John Plato Vassacopoulos s-a născut într-o familie de greci dobrogeni din Sulina în data de 23 octombrie 1889. La scurt timp după, familia se mută la Istanbul, urmând cursul afacerilor pe care le operau. În timpul primului război mondial, Vassacopoulos se alătură armatelor aliate fiind matelot pe vasele militare belgiene. De altfel în timpul conflictului armat, supraviețuiește torpilării navei pe care se afla.
Dacă întrebi astăzi pe cineva din România cine a fost John Florea, nu va ști ce să îți răspundă. În Statele Unite este văzut ca unul dintre cei mai mari fotografi din lume și în același timp unul dintre cei mai apreciați regizori de televiziune. Din prima linie a frontului și până în studiourile de la Hollywood, obiectivul camerei sale a surprins atât dramele războiului cât și frumusețea unor femei precum Marilyn Monroe sau Jane Russell.
John Florea se năștea pe 28 mai 1916, într-o familie de imigranți români din Alliance, Ohio. La scurt timp aceștia se mută în Los Angeles. John își începe cariera de fotograf la San Francisco Examiner, după care se mută la prestigioasa publicație LIFE, pentru care realizează o serie de reportaje foto cu cele mai frumoase actrițe de la Hollywood: nume precum Jane Russell, Lucille Ball, Cyd Charisse, Marcia Van Dyke, Piper Laurie sau Alexis Smith.
În data de 7 Decembrie 1941, Florea se afla în studio developând o serie de fotografii făcute superbei Jane Russell, când află de atacul de la Pearl Harbor. Decide să se înroleze ca fotograf de război, ajungând astfel în prima linie a frontului, în zone precum Tarawa, Rabaul, Bulge, precum și în lagărele în care erau ținuți prizonierii americani de război, devenin astfel unul dintre primii foto-jurnaliști de război din USA. Fotografiile sale cu munții de cadavre de pe câmpurile de luptă și cu ororile războiului au făcut înconjurul lumii. Aceste fotografii au fost ca un jurnal personal care evocă schimbările prin care a trecut și care l-au marcat.
Fotografiile sale de pe front fac parte din expoziția permanentă a International Center of Photography, New York.
.jpg)
Maria Snejina a fost una dintre cele mai apreciate mezzo-soprane ale Operei Române. Aceasta stătea într-o elegantă locuință din capitală, înconjurată de flori, doi câini (Pussi și Ledda) și două pisici (Kissa și Murecika). Artista își amenajase o cameră de muzică unde repeta pentru rolurile din operele în care urma să performeze. Punctul de atracție al încăperii era un lămâi de mari dimensiuni. Pe pereți și pe măsuțe se afla o impresionantă colecție de fotografii cu autograf din partea celor mai cunoscuți cântăreți ai vremii. Alături de divanul ce domina camera se afla o măsuță unde artista servea cu multă încântare gustarea favorită: ceai fierbinte cu rom, pâine prâjită cu unt și dulceață și mici prăjiturele.
.jpg)
Maria Snejina s-a născut în Polonia, la domeniul Timanuwka-Lipowska, însă a fost nevoită să se refugieze împreună cu familia în Ucraina la Nicolaew, unde a primit primele lecții de canto. Și-a continuat studiile la Paris. În 1922 părăsea Istanbulul pentru a se reîntoarce în Polonia, dar printr-un concurs de împrejurări ajunge la București unde se angajează la Opera Română, debutul având loc un an mai târziu pe 2 ianuarie 1923 în Carmen.
Talentata și eleganta Maria Filotti locuia într-un superb imobil situat pe strada Vasile Pârvan #12 din capitală. La interior, biroul artistei era încărcat cu tablouri, flori și cărți. Interiorul renascentist contrasta puternic cu exteriorul modernist. Sufrageria era decorată cu oglinzi de mari dimensiuni susținute din lei de marmură de Carrara.
Marioara Voiculescu a fost o adevărată legendă a filmului mut românesc unde a cunoscut succesul atât ca actriță cât și ca regizor. Însă nu a abandonat niciodată prima iubire - teatrul, strălucind pe scena Naționalului bucureștean. În perioada anilor '20-'30 a fost și imaginea Casei de Modă Monica.
Pentru astăzi vă redau în integralitate interviul acordat de către aceasta în octombrie 1929 pentru publicația Realitatea Ilustrată.
.jpg)
Teatrul Național, citadela artei românești prezintă în tot timpul zilei aspectul unui adevărat haos. Pe culoare, lume grăbită umblă forfota încolo și-ncoace. Artiști, artiste, figuranți, mașiniști, o lume pestriță care parcă a luat deviza englezilor "time is money".
Într-un colț, lângă o fereastră, stau de vorbă cu Marioara Voiculescu. Toți cei ce trec o saluită prietenos și unii o întreabă despre felurite lucruri la care ea răspunde cu amabilitatea ce o caracterizează.
-...și astfel din cauza celor două corijențe ale mele, mi-a fost dat ca preparator Zaharia Bârsan, care tocmai își luase licența în litere și terminase și conservatorul.
Aveam tocmai 14 ani, multe iluzii și puțină poftă de învățătură. La lecții, gândul nu-mi era să ascult frumoasele povețe ale preparatorului, ci mă țineam numai de nebunii.Într-o zi Bârsan de exprimă de față cu ai mei:
- Ce temperament are această fetișă și ce bună artistă ar fi!
Vorbele lui mi se întipăriseră în minte și din acea zi visul meu era să mă fac artistă. Aveam cupă cum am spus 14 ani când într-o zi ploioasă, de toamnă, după ce pregătisem și declamasem singură de nenumărate ori tradiționala "La icoană" , m-am dus la conservator. Când să mă înscriu însă, mi s-a făcut obiecția că sunt încă un copil și că mai bine să stau acasă liniștită. Protestai însă din toate puterile și fiind primită, am luat examenul, intrând în clasa Aristizzei Romanescu. Fiind încă la conservator, am jucat la Național roluri principale ca Ofelia din Hamlet, Julieta din Romeo și Julieta, Anca din Vlaicu Vodă, etc.
-Care a fost prima piesă în care ați jucat?
- Peste Dunăre, o piesă în care jucam rolul unui copil și unde aveam de spus exact trei vorbe și jumătate; însă mă distram în scenă prinzaând fulgii ce cădeau.
De mică aveam trac. Când trebuia să intru în scenă mâncam din nervozitate fisticuri, alune, etc. și Gusti mi le smulgea cu forța din mâini căci, altfel aș fi intrat cu ele pe scenă. Până în ziua de astăzi încă am acest trac, bine înțeles că nu se mai manifestă prin consumarea de fisticuri și alune și la drept vorbind am convingerea că tracul este unul din argumentele care te fac să-ți dai toată osteneala mai ales la premieră.
-Cui îi datorați dumneavoastră strălucita carieră pe care o aveți?
-Lui Gusti.
-Acum vă rog, o amintire din viața dumneavoastră.
-Nu știu pentru alții, dar pentru mine amintirile păstrează, totdeauna, o notă de tristețe. E drept, în viață ai și amintiri vesele și triste, am convingerea însă că majoritatea celor vesele se pierd în negura timpurilor, cele triste însă se întipăresc mai adânc.
-Totuși vă rog o amintire veselă.
- Eram înainte de război, în turneu la Huși cu Demetriad unde jucam Romeo și Julieta. Noi adusesem decorurile din București, dar scena fiind rudimentară nu aveam posibilitatea să le montăm, mai ales în scena balconului. după ce ne-am căznit o dimineață întreagă, ni s-au adus pe la prânz două butoaie mari de vin pe care trebuia să le aranjăm unul deasupra celuilalt și pe care urma să mă urc eu la scena balconului. Eu amețesc foarte repede și nimic n-a putut să mă convingă să mă urc în balconul improvizat. Forțată de împrejurări însă, a trebuit să mă urc. Butoaiele se clătinau. Eu tremuram de frică și trebuia să joc rolul uneia dintre cele mai îndrăgostite femei. Doamna Mărculescu trebuia să imite la această scenă, cântecul privighetorii, cu un ulcior cu apă din acelea cu care se joacă copiii. Distrată fiind de lucrurile pe care i le povestea o colegă, uitase să înceteze la timp cu privighetoarea ei, lucru care mă enerva grozav. Pe atunci se serveau cafele negre, în sala spectacolului și în momentul cel mai important al rolului, cafeaua a dat în foc, la ogeac, frigând-o pe cafegioaică: țipătul ei răsună îngrozitor în sală. Privighetoarea cânta mereu, eu mă clătinam pe butoaie... și astfel am jucat la Huși, Romeo și Julieta.
-O întâmplare tristă...?
-Nu. Întâmplările triste, după cum am spus, se sădesc mai adânc în inima noastră. La ele luăm parte cu tot sufletul și de aceea amintirea lor se păstrează mult timp. Ele fac parte din patrimoniul nostru sufletesc intim. Credința mea e că majoritatea din aceste întâmplări de datorează mai ales nouă, femeilor...
-Care a fost prima dumneavoastră dragoste?
-Nu m-ați lăsat să termin. Mi-ați ghicit gândul și văd că-l exploatați. La această întrebare îmi permit să nu vă răspund. Vă pot spune doar că prima dragoste e și prima durere. O credem că trebuie să fie eternă și frumoasă. Ne facem iluzii și deznodământul e cu atât mai tragic pentru noi.
-Ce proiecte aveți pentru viitor?
-Să fac teatru și numai teatru.
-Cinematograful nu vă atrage?
-Îmi place, da rnu mă atrage. Teatrul e viața mea. Dacă am vre-un regret e că din anumite motive n-am putut continua opera mea, făcând să propășească teatrul ce-mi poartă și azi numele...
***
În 27 august 1914 se năștea în capitală Lisette Verea, fiică a lui Hainerik Chaim Veksler Verea și Olga Veksler Verea.
Debutează în teatru la doar 13 ani, pe scena Majesticului. Aspectul fizic plăcut și vocea deosebită o fac să cunoască rapid succesul, devenind rapid una dintre starurile principale ale Alhambrei, având roluri în piese de cabaret, vaudeville și operetă.
Trebuie făcută o paranteză legată de acestă instituție - Alhambra. Alhambra era o adevărată fabrică de vedete, după model american, totul grație lui Nicolae Vlădoianu, cel care încă de la deschiderea din 1931 nu s-a uitat la bani când a venit vorba de a finanța spectacolele Alhambrei - indiferent de tipul acestora: teatru, operetă, prezentări de modă sau concursuri de miss, etc.
.jpg)
Lisette Verea - în filmul A Night in Casablanca (1946), purtând o rochie creație proprie
.jpg)
%20(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
