusețe aparte ce îmbină trăsăturile fine cu acel aer de mister, de je ne sais quoi. În acea dimineață de vară ea a venit spre mine zâmbind larg și m-a cuprins de gât strângându-mă în brațe. Atunci pentru prima dată am privit-o în ochi. Acei minunați ochi albaștri în care, privind, am simțit o liniște în care mă puteam pierde fără să mă tem că nu voi mai găsi drumul înapoi. În calmul lor puteam să plec pentru totdeauna. Și pentru prima dată în viață am simțit un gol în stomac. Și parcă precum o prevestire sumbră a ceea ce avea să vină, de niciunde cerul se întunecă și începu să plouă. O ploaie furioasă, cu spume ce părea că vrea să spele păcatele orașului și să mă înece. A trebuit să plecăm...fiecare pe drumul lui....Ne-am mai revăzut de atunci, de câteva ori... Îmi reamintesc acea seară, vântul adia ușor, ea îmbrăcată într-o rochie ce amintea de marile creații ale caselor de modă de lux, din perioada interbelică, stând rezemată atât de nonșalant și în același timp atât de elegant și natural de bătrânul Chrysler Royal din 1939. Avea o eleganță aparte, a doamnelor din înalta societate a altor vremuri. Parcă venise de dincolo de timp, de dincolo de vremuri, aducând cu sine o minunată lume, acum de mult apusă. Si zâmbea, cu fața spre mare zâmbea fericită în timp ce soarele la apus îi contura silueta. Acel moment, acei ochi, acel corp, acel zâmbet mi-au rămas întipărite pe veci în minte. Timpul a trecut și ea a părăsit acest trist oraș de provincie pentru totdeauna, luând drumul capitalei. 

Anii s-au dus unul după altul...într-o viață am trăit cât alții în cinci vieți. Dar acea clipă când, pentru prima dată am privit în ochii ei...Oameni, locuri, clipe, povești, femei...au trecut și am trecut prin ele....momentul acela a rămas mereu o constantă. Singura. Și am realizat că am obosit să alerg, nu mai vreau să alerg....pentru că toate peregrinările mele prin țară și prin lume au fost de fapt o fugă. O încercare de a fugi de amintirea acelei clipe și de acel gol din stomac. Și de fiecare dată când ajungeam în București îmi doream în adâncul sufletului, deși refuzam să accept acest lucru, să o revăd. Din teamă...din aroganță...din orgoliu? Cine știe. 

În acea dimineață de primăvară ceva s-a întâmplat, nu știu să spun ce. Poate sufletul bătrânului boier mi-a îndrumat inima, poate a fost acea energie aparte a Capșei, greu de spus, cert este că mi-am anulat participarea la balul din acea seară, bal ce încheia un important eveniment internațional ce fusese găzduit de București. Sunt unele momente în viață când trebuie să alegem între ceea ce credem că este important și ceea ce contează cu adevărat. 

Așa cum Eliazar i-a spus Alinei Gabor: „Nu regretăm, decât ceea ce nu am făcut în viață!”  (Cezar Petrescu - Greta Garbo | un roman pe care îl recomand cu căldură)

Am ales să îi dau ei un mesaj și să o întreb dacă ar dori să ne vedem...la Capșa, bineînțeles. După 10 ani de tăcere am ales ceea ce conta cu adevărat. Spre sincera mea surpriză a răspuns imediat și a acceptat. Din nou ca atunci la piscină, vremea s-a schimbat brusc, locul căldurii fiind luat de un frig crunt care îmi trecea prin cămasă, prin piele, prin carne, mușcând cu putere din oase. Ca și cum duhuri necurate încercau din nou să îmi pună piedică. Dar de această dată, cu spiritul bătrânului boier alături, le-am înfruntat, cu capul sus, hotărât și de neclintit. Iar duhurile au fost biruite și spre seară vremea se făcu iar frumoasă. Calea Victoriei se umplu iar de lume. 

Grăbit am intrat de-a valma în micuța Floriada, unde bătrânul negustor de flori se pregătea de ora închiderii. Am lăsat deoparte orgoliul, aroganța și ale prostii din tinerețe și pentru prima dată am luat un buchet de flori unei femei. Mi-am amintit că adoră florile roz. M-am uitat după bujori, preferații ei. Nu aveau, așa că am ochit repede un vas cu trandafiri. I-am luat pe toți și m-am îndreptat către Capșa, așteptând cuminte să sosească. Și a venit. La fix cum stabiliesm a apărut. S-a luminat la față când a primit florile și a zâmbit larg, sincer, la fel ca atunci în urmă cu mulți, mulți ani. Și la fel ca atunci am simțit un gol în stomac. Am intrat înăuntru, ne-am așezat la masa la care eu mă așez de fiecare dată. Ospătarul mi-a făcut complice cu ochiul și mi-a zâmbit discret. Era prima dată când veneam însoțit de cineva. Capșa este locul în care mă duc să fiu doar eu cu gândurile mele, doar eu și cu sufletul meu, doar eu și cu bătrânul boier, este refugiul meu. 

Am stat, am vorbit, am râs ca și cum acei 10 ani nu ar fi existat. Și ceasurile treceau, unul, două, trei...Și-a sprijinit gâtul în palmă și aplecând capul într-o parte m-a privit zâmbind. Atât de frumoasă. O frumusețe aparte cum am mai văzut doar la Demi Moore sau Jennifer Connelly, da are câte ceva din cele două. Și ca în urmă cu ani și ani, am privit în acei ochi superbi și am simțit o liniște, în care mă puteam pierde fără să mă tem că nu voi mai găsi drumul înapoi. Un calm de care m-am lăsat cuprins. M-a întrebat...dar nu i-am răspuns atunci ce gândeam cu sufletul. I-am spus după, mult mai târziu, când nu a mai contat, i-am spus că priveam atunci o femeie minunată pe care o iubesc. Ne-am luat la revedere în fața Capșei, m-a luat de gât și m-a strâns tare în brațe. A fost copleșitor, după atâția ani să îi simt din nou parfumul, să îi simt părul negru atingându-mi obrazul. Și am plecat...iar, fiecare pe drumul lui, eu pierzându-mă prin furnicarul de oameni de pe Calea Victoriei. 

De atunci timpul a trecut, am mai vorbit doar o singură dată. Și nu pot decât să dau dreptate vorbelor ei. Nu știe care va fi drumul meu, sau al ei, dacă eu îmi voi găsi vreodată liniștea sau dacă ea își va găsi vreodată liniștea. Maybe she's afraid... Maybe she's running away...Of what she's afraid of...from what she's running away, I'll never know... 

Iar acum....în zilele în care îmi beau cafeaua la Capșa și savurez minunatele lor prăjituri, în timp ce pufăi din trabuc, stau și mă gândesc la acea seară de primăvară, stau și mă întreb dacă drumurile noastre se vor mai intersecta vreodată. În adâncul sufletului sper că da...dar oare când?...peste o zi, o lună, un an, zece ani...niciodată?  Cine știe? Poate într-o altă viață, într-o altă lume, la un alt Capșa...căci acum o parte din suflet a rămas acolo, lângă bătrânul boier. Capșa e parte din mine și eu parte din Capșa.

     Joi 29 mai, în cadrul Bookfest 2024 de la Pavilionul B2 al Romexpo a avut loc lansarea volumului „Mahalale de patrimoniu”. Un proiect de excepție al Aici a stat, care eu, ca și colecționar de cărți și reviste vechi (printre altele), mă bucur că s-a concretizat într-un volum fizic, ceva atât de rar în lumea digitalizată de astăzi.

„Mahalale de patrimoniu” - o fascinantă incursiune în istoria străzilor bucureștene, pe care am devorat-o cu nesaț de la prima la ultima pagină.

Trebuie să îmi fac mea culpa și să recunosc că am „reușit” să ajung după ce prezentarea susținută de autoare, Ana Rubeli și două personalități ale culturii noastre, doamna academician Georgeta Filitti și doamna Silvia Colfescu, directorul Editurii Vremea, s-a încheiat. 

Aș putea da vina pe traficul bucureștean, dar adevărul este că de această dată vinovatul este dragul meu Capșa, unde m-am întins la un cappuccino însoțit de câteva delicioase prăjituri. Căci pentru mine este un păcat capital să ajung la București fără a mă opri la Capșa, iar în zilele în care stau în capitală, toate diminețile mele încep în acest loc magic. Capșa este refugiul meu, un loc plin cu amintiri...locul de care mă leagă cea mai frumoasă amintire a vieții mele, dar aceasta este o poveste pentru o altă dată.

Revenind la acest volum, trebuie spus că nu este doar o simplă trecere în revistă a unor case, străzi și locuri din vechile mahalale interbelice ale capitalei, în speță Sfânta Ecaterina și Flămânda. Avem în fața ochilor un studiu, fără a fi însă scorțos sau didactic. Este genul de lucrare născută din pasiune și nu din obligație. 

Volumul analizează evoluția și în unele cazuri degradarea acestor două areale, pornind cu anii formării lor și până în prezent. Nu este doar o prezentare a unor locuri și o amintire a unor suflete ce cândva au dat viață clădirilor, ci este și un strigăt de ajutor pentru a salva aceste case, multe de o valoare aparte atât istorică cât și arhitecturală.

Fotografiile din zilele noastre sunt însoțite de numeroase documente, schițe și planuri originale precum și, acolo unde a existat posiblitatea, de fotografii de epocă, un adevărat deliciu pentru iubitorii de istorie în general și iubitorii Bucureștilor în special. Și, trebuie să recunosc, că în calitate de colecționar al cărui crez este că noi, cei din această „breaslă” trebuie nu doar să adunăm aceste izvoare istorice, ci și să le împărtășim celorlalți, nu pot decât să mă bucur că aceste imagini și documente de epocă au văzut lumina publicului după atâta amar de ani.

***

Casele nu sunt doar niște simple construcții, structuri din cărămidă ori beton, casele nu sunt doar niște note într-o listă de la primărie sau de la arhive. Casele sunt „casete păstrătoare” de povești, amintiri, drame, iubiri, momente de fericire și de tristețe. Între pereții lor s-a trăit, s-a șoptit și s-a murit. Dar amintirile au rămas, iar cât timp proiecte precum #Aiciastat vor cotinua să existe, aceste amintiri nu or să dispară. Așa că recomand să căutați și să achiziționați acest volum, fie în librării, fie on-line.

    Cu largul concurs și excepționalul suport al Muzeului Național Peleș și al generoasei noastre gazde, domnul director Narcis Ion, la inițiativa colegului și prietenului Gabriel Octavian Nicolae, alături de restul colegilor mei din Societatea „Stella Maris” am avut bucuria și onoarea de a înfăptui un eveniment aparte - expoziția „Regalitatea și Marea”, fotografii, cărți poștale, documente, cărți și obiecte ce ilustrează această magică legătură dintre Casa Regală și Mare. Pentru că, așa cum am spus și în scurtul meu speech: „inima Reginei și Valurile Mării băteau în același ritm”. Dar despre expoziția în sine veți putea citi în detaliu în următorul număr (print) al Revistei „Stella Maris”.

Maiestuos, demn, sobru, poate ușor melancolic precum pădurea deasă ce îl încojoară, Peleșul păstrează între pereții săi povești ce încă nu au fost depănate și poate nici nu vor fi vreodată. Holurile înguste pe care astăzi pășesc turiștii au fost cândva pline de râsetele unor copii, apoi de șoapte de dragoste, apoi de lacrimi de Regină și apoi...liniște...întuneric. Din salon nu a mai răsunat muzica...din camera de vânătoare nu s-au mai auzit vocile bărbaților mândrii de isprăvile lor...jucăriile nu au mai coborât de pe etajere...iar superbele lebede albe care își făceau veacul în iazul din fața intrării au plecat și ele. 

Acel Peleș și-a închis ochii și brațele în care și-a ascuns tainele. Cu toate acestea, dacă intrii înăuntru smerit, ca într-o biserică, și pentru câteva clipe lași deoparte camera foto, lași uitării pliantul acela cu informații tehnice și istorice, închizând ochii fizicului și deschizând pe cei ai sufletului, lăsând toate acele parfumuri, texturi, zgomote discrete și jocuri de lumini și umbre să te cuprindă, Peleșul la rândul său își va redeschide brațele, lăsând frânturi din sufletul său să ajungă la tine...dincolo de timp și vremuri. 

Peleșul este un loc pe care să-l simți, să-l trăiești, un loc în care să te reculegi. Peleșul este locul în care te poți duce singur, doar cu gândurile tale...să-ți pierzi pașii pe întortocheatele holuri ale mansardei...sau să mergi agale pe vechiul Drum Regal ce străbate pădurea bătrână, însoțit de zgomotul râului. 

Ori poți sta pe terasa vechiului Corp de Gardă din fața castelului, privindu-i splendida siluetă proiectată pe un fundal de poveste...Tu cu gândurile tale, cu un pahar de șampanie în față savurând parfumul de liliac, ascultând șoaptele vântului printre crengi. Te gândești poate la trecut, te gândești poate la ea și la acei minunați ochi albaștri, în care, cândva demult, când i-ai privit, ți-ai găsit liniștea. Oameni, locuri, clipe, povești...au trecut, dar momentul acela a rămas mereu o constantă în timp, în viață, în Univers. 

Și cu siguranță te gândești la ce va fi...Și pleci împăcat cu tine, cu gândurile tale...Ca de la un bun duhovnic...pleci cu sufletul vindecat. Și știi că te vei întoarce cândva, poate nu acum, poate nici în anii ce vor veni, dar te vei întoarce. Pentru că vei obosi să alergi, nu vei mai dori să alergi....pentru că toate peregrinările prin lume ți-au fost de fapt o fugă, o fugă de golul și singurătatea din propriul suflet. Și nu știi care va fi drumul tău și nici care va fi drumul ei, așa cum nu știi dacă vreodată se vor mai împleti drumurile voastre fie doar și pentru câteva ore, ori dacă visurile tale se vor îndeplini vreodată. Și nu știi nici dacă tu sau ea vă veți găsi vreodată liniștea. Dar un singur lucru este cert. Te vei întoarce acolo, sus la Peleș în vârful munților, la răscruce de vânturi, te vei întoarce, fie și într-o altă viață...căci Peleșul este acasă. 

După încheierea ocupației sovietice a României, Statele Unite au depus eforturi continue și susținute pentru reluarea relațiilor bilaterale, relații care deveniseră foarte strânse în perioada anilor '30. 

Printre acțiunile întreprinse s-au numărat și numeroase expoziții de prezentare a Statelor Unite: viața de zi cu zi, industria, tehnologia, transporturile, arhitectura etc. Dar și publicarea unor reviste precum Sinteza, Cercetare și Dezvoltare în SUA, Omul pe lună și altele care erau trimise bibliotecilor din România dar și oamenilor din sfera politică, economică și socială care puteau influența o reluare a colaborării dintre cele două state.

În septembrie 1963, la Pavilionul din Parcul Herăstrău, sub egida Ambasadei Statelor Unite are loc Expoziția Transporturilor Americane. Cu această ocazie s-a tipărit și o revistă de promovare a evenimentului, având un cuvânt introductiv din partea președintelui american John F. Kennedy. La deschidere au participat ambasadorul USA la București William A. Crawford, Ion Baicu adjunctul Ministrului Transporturilor și Telecomunicațiilor, Pompiliu Macovei adjunct al Ministrului Afacerilor Externe, Alexandru Buican vicepreședinte al Institutului român pentru relații cu străinătatea și Martha Abraham vicepreședinte al Camerei de Comerț. 

În cadrul expoziției au putut fi văzute și un model al capsulei Mercury și un model al satelitului Telestar. Evenimentul s-a desfășurat până în data de 18 octombrie.

Expoziția prezenta evoluția transporturilor americane de la începuturi până în 1963, acoperind atât sectoarele transportului public, cât și cele ale sectorului industrial, sectorului comercial, transportului individual și al lucrărilor de infastructură, de la autostrăzi la marile aeroporturi americane. 

O atenție deosebită a fost dată concept-cars, în special celor cu motorare cu turbină pe gaz. Nu au fost uitate nici marile garaje ce ofereau facilități de parcare în centrul orașelor americane, iar finalul a fost dedicat integral explorării spațiului și viitoarelor misiuni spațiale americane.

Lista participanților:

• Airstream, Incorporated 
• American Airlines 
• American Automobile Association 
• American Export Lines, Incorporated 
• American Motors Corporation 
• American Trucking Associations, Incorporated 
• Architectural Forum 
• Association of American Railroads 
• Morley Baer — Arch. Photographer 
• Beech Aircraft Corporation 
• The Boeing Company 
• Braniff International Airways 
• The Budd Company 
• Canadair, Limited
•  Cessna Aircraft Company 
• Chrysler Motors Corporation 
• Committee for Oil Pipe Lines 
• George Cserna — Arch. Photographer 
• Bruce Cunningham-Werdnigg — Arch. Photographer 
• Delta Steamship Lines, Incorporated 
• Douglas Aircraft Company, Incorporated 
• Eastern Air Lines 
• Eero Saarinen & Associates 
• Ford Motor Company 
• General Dynamics — Convair 
• General Electric Company 
• General Motors Corporation 
• Industrial Design — Whitney Publications 
• International Harvester Export Company 
• Baltazar Korab — Arch. Photographer 
• Lockheed-Georgia Company 
• Martin Company 
• Moore-McCormack Lines 
• New York Thruway Authority 
• Northeast Airlines, Incorporated 
• O'Hare Airport — Chicago, Illinois 
• Pan American World Airways 
• Pennsylvania Railroad 
• Port of Houston — Texas 
• The Port of New York Authority 
• The Pullman Standard Company 
• Railway Express Agency 
• Saint Lawrence Seaway Development Corporation 
• Service Pipe Line Company 
• St. Louis Airport — Missouri 
• St. Louis-San Francisco Railway Company 
• Studebaker Corporation 
• Teleregister Corporation 
• Texaco, Incorporated
• Trans World Airways 
• Union Pacific Railroad 
• United Aircraft Corporation 
• Sikorsky 
• United Air Lines 
• U. S. Rubber Company 
• The White Motor Company 
• Leigh Wiener— Arch. Photographer 
• Young & Rubicam, Incorporated