Din nou în capitală. Nu mai rezistam în provincie...efectiv simțeam cum mă sufoc în micul oraș de la malul mării. Aveam nevoie de București, aveam nevoie de Calea Victoriei ca să îmi trag esența, seva vieții. Agitația capitalei era fix ce îmi trebuia pentru a-mi reveni. Și mai era ceva. În Constanța stăteam la mică distanță de EA...Iar chestia asta mă înebunea. So close...yet so far away...
Așa că iată-mă din nou pe balconul apartamentului din Splai, mă uit la Dâmbovița care se scurge agale la câțiva metri de mine...Trag cu putere din țigară urmărind curios vârful roșu aprins. Scrumiera e plină, în câteva ore am ras aproape un pachet...Nu mai suport căldura, nu mai suport gândurile...Sting țigara cu furie, iau cheile de pe masa din bucătărie, ies din apartament și iau liftul până jos. Mă sui în mașină și încep să gonesc pe Unirii și pe Brătianu spre Universitate și mai departe prin Romană, parcând într-un final în Piața Victoriei...de unde o iau la pas pe Cale pentru a-mi limpezi gândurile...
Îmi aprind trabucul, un delicios Paradiso Revelation Odyssey, da am prostul obicei de a fuma pe stradă și nu, nu am de gând să renunț la el. Smoking is, was and always will be cool. Revelation Odyssey - nici că se putea o denumire mai potrivită cu Odiseea mea din acest an. Atâtea decizii de luat ...ca niciodată. Și da, știu că e pradoxal dar în același timp le regret și nu le regret. Ca să citez din Max Payne:
Vlad was right. There are no choices. Nothing but a straight line. The illusion comes afterwards, when you ask ‘why me?’ and ‘what if?’ when you look back, see the branches, like a pruned bonsai tree or a forked lightning. If you had done something differently, it wouldn’t be you, it would be someone else asking a different set of questions.
Ei i-ar fi plăcut aici, ar fi adorat acest loc, ea avea în suflet, în sânge această lume. În scânteile ochilor ei se vedeau frânturi din doamnele din lumea bună a Bucureștiului de altădată, din eleganța și refinamentul soțiilor de boieri. Nici aici și nici acum nu îmi pot lua gândul de la ea. Da, cu siguranță i-ar fi plăcut să ne plimbăm pe Calea Victoriei ținându-ne de mână...Să îi ating iar pielea atât de fină și catifelată și să îi simt iar parfumul discret, a cărui aromă adoram să o las să mă cuprindă în timp ce îmi afundam fața în părul ei blond și îi sărutam gâtul...Îmi spunea că nu va renunța vreodată la mine...Îmi spunea că oamenii ca noi sunt sortiți unii altora...
Poveste de o vară începută la mare și purtată până pe Calea Victoriei ca-ntr-un roman de Cezar Petrescu. Oare când nu vom mai fi își va mai aminti cineva de povestea noastră? Două suflete din alte vremuri care s-au regăsit pentru a se pierde iar.
Oamenii se schimbă, timpurile se schimbă, clădirile sunt altele, dar spiritul Căii Victoriei este acelasi. Cu bune și cu mai puțin bune. Zeci de Annie Mereutza, măritate din complezență, din interes, sau pentru a întări anumite alianțe se plimbă în mașini scumpe, alături de soți dar cu gândul la cel pe care il iubesc cu adevărat, doar că acum aceste doamne nu mai aleargă după boieri sau ofițeri ci după băieții unor oameni de afaceri de succes, sau șefi de prin diverse companii. Multe venite aici de prin provincie, de prin zone sărace ale țării cu un job anost prin corporații, al căror ideal e o nuntă pe o insulă din Grecia. Și care fie au ajuns mame singure pentru că „a trebuit să facă un copil că a venit ceasul”, fie sunt deja pe la 40+ de ani, agățate în disperare de o relație despre care se destăinuie prietenelor lor, la un cocktail pe terasa de pe acoperișul Casei Mitza Biciclista (oh, the irony!), că se roagă ca aceasta să meargă și să nu fie părăsite. Multe dintre ele sunt femei frumoase, unele poate meritau un destin mai bun...Pentru toate este însă prea târziu...
Alinele Gabor de astăzi nu mai visează să fie Greta Garbo, se pozează în fața magazinelor de lux, sau a Muzeului de Istorie, ori pe la zecile de cafenele ce decorează Calea și străduțele adiacente, în speranța că vor deveni vedete pe social media sau vor ajunge asistente prin emisiuni TV, ori la Mireasa, ori la Insula Iubirii.
Opresc la Capșa, pentru că toate peregrinările mele pe Calea Victoriei au o obligatorie haltă în acest loc magic pe care îl ador. Îmi savurez cafeaua și prăjitura, în timp ce telefonul stă uitat la distanță...uitat și tăcut...nu mai sună cum suna cândva...când eu eram la București și ea în Constanța...Mă suna și stăteam de vorbă până se lumina de zori, iar ea râdea că iar ne-a prins dimineața stând la taclale...Și astfel pentru mine nopțile din București treceau mai ușor...
Oare ce o mai face? Oare e bine? Oare nu? Oare și-a găsit linștea? Sunt moment când o urăsc și momente în care îmi aduc aminte de zilele petrecute împreună și simt că încă o iubesc...
Oare se gândea acum ani și ani, copila de la oraș ce alerga fericită cu picioarele goale prin iarba de la țară, că viața îi va oferi atâtea încercări? Mi-ar fi plăcut să pot șterge totul cu un burete și în loc să fiu aici, în capitală, să fim doar noi doi, călărind umăr la umăr prin stepele arse de soare ale Dobrogei...fără griji, fără gânduri care să ne apese...așa cum ne promisesem că vom face cândva...
Oare va mai găsi Universul de cuviință să ne mai intersecteze drumurile vieții și a treia oară? Îmi doresc să o mai văd măcar o dată și sper ca între timp să nu devin un Eliazar, căci visam ca povestea noastră să devină un basm de Walt Disney, nu un roman de Cezar Petrescu...
.jpeg)
.jpg)
