O recentă postare a celor de La Mița Biciclista în care spuneau că stabilimentul nu este pentru toată lumea și nici nu își doresc să fie, a stârnit o adevărată mânie proletară. Eu nu mă număr nici printre „susținătorii fideli și nici printre criticii la fel de fideli” (ca să citez postarea). Sunt câteva aspecte care nu îmi plac, dar în acleași timp sunt un milion de motive pentru care ador acel loc.

Cheers! From the rooftops of Mița, with love!

 Între 30 aprilie și 3 mai, Festival du Bonheur a revenit la Complex Enigma cu ediția aniversară cu numărul 10, aducând în prim-plan o combinație de gastronomie, muzică și atmosferă de vacanță.

 Retromobil Club România – filiala Constanța a organizat și în acest an evenimentul „Retroparada Primăverii 2026”, o întâlnire dedicată pasionaților și iubitorilor de automobile de epocă.

 În 1923, la solicitarea administrației locale din Constanța, Casa Regală – mai precis Regina Maria a României – decide construirea unui palat de vară în stațiunea Mamaia, cu scopul de a crește atractivitatea și valoarea imobiliară a zonei. Lucrările sunt finalizate în 1926, în urmă cu fix 100 de ani, proiectul fiind realizat de arhitectul Mario Stoppa.

 Acesta concepe și vila adiacentă, o construcție cu minaret, care avea să fie locuită inițial de Principesa Ileana și ulterior de Principele Nicolae. După naționalizare, vila este transformată în celebrul Bar Orient, iar astăzi se află într-o stare avansată de degradare, fără minaret și sub amenințarea demolării.

Domeniul regal era organizat armonios: palatul și vila erau despărțite de o grădină botanică și o alee cu pergole, iar în stânga palatului se afla Vila Știrbey, aflată astăzi într-un proces de restaurare. 

Acest ansamblu reflecta viziunea estetică și sensibilitatea Reginei Maria, care a transformat locul într-un adevărat refugiu la malul mării.

Despre Palatul de la Mamaia, Regina Maria nota în memoriile sale:

„La Mamaia de asemenea e o căsuță care poartă pecetea mea.

Se găsește pe aceleași locuri cu o casă mult mai puternică pe care eu și regele am clădit-o pe nisipurile țărmului, întins așa kilometri și kilometri și care ne-a dat totdeauna la toți o mare bucurie.

Dar soarta nu a vrut ca regele să locuiască vreodată în această casă și să o locuiesc singură, era prea dureros. Ajunsese prea mare pentru mine, era o casă care trebuia umplută. Am dat-o atunci mamei regelui. Amintindu-mi de propria-mi dorință fierbinte să am ceva al meu, i-am menit să aibă și ea o casă netăgăduit a ei. Așa a trecut Cara Dalga în stăpânirea ei, iar eu am luat pentru mine micul adaos pe care îl pregătisem lui Mihai.

Mihai, astăzi, trăiește în palate, nu mai e băiețelul care se joacă pe un mal de mare și din clădirea de nimic am făcut o mică locuință de vis în care eu și Ileana tocmai bine loc, pentru că eu și Ileana ne împărtășim totdeauna din toate.

Iar de jur împrejurul acestei mici și stranii clădiri am desenat o grădină pardosită cu locuri mari, goale la mijloc în care am sădit strălucite petunii, o floare care ține deopotrivă la soare și vânt și la uscăciune. Urmarea a fost o bucurie a ochilor. Casa părea căzută din cer pe un covor roșu aprins. Și mireasma era așa tare că străbătea până jos la țărm și era cu noi când ne scăldam în mare.

Cara Dalga e și ea o micuță casă de vis...”

În 1933, Regina Maria se retrage în Vila Știrbey, iar palatul este vândut Flotilei de Hidroaviație, fiind folosit ca hotel și cazinou. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, clădirea este rechiziționată de armata germană și utilizată ca sediu de comandament. 

 În vremuri în care lumea pare tot mai fragmentată, iar România resimte din plin tensiunile și incertitudinile unei epoci complicate, nevoia de repere autentice devine mai puternică decât oricând. Nu este doar o nevoie politică, ci una profund morală și spirituală. În astfel de momente, istoria ne arată că națiunile nu se salvează doar prin strategii și calcule, ci prin simboluri vii, prin unitate și prin puterea exemplului.

De-a lungul celor mai grele încercări, Coroana Română a fost un far călăuzitor. Sub domnia lui Carol I al României, România și-a câștigat independența și a pus bazele statului modern. Prin viziunea și sacrificiul lui Ferdinand I al României, Întregitorul, s-a realizat Marea Unire, momentul fondator al României moderne. În perioada lui Carol al II-lea al României, cultura și artele au cunoscut un sprijin semnificativ, fiind încurajate și dezvoltate ca expresie a identității naționale. Iar în timpul lui Mihai I al României, țara a găsit demnitate chiar și în cele mai întunecate momente ale istoriei sale recente. Coroana nu a însemnat doar putere, ci mai ales responsabilitate, sacrificiu și credință în destinul acestui popor.

Astăzi, într-un climat dominat de dezbinare și neîncredere, apelul la reconciliere în sânul Familiei Regale capătă o importanță care depășește orice dispută personală. O împăcare între Majestatea Sa Margareta Custodele Coroanei a României, și Alteța Sa Principele  Nicolae al României, ar însemna mai mult decât o rezolvare a unei tensiuni interne. Ar fi un semnal puternic pentru întreaga societate românească: că unitatea este posibilă, că iertarea este mai puternică decât orgoliul și că viitorul poate fi construit doar împreună.

Principele Nicolae nu este doar un nume legat de trecut, ci o prezență activă în România de astăzi. Prin activitatea desfășurată în cadrul fundației sale, Alteța Sa promovează valorile și fundamentele românești, susține educația, implicarea civică și respectul pentru tradiție. Proiectele dedicate tinerilor, comunităților locale și patrimoniului național arată o viziune clară: aceea de a construi punți între generații și de a reda încrederea într-un viitor ancorat în identitate și responsabilitate.

Alături de el, familia pe care o reprezintă astăzi devine un model de echilibru și normalitate, o expresie a valorilor creștine pe care s-a clădit dintotdeauna acest neam. Într-o lume în care aceste valori sunt adesea puse sub semnul întrebării, astfel de exemple capătă o forță simbolică aparte.

Nu este întâmplător că apelul la reconciliere este susținut de nume importante ale culturii și societății românești. Prezența unor personalități precum Victor Rebengiuc, Silvia Coflescu și Mariana Mihuț, repere culturale și artistice ale României, arată că acest demers depășește sfera unui simplu curent de opinie. Li se alătură figuri precum Marius Oprea, dar și numeroși intelectuali, artiști și oameni de cultură care înțeleg că unitatea simbolică a Coroanei poate avea un impact real asupra societății.

Acest îndemn nu este despre trecut, ci despre viitor. Este despre șansa unei națiuni de a-și regăsi echilibrul, de a depăși clivajele și de a redescoperi ceea ce o unește. Într-o epocă în care conflictele par să domine, gesturile de reconciliere devin acte de curaj și de leadership autentic.

România are nevoie astăzi de astfel de gesturi. Are nevoie de modele, de coerență și de speranță. Iar Coroana Română, prin istoria și simbolistica sa, poate oferi din nou acea lumină care să ghideze pașii unei societăți aflate la răscruce.

Petiția poate fi semnată aici:

Scrisoare Deschisă Custodelui Coroanei Române Margareta a României Pentru Reconcilierea cu Principele Nicolae - Petitieonline.com

 Uneori, o piesă nouă într-o colecție nu înseamnă doar completarea unui gol, ci deschiderea unei ferestre spre o lume pe care o simți aproape, dar pe care nu ai trăit-o. Așa s-a întâmplat și cu această carte poștală reprezentând Ateneul din București, o imagine familiară și totuși diferită, filtrată prin sensibilitatea unei epoci în care orașul avea un alt ritm și o altă eleganță.

În 1929, România trăia o fascinantă efervescență culturală și socială. După modelul vest‑european și american, revista ilustrată „Realitatea Ilustrată” anunța organizarea primului concurs național de frumusețe din istoria țării — Miss România.

Tânărul eveniment, anunțat încă din primele zile ale anului în publicația de epocă, chemă la selecții femei din toate colțurile regatului. Din peste 800 de tinere înscrise, numai 72 trec de preselecții pentru faza finală.

Pe 23 februarie 1929, în Sala Cariatidelor a „Cercului Militar” din București, juriul select — compus din nume marcante precum Alexandru Vaida‑Voevod, Liviu Rebreanu și prințesa Alexandrina Cantacuzino — dă verdictul. Câștigătoare este desemnată o adolescentă de doar 17 ani, bucureșteanca Magda Demetrescu.

Descrisă de presa epocii ca un simbol al frumuseții românești, Magda cucerește publicul prin grația și eleganța sa. La aflarea verdictului, emoția este atât de mare încât tânăra ar fi leșinat — un gest ce va fi imortalizat în presa vremii.

Premiul acordat de Realitatea Ilustrată pentru câștigătoarea concursului nu a fost doar o coroană sau o sultă de flori. Într‑un gest spectaculos pentru acea vreme, revista oferă un autoturism Fiat decapotabil, un simbol al modernității și al prosperității interbelice. Această mașină, ce reprezenta luxul tehnologic al vremii, purta în sine promisiunea unei Românii deschise spre progres și legături internaționale.

Cortegiul care o însoțește pe Magda prin centrul Bucureștiului este memorabil: zeci de automobile se aliniază pentru a aclama noua Miss România, iar mulțimile umplu bulevardele, transformând momentul într‑un adevărat ritual urban.

După triumful național, Magda pleacă să reprezinte România pe scena internațională a concursurilor de frumusețe. În Galveston, Texas, ea participă la ceea ce era numit atunci „Miss Universe” și se clasează pe un onorabil loc șase dintre zeci de concurente din întreaga lume, aducând un prestigiu considerabil pentru România în străinătate.

Povestea Magdei Demetrescu nu este doar despre un titlu de frumusețe. Ea ilustrează o epocă — epoca în care România se afla în plină transformare, îmbrățișând modernitatea, tehnologia și noile modele culturale din Europa și Statele Unite. Mașina Fiat decapotabilă pe care a primit‑o nu fusese doar un cadou de imagine, ci un simbol al aspiratiilor unei generații.

Astăzi, după aproape un secol, prima Miss România continuă să fascineze istoricii și pasionații epocii interbelice. Printr‑un concurs care a reunit tradiție, modernitate și glamour, Magda Demetrescu a rămas o emblemă a începutului unei tradiții ce dăinuie.

În anul 1938, într-o Românie aflată în plină modernizare, Oficiul Național de Turism lansa unul dintre cele mai ambițioase proiecte de promovare culturală ale epocii: caravanele cinematografice.

Inspirat de travelogurile realizate de marile companii aeriene și feroviare din Statele Unite, ONT a decis să aducă filmul – și imaginea României – direct în mijlocul comunităților, în special acolo unde cinematograful clasic nu ajunsese încă.

Pentru acest proiect, au fost comandate din Germania trei autocamioane speciale, transformabile în săli de cinema mobile, fiecare cu o capacitate de aproximativ 300 de locuri. Alături de ele, caravana includea camioane pentru transportul echipamentelor tehnice și autoturisme destinate personalului.

La nivel internațional, caravana cinematografică românească se situa pe locul al treilea ca dimensiune, fiind depășită doar de două proiecte similare din Germania.

Până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, acest cinematograf mobil a traversat întreaga țară. Primele proiecții au avut loc în centrul Ploieștiului, unde sute de oameni au descoperit, pentru prima dată, filmul ca instrument de informare și promovare turistică.

Caravanele cinematografice ale ONT rămân astăzi o dovadă a viziunii și ambiției României interbelice, într-o epocă în care filmul devenea un limbaj universal, iar imaginea – un instrument strategic.

 În anul 1939 avea loc inaugurarea noului hotel și a punctului de trecere a frontierei din Vâlcov, una dintre cele mai spectaculoase localități ale Deltei Dunării. Supranumit „Veneția Estului”, Vâlcovul era, la acea vreme, localitatea cu care România se mândrea cel mai mult, parte a Basarabiei de Sud, regiune care avea să fie ulterior ocupată de Uniunea Sovietică și cedată Ucrainei.

Pentru a susține dezvoltarea turismului și pentru a valorifica potențialul unic al zonei, Oficiul Național de Turism, împreună cu Căile Ferate Române, a demarat încă din 1938 un amplu program de investiții. Printre acestea se numărau construirea a două cabane de vânătoare amplasate pe canalele din exteriorul Vâlcovului, ridicarea unui hotel modern și realizarea unui punct de trecere a frontierei chiar în localitate.

Punctul de frontieră era gândit ca un complex complet, care includea nu doar oficiul vamal, ci și un birou al Oficiului Național de Turism, sediul poliției, o unitate a Băncii Naționale a României, un restaurant și mai multe spații comerciale. Totul era conceput pentru a oferi vizitatorilor confort, siguranță și servicii la standarde moderne.

La inaugurarea hotelului din Vâlcov au participat oficialități locale, reprezentanți ai clerului și Vintilă Paraschivescu, directorul Oficiului Național de Turism, evenimentul marcând un moment important în strategia României interbelice de promovare a Deltei Dunării ca destinație turistică de prestigiu.

Un episod astăzi aproape uitat, dar care arată cât de ambițioase și vizionare erau proiectele turistice ale României în perioada interbelică.

După încheierea ocupației sovietice, Statele Unite încep treptat să reconstruiască punțile diplomatice cu România. Era o relație care, în anii ’30, atinsese un nivel remarcabil de apropiere. Washingtonul știa că, pentru a restabili dialogul, trebuia să reintre în atenția publicului românesc. Așa apar expozițiile dedicate vieții americane: industrie, tehnologie, transporturi, arhitectură și progres științific.

În același timp, reviste tematice precum Sinteza, Cercetare și Dezvoltare în SUA sau Omul pe Lună sunt trimise către biblioteci, universități și personalități din mediul politic și economic. Era un efort strategic, menit să reactiveze interesul României pentru cooperarea cu Statele Unite.

Una dintre aceste expoziții a devenit emblematică: „Afacerile și arta în America”.
A fost o prezentare ingenioasă, construită din panouri ilustrative montate pe structuri metalice, ca niște decoruri de teatru. În cadrul ei, un gest neașteptat devine subiect de presă: 60 de perechi de pantofi de balet donate Școlii de Coregrafie din București.

Interesul românilor era mare, iar cifrele o arată clar. La cea de-a cincea ediție a Târgului Internațional București, desfășurată între 5 și 14 octombrie 1978, Pavilionul Statelor Unite „Afacerile și arta în America”. atrage peste 160.000 de vizitatori. Pe lângă tehnologia adusă de 11 companii specializate în aparatură electronică industrială, pavilionul includea și o atracție aparte: o expoziție amplă despre felul în care companiile americane susțin arta.

Filme, fotografii, obiecte de artă și elemente de decor explicau un fenomen esențial pentru cultura americană. În Statele Unite, lumea afacerilor este unul dintre cei mai importanți susținători ai artelor. Această tradiție vine din filosofia pluralismului american: credința că societatea funcționează mai bine atunci când grupuri diferite de cetățeni contribuie voluntar la binele comun.

Fundații, asociații voluntare și companii private se implică în finanțarea artelor și a altor cauze publice. Nu pentru a concura cu statul, ci pentru a-i completa rolul și pentru a aduce un plus de umanitate în viața comunităților.

Aceste expoziții americane din România nu erau doar vitrine culturale. Ele reprezentau un mesaj diplomatic: dorința Statelor Unite de a reconstrui încrederea, de a restabili legăturile și de a readuce România într-un dialog deschis cu lumea occidentală.

 Pe 1 august 1981, la ora 12:01, MTV – Music Television – apărea pentru prima dată pe ecranele din Statele Unite. Era o idee complet nouă: un post care difuza 24 de ore din 24 videoclipuri muzicale, prezentate de VJ-i (video jockeys) care deveneau aproape la fel de faimoși ca artiștii înșiși.

Primul clip difuzat a fost „Video Killed the Radio Star” al trupei The Buggles – o alegere profetică. De acum înainte, muzica nu mai era doar de ascultat; trebuia și privită, trăită, imaginată.

MTV nu era doar un canal TV. Era o atitudine, un mod de viață. A îmbinat pop-ul, moda, tineretul și vizualul într-o singură mișcare care avea să schimbe pentru totdeauna cultura globală.

La început, MTV promova rock-ul și pop-ul american, devenind rapid un instrument decisiv pentru casele de discuri. Curând, însă, a început să dicteze gusturi și tendințe: cine intra pe MTV devenea superstar. Madonna, Michael Jackson, Prince sau Duran Duran nu au fost doar vedete difuzate de MTV – ei au fost MTV.

Câteva momente-cheie:

• 1983: „Thriller” al lui Michael Jackson redefinește videoclipul muzical, transformându-l într-un mini-film.

• 1984: Prima ediție a MTV Video Music Awards (VMA), unde Madonna provoacă un scandal cu „Like a Virgin”.

• 1985: Live Aid, concertul global pentru combaterea foametei din Africa, devine un eveniment planetar grație transmisiunii MTV.

• Anii ’80 târzii și începutul anilor ’90: apar emisiuni legendare – Headbanger’s Ball, Yo! MTV Raps, MTV Unplugged – care deschid scena pentru genuri noi, de la hip-hop la grunge.

• 1992: The Real World marchează începutul erei reality TV, cu tineri reali, conflicte reale și povești autentice.

• 1998: Total Request Live (TRL) devine ritualul de după școală pentru adolescenții de pretutindeni – topuri zilnice, interviuri, vedete și multă energie.

MTV a continuat să se reinventeze, balansând între artă, divertisment și marketing. Dar, cu timpul, videoclipurile au fost înlocuite tot mai des de reality-show-uri, iar canalul care odinioară promova muzica a devenit un spațiu pentru pop-cultură în sensul cel mai larg.

Momente memorabile

• Lansarea cu „Video Killed the Radio Star”, clipul care a deschis o nouă epocă.

• „Thriller” – simbolul anilor ’80 și momentul în care MTV a devenit un fenomen global.

• Momentele explozive de la VMA: Madonna, Nirvana, Britney, Kanye – fiecare generație a avut scandalul ei MTV.

• Realitatea pe ecran: The Real World, Jersey Shore, Laguna Beach.

• MTV Unplugged – sesiuni intime care au schimbat felul în care percepem artiștii: Nirvana, Eric Clapton, Lauryn Hill, toți într-o formă mai sinceră și mai umană.

În anii '50, după încheierea ocupației sovietice, Statele Unite au depus eforturi continue și susținute pentru reluarea relațiilor bilaterale, relații care deveniseră foarte strânse în perioada anilor '30. 

Printre acțiunile întreprinse s-au numărat și numeroase expoziții de prezentare a Statelor Unite: viața de zi cu zi, industria, tehnologia, transporturile, arhitectura etc. Dar și publicarea unor reviste precum Sinteza, Cercetare și Dezvoltare în SUA, Omul pe lună și altele care erau trimise bibliotecilor din România dar și oamenilor din sfera politică, economică și socială care puteau influența o reluare a colaborării dintre cele două state.

Una dintre cele mai importante a fost expoziția „Arhitectura Contemporană în Statele Unite”.  Sub această denumire erau prezentate noile mișcări arhitecturale de peste ocean: mid-century modern, googie, space-age design și international style. Stiluri născute din noile tehnologii și materiale ce au devenit disponibile spațiului civil după încheierea celui de al doilea război mondial și care marcau elementele ce aveau să influențeze trei decenii din existența USA - atomul și cursa pentru cucerirea spațiului. 

Iar acest stil mid-century modern a fost adoptat de o serie de arhitecți români și implementat în diverse proiecte, în special comerciale (centre comerciale de tip open air mall în București și marile orașe). 

În plin regim comunist, când arhitectura era adesea un instrument de propagandă și uniformizare, litoralul românesc a devenit un spațiu paradoxal — un laborator de modernitate unde stilul mid-century modern a prins rădăcini surprinzătoare. Clădiri precum Hotelul Perla sau Restaurantul Neon din Eforie Nord, proiectate de arhitecți vizionari precum Cezar Lăzărescu, au adus pe malul Mării Negre o estetică occidentală, cu linii curate, volume simple și ferestre largi care invitau lumina să pătrundă.

Această arhitectură nu era doar funcțională — era o formă subtilă de rezistență. Într-un sistem care promova monumentalismul rigid și simbolismul ideologic, aceste construcții exprimau libertate, deschidere și o viziune alternativă asupra vieții urbane. Era ca și cum, pentru câteva luni pe an, turiștii români pășeau într-o lume paralelă, unde designul era despre confort, estetică și bucuria de a trăi.

Astfel, stilul mid-century modern nu a fost doar o alegere estetică — a fost o formă de dialog cu lumea liberă, ascunsă în betonul subțire și umbrele geometrice ale hotelurilor de pe faleză.

Stilul mid-century modern a fost mult mai mult decât un trend estetic — a fost o expresie a optimismului american postbelic și o redefinire a modului în care oamenii trăiau, munceau și se raportau la spațiul lor. Arhitecți și designeri europeni (inclusivi români, precum Harlan Georgesco), mulți influențați de Bauhaus, au emigrat în SUA și au adus cu ei idei moderne despre funcționalitate și estetică. A promovat linii curate, forme geometrice sau organice, materiale inovatoare (plastic, metal, lemn laminat) și o estetică minimalistă.

În 1962, la intrare în stațiunea Mamaia, dinspre bulevardul Aurel Vlaicu, se inaugura complexul: blocul A3 și restaurantul R6, cunoscute publicului larg ca ansamblul hotelier Perla. Arhitecții responsabili de proiect fiind Mina Laurian și Virginia Lupu Petrea. Aceștia proiectează un hotel în stil internațional ce dispunea de un restaurant panoramic la ultimul etaj, precum și un corp cu un singur nivel, în stil MCM, ce cuprindea spații comerciale, piscină și zonă de alimentație publică.

    Din nou în capitală. Nu mai rezistam în provincie...efectiv simțeam cum mă sufoc în micul oraș de la malul mării. Aveam nevoie de București, aveam nevoie de Calea Victoriei ca să îmi trag esența, seva vieții. Agitația capitalei era fix ce îmi trebuia pentru a-mi reveni. Și mai era ceva. În Constanța stăteam la mică distanță de EA...Iar chestia asta mă înebunea. So close...yet so far away... 

Așa că iată-mă din  nou pe balconul apartamentului din Splai, mă uit la Dâmbovița care se scurge agale la câțiva metri de mine...Trag cu putere din țigară urmărind curios vârful roșu aprins. Scrumiera e plină, în câteva ore am ras aproape un pachet...Nu mai suport căldura, nu mai suport gândurile...Sting țigara cu furie, iau cheile de pe masa din bucătărie, ies din apartament și iau liftul până jos. Mă sui în mașină și încep să gonesc pe Unirii și pe Brătianu spre Universitate și mai departe prin Romană, parcând într-un final în Piața Victoriei...de unde o iau la pas pe Cale pentru a-mi limpezi gândurile...

Îmi aprind trabucul, un delicios Paradiso Revelation Odyssey, da am prostul obicei de a fuma pe stradă și nu, nu am de gând să renunț la el. Smoking is, was and always will be cool. Revelation Odyssey - nici că se putea o denumire mai potrivită cu Odiseea mea din acest an. Atâtea decizii de luat ...ca niciodată. Și da, știu că e pradoxal dar în același timp le regret și nu le regret. Ca să citez din Max Payne: 

Vlad was right. There are no choices. Nothing but a straight line. The illusion comes afterwards, when you ask ‘why me?’ and ‘what if?’ when you look back, see the branches, like a pruned bonsai tree or a forked lightning. If you had done something differently, it wouldn’t be you, it would be someone else asking a different set of questions. 

Ei i-ar fi plăcut aici, ar fi adorat acest loc, ea avea în suflet, în sânge această lume. În scânteile ochilor ei se vedeau frânturi din doamnele din lumea bună a Bucureștiului de altădată, din eleganța și refinamentul soțiilor de boieri. Nici aici și nici acum nu îmi pot lua gândul de la ea. Da, cu siguranță i-ar fi plăcut să ne plimbăm pe Calea Victoriei ținându-ne de mână...Să îi ating iar pielea atât de fină și catifelată și să îi simt iar parfumul discret, a cărui aromă adoram să o las să mă cuprindă în timp ce îmi afundam fața în părul ei blond și îi sărutam gâtul...Îmi spunea că nu va renunța vreodată la mine...Îmi spunea că oamenii ca noi sunt sortiți unii altora...

Poveste de o vară începută la mare și purtată până pe Calea Victoriei ca-ntr-un roman de Cezar Petrescu. Oare când nu vom mai fi își va mai aminti cineva de povestea noastră? Două suflete din alte vremuri care s-au regăsit pentru a se pierde iar. 

Oamenii se schimbă, timpurile se schimbă, clădirile sunt altele, dar spiritul Căii Victoriei este acelasi. Cu bune și cu mai puțin bune. Zeci de Annie Mereutza, măritate din complezență, din interes, sau pentru a întări anumite alianțe se plimbă în mașini scumpe, alături de soți dar cu gândul la cel pe care il iubesc cu adevărat, doar că acum aceste doamne nu mai aleargă după boieri sau ofițeri ci după băieții unor oameni de afaceri de succes, sau șefi de prin diverse companii. Multe venite aici de prin provincie, de prin zone sărace ale țării cu un job anost prin corporații, al căror ideal e o nuntă pe o insulă din Grecia. Și care fie au ajuns mame singure pentru că „a trebuit să facă un copil că a venit ceasul”, fie sunt deja pe la 40+ de ani, agățate în disperare de o relație despre care se destăinuie prietenelor lor, la un cocktail pe terasa de pe acoperișul Casei Mitza Biciclista (oh, the irony!), că se roagă ca aceasta să meargă și să nu fie părăsite. Multe dintre ele sunt femei frumoase, unele poate meritau un destin mai bun...Pentru toate este însă prea târziu...

Alinele Gabor de astăzi nu mai visează să fie Greta Garbo, se pozează în fața magazinelor de lux, sau a Muzeului de Istorie, ori pe la zecile de cafenele ce decorează Calea și străduțele adiacente, în speranța că vor deveni vedete pe social media sau vor ajunge asistente prin emisiuni TV, ori la Mireasa, ori la Insula Iubirii. 

Opresc la Capșa, pentru că toate peregrinările mele pe Calea Victoriei au o obligatorie haltă în acest loc magic pe care îl ador. Îmi savurez cafeaua și prăjitura, în timp ce telefonul stă uitat la distanță...uitat și tăcut...nu mai sună cum suna cândva...când eu eram la București și ea în Constanța...Mă suna și stăteam de vorbă până se lumina de zori, iar ea râdea că iar ne-a prins dimineața stând la taclale...Și astfel pentru mine nopțile din București treceau mai ușor... 

Oare ce o mai face? Oare e bine? Oare nu? Oare și-a găsit linștea? Sunt moment când o urăsc și momente în care îmi aduc aminte de zilele petrecute împreună și simt că încă o iubesc...

Oare se gândea acum ani și ani, copila de la oraș ce alerga fericită cu picioarele goale prin iarba de la țară, că viața îi va oferi atâtea încercări? Mi-ar fi plăcut să pot șterge totul cu un burete și în loc să fiu aici, în capitală, să fim doar noi doi, călărind umăr la umăr prin stepele arse de soare ale Dobrogei...fără griji, fără gânduri care să ne apese...așa cum ne promisesem că vom face cândva...

Oare va mai găsi Universul de cuviință să ne mai intersecteze drumurile vieții și a treia oară? Îmi doresc să o mai văd măcar o dată și sper ca între timp să nu devin un Eliazar, căci visam ca povestea noastră să devină un basm de Walt Disney, nu un roman de Cezar Petrescu...

 Pentru mine este un păcat capital să ajung la București fără a mă opri la Capșa, iar în zilele în care stau în capitală, toate diminețile mele încep în acest loc magic. Este refugiul meu, un loc plin cu amintiri...locul de care mă leagă cea mai specială amintire a vieții mele. 

***

Seara Capșa devine aglomerat...dar e o aglomerație plăcută. Odată cu locul simt și eu că mă trezesc la viață. Străini de prin toate colțurile lumii, mai tineri, mai bătrâni, oameni de-ai locului, venetici; Spiritul locului îi atrage într-un fel inexplicabil...căci clădirile au un spirit al lor, un Spirit ce crește în timp, devine aievea și pune stăpânire pe cei ce trec pragul, pentru că acest suflet crește absorbind frânturi din viața celor ce pătrund înlăuntru. Capșa a fost mereu și a rămas locul în care s-au dezbătut chestiuni importante, s-au decis destine, uneori chiar destinul țării. Oameni importanți, elita României, fie ea intelectuală, politică sau comercială, diplomați, prinți, prințese, ofițeri și generali precum Mareșalul Joseph Jacques Césaire Joffre, doamne din lume bună și vampe, sau doar chibiți care doreau să facă și ei parte pentru câteva momente din această lume și-au pierdut orele și zilele aici. Brătienii, Take Ionescu, Argentoianu, Franz Iosef, Sarah Bernard, Josephine Baker, Regele Carol II, Cezar Petrescu, Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Arghezi, Minulescu și câți alții i-au trecut pragul. Și atunci ca și acum în acest loc s-au spus povești de iubire precum cea dintre Ionel Teodoreanu și Ștefania Velisar, ori povestea neîmplinită dintre constănțeanca Cella Serghi și Camil Petrescu. Capșa este locul despre care s-au scris și versuri ce mai apoi au fost măiestrit puse pe muzică - „Chez Capșa”. O piesă scrisă special în limba franceză pentru a fi interpretată de domnișoara Nitta-Jo, vedetă a Regalului și Alhambrei.

Se spune că unele lucruri sar una, două sau chiar trei generații. Poate așa e. Ori poate o frântură din sufletul străbunicului meu a rămas între acești pereți și ne-am regăsit acum, fără a ne fi cunoscut vreodată în viața reală. Bătrânul boier nu mai există de mult, așa cum nu mai există nici conacul de la țară cu ai săi îngeri ce vegheau deasupra intrării, nici șaretele, nici mașinile. Toate s-au dus măcinate de timp și de vremuri...Deși avea un Cadillac și Forduri, atunci când pleca spre capitală se deplasa cu nu mai puțin de trei șarete. De ce? Nu știu, poate dintr-o meteahnă de boier bătrân. În prima se aflau jobenul și după caz bastonul sau umbrela, în a doua el și în a treia soția și copiii.  Capitala îl atrăgea ca un magnet. Mereu găsea motiv să ajungă în București și în fiecare peregrinare a sa se oprea la Capșa. În perioadele când rămânea la conac îi plăcea să își petreacă timpul prin pădure la vânătoare, ori să călărească de-a lungul micului râu ce îi traversa domeniul. De atlfel holul de la intrare era decorat cu un cuier din mătase roșie și agățătoare făcute din coarnele cerbilor vânați. Cu toate acestea inima lui a rămas în orașul de pe Dâmbovița. De la el am moștenit dragostea pentru cai, pentru București și pentru Capșa. Nu știu dacă aici revenea pentru o pereche de ochi care-i răvășise sufletul, care să-l facă să lase liniștea și siguranța căminului de la conac alergând după un vis...Nu știu și în caz de a fost așa nu îl judec...nu pot să îl judec. Nu am dreptul să îl judec când însăși viața mea a fost plină de excese și degustări din toate plăcerile ce s-au oferit. 

Cu toate astea de ani buni am renunțat la agitația cluburilor și barurilor de pe litoral și de aiurea pentru liniștea restaurantelor. M-am dedicat cu pasiune cercetării trecutului și colecționării acestuia, alături de colegi minunați ce în timp mi-au devenit prieteni în cadrul Societății de Cartofilie „Stella Maris”. M-am schimbat mult, în multe aspecte...dar o parte din iubiri au rămas neschimbate: caii, vinul, Bucureștiul, Capșa, compania unei femei frumoase... Vine însă vremea când te uiți în urmă, te uiți în jur și te uiți la viitor. Și realizezi că în ciuda prietenilor numeroși și a femeilor frumoase care ți-au și îți intersectează drumul vieții, undeva în adâncul sufletului ai un gol. Un gol negru, hâtru și adânc, atât de adânc încât nu i se vede capătul. 

Și într-o însorită dimineață de primăvară te găsești stând afară pe terasa Capșei cu zilnicul cappuccino, de această dată însoțit de un delicios Choux au Croquelin, totul asezonat cu obligatoria țigară de foi. Tu...tu singur cu fantomele Capșei, tu singur cu bătrânul București, tu singur cu Calea Victoriei ce abia începe să se anime, tu singur cu...golul din suflet. Și stai și te gândești și analizezi și te frămânți. Muzica în surdină ce ieșea domol pe ușă și se răsfrângea pe stradă m-a dus cu gândul undeva în timp...În urmă cu 10 ani, cu 14 ani, cu 15 ani...cine mai știe. Nici măcar nu mai contează, pare că totul s-a petrecut într-o altă lume, într-o altă viață, cu alte personaje...asemănătoare dar în același timp diferite. Cert este că era o dimineață fierbinte de vară, un bun prieten a venit să mă ia să mergem la o petrecere la piscină. Acolo era și Ea. Ne cunoșteam din vedere. Fără să îmi fi atras vreodată atenția în mod special. Pe atunci pasiunile mele erau femeile mondene, aflate tot timpul în mijlocul celor mai exuberante și flamboaiante petreceri, care defilau în cele mai extravagante fashion shows. Aceea era lumea mea. Plina de lumini, de sclipici, dar atât de goală pe dinăuntru. Ea în schimb era o persoană dedicată studiului, dedicată unor cauze umanitare, o femeie liniștită. cu o frumusețe aparte. Nu avea acea frumusețe de plastic care o regăsim pe coperta Vogue sau pe catwalk-ul de la Fashion TV. Avea acea frumusețe aparte ce îmbină trăsăturile fine cu acel aer de mister, de je ne sais quoi. În acea dimineață de vară ea a venit spre mine zâmbind larg și m-a cuprins de gât strângându-mă în brațe. Atunci pentru prima dată am privit-o în ochi. Acei minunați ochi albaștri în care, privind, am simțit o liniște în care mă puteam pierde fără să mă tem că nu voi mai găsi drumul înapoi. În calmul lor puteam să plec pentru totdeauna. Și pentru prima dată în viață am simțit un gol în stomac. Și parcă precum o prevestire sumbră a ceea ce avea să vină, de niciunde cerul se întunecă și începu să plouă. O ploaie furioasă, cu spume ce părea că vrea să spele păcatele orașului și să mă înece. A trebuit să plecăm...fiecare pe drumul lui....Ne-am mai revăzut de atunci, de câteva ori... Îmi reamintesc acea seară, vântul adia ușor, ea îmbrăcată într-o rochie ce amintea de marile creații ale caselor de modă de lux, din perioada interbelică, stând rezemată atât de nonșalant și în același timp atât de elegant și natural de bătrânul Chrysler Royal din 1939. Avea o eleganță aparte, a doamnelor din înalta societate a altor vremuri. Parcă venise de dincolo de timp, de dincolo de vremuri, aducând cu sine o minunată lume, acum de mult apusă. Si zâmbea, cu fața spre mare zâmbea fericită în timp ce soarele la apus îi contura silueta. Acel moment, acei ochi, acel corp, acel zâmbet mi-au rămas întipărite pe veci în minte. Timpul a trecut și ea a părăsit acest trist oraș de provincie pentru totdeauna, luând drumul capitalei. 

Anii s-au dus unul după altul...într-o viață am trăit cât alții în cinci vieți. Dar acea clipă când, pentru prima dată am privit în ochii ei...Oameni, locuri, clipe, povești, femei...au trecut și am trecut prin ele....momentul acela a rămas mereu o constantă. Singura. Și am realizat că am obosit să alerg, nu mai vreau să alerg....pentru că toate peregrinările mele prin țară și prin lume au fost de fapt o fugă. O încercare de a fugi de amintirea acelei clipe și de acel gol din stomac. Și de fiecare dată când ajungeam în București îmi doream în adâncul sufletului, deși refuzam să accept acest lucru, să o revăd. Din teamă...din aroganță...din orgoliu? Cine știe. 

În acea dimineață de primăvară ceva s-a întâmplat, nu știu să spun ce. Poate sufletul bătrânului boier mi-a îndrumat inima, poate a fost acea energie aparte a Capșei, greu de spus, cert este că mi-am anulat participarea la balul din acea seară, bal ce încheia un important eveniment internațional ce fusese găzduit de București. Sunt unele momente în viață când trebuie să alegem între ceea ce credem că este important și ceea ce contează cu adevărat. 

Așa cum Eliazar i-a spus Alinei Gabor: „Nu regretăm, decât ceea ce nu am făcut în viață!”  (Cezar Petrescu - Greta Garbo | un roman pe care îl recomand cu căldură)

Am ales să îi dau ei un mesaj și să o întreb dacă ar dori să ne vedem...la Capșa, bineînțeles. După 10 ani de tăcere am ales ceea ce conta cu adevărat. Spre sincera mea surpriză a răspuns imediat și a acceptat. Din nou ca atunci la piscină, vremea s-a schimbat brusc, locul căldurii fiind luat de un frig crunt care îmi trecea prin cămasă, prin piele, prin carne, mușcând cu putere din oase. Ca și cum duhuri necurate încercau din nou să îmi pună piedică. Dar de această dată, cu spiritul bătrânului boier alături, le-am înfruntat, cu capul sus, hotărât și de neclintit. Iar duhurile au fost biruite și spre seară vremea se făcu iar frumoasă. Calea Victoriei se umplu iar de lume. 

Grăbit am intrat de-a valma în micuța Floriada, unde bătrânul negustor de flori se pregătea de ora închiderii. Am lăsat deoparte orgoliul, aroganța și ale prostii din tinerețe și pentru prima dată am luat un buchet de flori unei femei. Mi-am amintit că adoră florile roz. M-am uitat după bujori, preferații ei. Nu aveau, așa că am ochit repede un vas cu trandafiri. I-am luat pe toți și m-am îndreptat către Capșa, așteptând cuminte să sosească. Și a venit. La fix cum stabiliesm a apărut. S-a luminat la față când a primit florile și a zâmbit larg, sincer, la fel ca atunci în urmă cu mulți, mulți ani. Și la fel ca atunci am simțit un gol în stomac. Am intrat înăuntru, ne-am așezat la masa la care eu mă așez de fiecare dată. Ospătarul mi-a făcut complice cu ochiul și mi-a zâmbit discret. Era prima dată când veneam însoțit de cineva. Capșa este locul în care mă duc să fiu doar eu cu gândurile mele, doar eu și cu sufletul meu, doar eu și cu bătrânul boier, este refugiul meu. 

Am stat, am vorbit, am râs ca și cum acei 10 ani nu ar fi existat. Și ceasurile treceau, unul, două, trei...Și-a sprijinit gâtul în palmă și aplecând capul într-o parte m-a privit zâmbind. Atât de frumoasă. O frumusețe aparte cum am mai văzut doar la Demi Moore sau Jennifer Connelly, da are câte ceva din cele două. Și ca în urmă cu ani și ani, am privit în acei ochi superbi și am simțit o liniște, în care mă puteam pierde fără să mă tem că nu voi mai găsi drumul înapoi. Un calm de care m-am lăsat cuprins. M-a întrebat...dar nu i-am răspuns atunci ce gândeam cu sufletul. I-am spus după, mult mai târziu, când nu a mai contat, i-am spus că priveam atunci o femeie minunată pe care o iubesc. Ne-am luat la revedere în fața Capșei, m-a luat de gât și m-a strâns tare în brațe. A fost copleșitor, după atâția ani să îi simt din nou parfumul, să îi simt părul negru atingându-mi obrazul. Și am plecat...iar, fiecare pe drumul lui, eu pierzându-mă prin furnicarul de oameni de pe Calea Victoriei. 

De atunci timpul a trecut, am mai vorbit doar o singură dată. Și nu pot decât să dau dreptate vorbelor ei. Nu știe care va fi drumul meu, sau al ei, dacă eu îmi voi găsi vreodată liniștea sau dacă ea își va găsi vreodată liniștea. Maybe she's afraid... Maybe she's running away...Of what she's afraid of...from what she's running away, I'll never know... 

Iar acum....în zilele în care îmi beau cafeaua la Capșa și savurez minunatele lor prăjituri, în timp ce pufăi din trabuc, stau și mă gândesc la acea seară de primăvară, stau și mă întreb dacă drumurile noastre se vor mai intersecta vreodată. În adâncul sufletului sper că da...dar oare când?...peste o zi, o lună, un an, zece ani...niciodată?  Cine știe? Poate într-o altă viață, într-o altă lume, la un alt Capșa...căci acum o parte din suflet a rămas acolo, lângă bătrânul boier. Capșa e parte din mine și eu parte din Capșa.