Într-o epocă în care teatrul românesc se reinventa permanent, între interbelic și primele decenii ale perioadei comuniste, numele Eugeniei Zaharia strălucea cu discreție, dar cu o forță artistică rară. Actriță profundă, formată într-o perioadă de efervescență culturală și implicată activ în dezvoltarea instituțiilor teatrale din capitală, constănțeanca Eugenia Zaharia a fost una dintre femeile care au modelat, prin talent și viziune, scena românească a secolului al XX-lea.

Eugenia Zaharia s-a născut pe 29 mai 1903, la Constanța. Drumul ei spre teatru a început devreme, iar în 1925 a pășit pentru prima dată pe scena Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București. Era o perioadă marcată de efervescență artistică, modernizare culturală și un public avizat, dornic de creație autentică.

Debutul ei s-a remarcat prin sensibilitate, expresivitate și rigoare. Aceste calități aveau să-i definească întreaga carieră.

povestea debutului său la teatrul național și articolul în variantă video

Nu s-a mulțumit doar să joace. Eugenia Zaharia a devenit una dintre puținele femei ale vremii care au pus bazele unor instituții de teatru.

În perioada 1940–1947, împreună cu Dina Cocea, Fory Etterle și Petru Nove, a fondat Teatrul Nostru, un spațiu gândit ca laborator artistic și alternativă la teatrele oficiale. Aici și-a continuat activitatea până la instaurarea noului regim politic.

Ulterior, împreună cu Petru Nove, a pus bazele Teatrului Mic — instituție care avea să devină, în timp, un reper al teatrului bucureștean.

Între 1948 și 1955, a jucat și pe scena Teatrului Odeon, consolidându-și reputația de actriță versatilă, capabilă să treacă de la comedie la dramă cu naturalețe.

Roluri memorabile

Eugenia Zaharia a dat viață unor personaje puternice, rămase în memoria publicului și a criticilor acelor vremuri:

• Zoe Trahanache – O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale

• Crucinina – Vinovate fără vină de A. Ostrovski

• Lady Milford – Intrigă și iubire de Friedrich Schiller

• Olga – Minerii de Mihail Davidoglu

A construit personaje cu inteligență scenică, eleganță interioară și o sensibilitate profundă, specifică marilor actori formați în perioada interbelică.

Pe lângă scena clasică, Eugenia Zaharia a fost o prezență constantă în teatrul radiofonic. Vocea ei caldă, clară și expresivă a dat viață unor personaje memorabile în adaptări precum:

• Britanicus (Jean Racine)

• Rebecca (Daphne du Maurier)

• Peer Gynt (Henrik Ibsen)

• Tartuffe (Molière)

Într-o epocă în care radioul era principalul mijloc de cultură pentru publicul larg, aceste apariții au dus teatrul în casele oamenilor, iar vocea Eugeniei Zaharia a devenit familiară generațiilor de ascultători.

Munca ei a fost apreciată oficial: a primit titlul de Artist emerit, precum și Ordinul Muncii și Meritul Cultural, distincții care confirmă locul ei între marile nume ale scenei românești.

Eugenia Zaharia s-a stins din viață la București, pe 23 octombrie 1992. Moștenirea ei artistică rămâne însă prezentă în paginile istoriei teatrului românesc și în amintirea celor ce recitesc cronicile vremii sau descoperă în arhive înregistrările sale.

Eugenia Zaharia nu a căutat strălucirea facilă. A preferat construcția, rigoarea, teatrul făcut cu responsabilitate și respect pentru public. A creat instituții, a format public, a deschis drumuri.

Într-o lume culturală în care numele marilor actori merită readuse la lumină, povestea ei este o lecție de curaj artistic, eleganță și dedicare.

Un destin discret, dar demn — o voce a unei generații de aur pe care avem datoria să o redescoperim.

    John Plato Vassacopoulos s-a născut într-o familie de greci dobrogeni din Sulina în data de 23 octombrie 1889. La scurt timp după, familia se mută la Istanbul, urmând cursul afacerilor pe care le operau. În timpul primului război mondial, Vassacopoulos se alătură armatelor aliate fiind matelot pe vasele militare belgiene. De altfel în timpul conflictului armat, supraviețuiește torpilării navei pe care se afla.

    Dacă întrebi astăzi pe cineva din România cine a fost John Florea, nu va ști ce să îți răspundă. În Statele Unite este văzut ca unul dintre cei mai mari fotografi din lume și în același timp unul dintre cei mai apreciați regizori de televiziune. Din prima linie a frontului și până în studiourile de la Hollywood, obiectivul camerei sale a surprins atât dramele războiului cât și frumusețea unor femei precum Marilyn Monroe sau Jane Russell.

John Florea se năștea pe 28 mai 1916, într-o familie de imigranți români din Alliance, Ohio. La scurt timp aceștia se mută în Los Angeles. John își începe cariera de fotograf la San Francisco Examiner, după care se mută la prestigioasa publicație LIFE, pentru care realizează o serie de reportaje foto cu cele mai frumoase actrițe de la Hollywood: nume precum  Jane Russell, Lucille Ball, Cyd Charisse, Marcia Van Dyke, Piper Laurie sau Alexis Smith.

În data de 7 Decembrie 1941, Florea se afla în studio developând o serie de fotografii făcute superbei Jane Russell, când află de atacul de la Pearl Harbor. Decide să se înroleze ca fotograf de război, ajungând astfel în prima linie a frontului, în zone precum Tarawa, Rabaul, Bulge, precum și în lagărele în care erau ținuți prizonierii americani de război, devenin astfel unul dintre primii foto-jurnaliști de război din USA. Fotografiile sale cu munții de cadavre de pe câmpurile de luptă și cu ororile războiului au făcut înconjurul lumii. Aceste fotografii au fost ca un jurnal personal care evocă schimbările prin care a trecut și care l-au marcat.

Fotografiile sale de pe front fac parte din expoziția permanentă a International Center of Photography, New York.

Maria Snejina a fost una dintre cele mai apreciate mezzo-soprane ale Operei Române. Aceasta stătea într-o elegantă locuință din capitală, înconjurată de flori, doi câini (Pussi și Ledda) și două pisici (Kissa și Murecika). Artista își amenajase o cameră de muzică unde repeta pentru rolurile din operele în care urma să performeze. Punctul de atracție al încăperii era un lămâi de mari dimensiuni. Pe pereți și pe măsuțe se afla o impresionantă colecție de fotografii cu autograf din partea celor mai cunoscuți cântăreți ai vremii. Alături de divanul ce domina camera se afla o măsuță unde artista servea cu multă încântare gustarea favorită: ceai fierbinte cu rom, pâine prâjită cu unt și dulceață și mici prăjiturele.

Maria Snejina s-a născut în Polonia, la domeniul Timanuwka-Lipowska, însă a fost nevoită să se refugieze împreună cu familia în Ucraina la Nicolaew, unde a primit primele lecții de canto. Și-a continuat studiile la Paris. În 1922 părăsea Istanbulul pentru a se reîntoarce în Polonia, dar printr-un concurs de împrejurări ajunge la București unde se angajează la Opera Română, debutul având loc un an mai târziu pe 2 ianuarie 1923 în Carmen.

Talentata și eleganta Maria Filotti locuia într-un superb imobil situat pe strada Vasile Pârvan #12 din capitală. La interior, biroul artistei era încărcat cu tablouri, flori și cărți. Interiorul renascentist contrasta puternic cu exteriorul modernist. Sufrageria era decorată cu oglinzi de mari dimensiuni susținute din lei de marmură de Carrara.

Marioara Voiculescu a fost o adevărată legendă a filmului mut românesc unde a cunoscut succesul atât ca actriță cât și ca regizor. Însă nu a abandonat niciodată prima iubire - teatrul, strălucind pe scena Naționalului bucureștean. În perioada anilor '20-'30 a fost și imaginea Casei de Modă Monica.

Pentru astăzi vă redau în integralitate interviul acordat de către aceasta în octombrie 1929 pentru publicația Realitatea Ilustrată.

Teatrul Național, citadela artei românești prezintă în tot timpul zilei aspectul unui adevărat haos. Pe culoare, lume grăbită umblă forfota încolo și-ncoace. Artiști, artiste, figuranți, mașiniști, o lume pestriță care parcă a luat deviza englezilor "time is money". 

Într-un colț, lângă o fereastră, stau de vorbă cu Marioara  Voiculescu. Toți cei ce trec o saluită prietenos și unii o întreabă despre felurite lucruri la care ea răspunde cu amabilitatea ce o caracterizează.

-...și astfel din cauza celor două corijențe ale mele, mi-a fost dat ca preparator Zaharia Bârsan, care tocmai își luase licența în litere și terminase și conservatorul.

Aveam tocmai 14 ani, multe iluzii și puțină poftă de învățătură. La lecții, gândul nu-mi era să ascult frumoasele povețe ale preparatorului, ci mă țineam numai de nebunii.Într-o zi Bârsan de exprimă de față cu ai mei:

- Ce temperament are această fetișă și ce bună artistă ar fi!

Vorbele lui mi se întipăriseră în minte și din acea zi visul meu era să mă fac artistă. Aveam cupă cum am spus 14 ani când într-o zi ploioasă, de toamnă, după ce pregătisem și declamasem singură de nenumărate ori tradiționala "La icoană" , m-am dus la conservator. Când să mă înscriu însă, mi s-a făcut obiecția că sunt încă un copil și că mai bine să stau acasă liniștită. Protestai însă din toate puterile și fiind primită, am luat examenul, intrând în clasa Aristizzei Romanescu. Fiind încă la conservator, am jucat la Național roluri principale ca Ofelia din Hamlet, Julieta din Romeo și Julieta, Anca din Vlaicu Vodă, etc.

-Care a fost prima piesă în care ați jucat?

- Peste Dunăre, o piesă în care jucam rolul unui copil și unde aveam de spus exact trei vorbe și jumătate; însă mă distram în scenă prinzaând fulgii ce cădeau.

De mică aveam trac. Când trebuia să intru în scenă mâncam din nervozitate fisticuri, alune, etc. și Gusti mi le smulgea cu forța din mâini căci, altfel aș fi intrat cu ele pe scenă. Până în ziua de astăzi încă am acest trac, bine înțeles că nu se mai manifestă prin consumarea de fisticuri și alune și la drept vorbind am convingerea că tracul este unul din argumentele care te fac să-ți dai toată osteneala mai ales la premieră.

-Cui îi datorați dumneavoastră strălucita carieră pe care o aveți?

-Lui Gusti.

-Acum vă rog, o amintire din viața dumneavoastră.

-Nu știu pentru alții, dar pentru mine amintirile păstrează, totdeauna, o notă de tristețe. E drept, în viață  ai și amintiri vesele și triste, am convingerea  însă că majoritatea celor vesele se pierd în negura timpurilor, cele triste însă se întipăresc mai adânc. 

-Totuși vă rog o amintire veselă.

- Eram înainte de război, în turneu la Huși cu Demetriad unde jucam Romeo și Julieta. Noi adusesem decorurile din București, dar scena fiind rudimentară nu aveam posibilitatea să le montăm, mai ales în scena balconului.  după ce ne-am căznit o dimineață întreagă, ni s-au adus pe la prânz două butoaie mari de vin pe care trebuia să le aranjăm unul deasupra celuilalt și pe care urma să mă urc eu la scena balconului. Eu amețesc foarte repede și nimic n-a putut să mă convingă să mă urc în balconul improvizat. Forțată de împrejurări însă, a trebuit să mă urc. Butoaiele se clătinau. Eu tremuram de frică și trebuia să joc rolul uneia dintre cele mai îndrăgostite femei. Doamna Mărculescu trebuia să imite la această scenă, cântecul privighetorii, cu un ulcior cu apă din acelea cu care se joacă copiii. Distrată fiind de lucrurile pe care i le povestea o colegă, uitase să înceteze la timp cu privighetoarea ei, lucru care mă enerva grozav. Pe atunci se serveau cafele negre, în sala spectacolului și în momentul cel mai important al rolului, cafeaua a dat în foc, la ogeac, frigând-o pe cafegioaică: țipătul ei răsună îngrozitor în sală. Privighetoarea cânta mereu, eu mă clătinam pe butoaie... și astfel am jucat la Huși, Romeo și Julieta.

-O întâmplare tristă...?

-Nu. Întâmplările triste, după cum am spus, se sădesc mai adânc în inima noastră. La ele luăm parte cu tot sufletul și de aceea amintirea lor se păstrează mult timp. Ele fac parte din patrimoniul nostru sufletesc intim. Credința mea  e că majoritatea din aceste întâmplări de datorează mai ales nouă, femeilor...

-Care a fost prima dumneavoastră dragoste?

-Nu m-ați lăsat să termin. Mi-ați ghicit gândul și văd că-l exploatați. La această întrebare îmi permit să nu vă răspund. Vă pot spune doar că prima dragoste e și prima durere. O credem că trebuie să fie eternă și frumoasă. Ne facem iluzii și deznodământul  e cu atât mai tragic pentru noi.

-Ce proiecte aveți pentru viitor?

-Să fac teatru și numai teatru.

-Cinematograful nu vă atrage?

-Îmi place, da rnu mă atrage. Teatrul e viața mea. Dacă am vre-un regret e că din anumite motive n-am putut continua opera mea, făcând să propășească teatrul ce-mi poartă și azi numele...

***

În 27 august 1914 se năștea în capitală Lisette Verea, fiică a lui Hainerik Chaim Veksler Verea și Olga Veksler Verea.

Debutează în teatru la doar 13 ani, pe scena Majesticului. Aspectul fizic plăcut și vocea deosebită o fac să cunoască rapid succesul, devenind rapid una dintre starurile principale ale Alhambrei, având roluri în piese de cabaret, vaudeville și operetă. 

Trebuie făcută o paranteză legată de acestă instituție - Alhambra. Alhambra era o adevărată fabrică de vedete, după model american, totul grație lui Nicolae Vlădoianu, cel care încă de la deschiderea din 1931 nu s-a uitat la bani când a venit vorba de a finanța spectacolele Alhambrei - indiferent de tipul acestora: teatru, operetă, prezentări de modă sau concursuri de miss, etc.

Lisette Verea - în filmul A Night in Casablanca (1946), purtând o rochie creație proprie

Debutul în cinematografie are loc în 1932 în filmul "Chemarea dragostei" în regia lui Jean Mihail. Un an mai târziu apare în cel de al doilea și ultim rol de film în România - "Trenul fantomă". 

În 1936 apare pe scena Alhambrei în varianta ușor modificată a operetei "Dunărea albastră". O piesă cu un buget extrem de generos (650.000 de lei) care s-a jucat timp de 60 de zile cu casa închisă. Din bugetul pentru spectacol nu mai puțin de 60.000 de lei au fost destinați costumelor, în special rochiilor semnate de designerul Virginica Popescu. În imaginea de mai jos o puteți admira pe Lisette Verea, purtând una dintre rochii, într-o fotografie de promovare a spectacolului.

În 1937 interpretează, pentru prima dată, alături de Lulu Nicolau celebra piesă "Ionel, Ionelule" compusă de Claude Romano.

În 1940 părăsește România, alături de sora sa Bella, stabilindu-se la New York. Aici joacă în câteva roluri minore până în 1944 când cunoaște succesul, având rol principal în două operete "La Serva Patrona" și "The Secret of Suzanne". Urmate de un alt stage-hit "The Merry Widow". În paralel a urmat o altă pasiune - designul vestimentar.

Anul 1946 a fost unul plin de împliniri pe toate planurile. În urma performanței de excepție în rolul lui Beatrice din filmul "A Night in Casablanca" unde joacă alături de celebrii Marx Brothers, devine noua stea favorită a Hollywood-ului, tabloidele din L.A. titrând: "Hollywood's newest glamor girl." În timp ce redactorii New York Times scriau: "a flashy brunette who is played with an extravagant flounce by Lisette Verea". Trebuie menționat că rochiile purtate în film au fost toate creație proprie. De altfel rochiile semnate de Verea au fost descrise de către Ruth Carson de la Collier's Magazine: "Rumanian Rhapsody - actress Lisette Verea dreams up utterly thrilling dress prints." În imaginea de mai jos o putem vedea purtând una din creațiile sale ce preiau elementele portului popular românesc. (20 septembrie 1945, Los Angeles).

Pe plan personal, se căsătorește cu un important om de afaceri din industrial textilă - Erhart Ruegg. În ciuda succesului filmului "A Night in Casablanca", actrița decide să renunțe la cinematografie. Căsătoria cu Ruegg a durat până la decesul acestuia în 1954. 

Patru ani mai târziu se recăsătorește cu celebrul Francis Hunter - medaliat olimpic cu aur la tenis. 

Lisette Verea s-a stins din viață la New York, chiar în ziua în care împlinea 89 de ani - 27 august 2003.

Tala Birell, născută Natalia Bierle, la București, în data de 10 septembrie 1907, fiică a magnatului petrolului Karl Bierle și a polonezei Stefanie von Schaydakowska. După finalizarea liceului se mută în Germania unde își începe cariera ca actriță de teatru, fiind dublura lui Marlene Dietrich. 

Mary Constantinescu-Lykiardopol provinde dintr-o familie de oameni de afaceri eleni din Brăila. Aceștia și-au clădit averea, la fel ca mulți alți greci din Brăila acelor vremuri, investind în sectorul cerealelor. 

În 1912 aceștia edifică o moară dotată cu cele mai moderne echipamente aduse din Germania și Austria, cu ajutorul cărora produceau 24 vagoane de făină pe zi. Familia deținea și fabrica de biscuiți Ancora din bulevardul Alexandru Ioan Cuza. Dar aceștia nu s-au axat doar pe afaceri, ci s-au implicat și în dezvoltarea sportului în orașul de pe malul Dunării, fiind membri fondatori ai Tenis Clubului Brăila.

În anii '30 Mary Constantinescu-Lykiardopol se mută la București unde cochetează cu teatrul și filmul, fiind remarcată de casa de film franceză „Osso” care îi oferă un contract în Franța, ocazie cu care  publicația Ilustrațiunea Română în aprilie 1932 îi ia un interviu pe care îl redau integral mai jos.

Directorii celebrei case de filme franceze "Osso", vizitând meleagurile și minunățiile țării noastre, se vor înapoia în Franța mai bogați - nu numai cu bunele impresii despre România - dar și cu o achiziție neașteptată pentru filmul francez: cu o româncă, o promițătoare debutantă în film.

Mary Constantinescu-Lykiardopol a fost descoperită de conducătorii casei "Osso"!

Uitându-mă la figura luminată ca o rază de soare a lui Mary, mă întreb cum această apariție luminoasă n-a pătruns mai curând prin norii groși ai mulțimii, cum de s-a putut trece pe lângă acești ochi verzi, plini de căldură și promisiuni, pe lângă acest surâs fascinant, pe lângă trupul ei mlădios și șerpuit, fără ca toate acestea să fi fost de mult puse în slujba artei ecranului.

Stau în fața viitoarei vedete, care încadrată de purpurul și aurul fotoliului "bergere", pare o pictură minunată de Greuze coborâtă de pe zidul vre-unui muzeu și sunt mai mult preocupată de a-i admira grația și perfecțiunea picioarelor, a brațelor și a mâinilor, decât de a o supune obișnuitului chestionar al interviurilor. Totuși sunt curioasă să pătrund și în secretele zeilor...

- Cum ați fost descoperită de către reprezentanții casei "Osso"?

- "Din întâmplare", îmi răspunde roșind de bucurie și cu o expresie de zână, dar de zână plină de feminitate terestră. De altfel toate lucrurile bune - și rele - sunt opera hazardului. Cunoscându-l bine pe Prejan am luat și eu parte la festivitățile date de casa "Osso" și... am avut șansa să fiu remarcată de directorii acestei întreprinderi.

- V-ați gândit vreodată să faceți carieră cinematografică?

- Întotdeauna! A fost chair visul copilăriei mele, nutrit și alimentat cu o imaginație foarte bogată, prin culoarele și dormitoarele institutului de maici din Galați, unde am primit educația. Vezi rezultatul acestei educații... îmi spune, cu un mic hohot de râs, doamna Constantinescu-Lykiardopol.

- Și care-i mirajul, care vă atrage spre film? Dolarii, sau gloria?

- Nici una, nici alta. Vreau să am un scop în viață, vreau să lucrez și să realizez ceva. Desigur, cu vanitatea noastră feminină, apreciem și gloria, dar nici dolarii nu sunt de disprețuit. Totuți n-aș dori să părăsesc niciodată Parisul.

- Aveți preferință pentru un anumit gen pe care doriți să-l realizați?

- N-aș vrea să joc roluri mici de ingenuă, nici de femeie fatală. Mi-ar place să fiu mereu o mare îndrăgostită și femeie, femeie până în vârful unghiilor.

- Printre celebritățile actuale, ce simpatii aveți? 

- Oh! spun ochii surâzători, îl ador pe John Gilbert și-l mai ador și pe Clive Brook. Apoi am o mare admirație pentru Lupe Velez.

Ascult ca din depărtare, timbrul vocii calde cu care e dotată această ființă, plină de grație și armonie și mă gândesc că Lupe Velez își va manifesta de sigur la rândul ei, într-o bună zi admirația pentru Mary Constantinescu-Lykiardopol. 

***

Superba Nadia Gray s-a născut Nadia Kujnir, în data de 23 noiembrie 1923 în București.

S-a căsătorit cu omul de afaceri N. Goldenberg (a.k.a. Herescu), de care divorțează. 

A devenit Prințesă de Cantacuzino prin căsătoria cu Asul Aerului „Bâzu” Cantacuzino, alături de care a rămas până la decesul acestuia în 1958.

Din documentele recent declasificate de către CIA, aflăm că a fost agent dublu de informații în timpul WW2 (pentru Marea Britanie și URSS) și că a fost implicată în celebrul scandal Malaxa vs. Aushnit (CIA), de partea lui Malaxa, scandal ce a zguduit America acelor vremuri și care s-a soldat cu achitarea celebrului om de afaceri. 

Între 1949 și 1967 a dezvoltat o carieră în cinematografie, poate cel mai cunoscut rol fiind în capodopera lui  Federico Fellini - „La dolce vita” (1960).

În 1967 se căsătorește cu avocatul  Herbert Silverman și se retrage din showbiz. A decedat la NY în 1994. 

În anii 2000, în România, în presa scrisă a circulat un fake news, care ocazional reapare și astăzi care susținea că ar fi mama celebrei actrițe Linda Gray. 

Fotografia de mai jos a fost făcută la Paris, este ultima fotografie făcută înainte de a părăsi Europa pentru Statele Unite. 

Mai jos - o fotografie unicat "behing the scenes" din "La Dolce Vita".