Astăzi vorbim despre un antrenament militar care, la prima vedere, pare doar o operațiune logistică. Dar, în realitate, spune o poveste mult mai mare: povestea unui parteneriat strategic solid, testat în timp și consolidat la fiecare exercițiu comun.

Militarii americani din Joint Company, Task Force Brawlers, au desfășurat un antrenament special de transport aerian suspendat pe Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu. Acest tip de operațiune, cunoscut în NATO drept sling load, presupune ridicarea echipamentului greu cu ajutorul elicopterelor și transportarea lui rapidă acolo unde este nevoie. Sună simplu, dar fiecare centimetru contează, fiecare cablu trebuie fixat perfect, fiecare secundă poate decide succesul misiunii.

Obiectivul nu este doar instruirea militarilor americani. Exercițiile de la Kogălniceanu asigură că, în caz de criză, proviziile și echipamentele vitale pot ajunge în timp real la unitățile din linia întâi. Asta înseamnă menținerea capacității de luptă, continuitatea operațiilor și, foarte important, un răspuns alianței mult mai rapid în orice scenariu.

Dar partea cea mai importantă este contextul în care are loc acest antrenament. Mihail Kogălniceanu nu mai este doar „o bază NATO”. Este cel mai important hub militar american din regiunea Mării Negre, un loc-cheie în apărarea teritoriului aliat pe flancul estic.

Iar acest lucru ne arată încă o dată forța parteneriatului strategic dintre România și Statele Unite ale Americii. Un parteneriat descris oficial ca fiind iron-clad — adică indestructibil, solid ca o placă de oțel. În ultimele decenii, acesta a evoluat de la simple exerciții militare la prezență permanentă, de la cooperare punctuală la planificare integrată.

Astăzi, România nu doar găzduiește trupe americane. România lucrează, se instruiește și se pregătește alături de Statele Unite pentru a apăra un spațiu comun: spațiul NATO. Iar antrenamentele de acest fel ne arată în mod concret ce înseamnă acest lucru. Nu sunt declarații, ci operațiuni reale. Nu sunt doar cuvinte, ci echipe mixte, echipamente în mișcare și o pregătire constantă.

În spatele fiecărui cablu prins sub un elicopter se află un mesaj strategic — România și Statele Unite sunt împreună, sunt pregătite, iar angajamentul comun nu este simbolic, ci operațional.

Sling load training poate părea o simplă rutină militară, dar adevărata poveste este aceasta: pe flancul estic al NATO, parteneriatul România–SUA este mai puternic ca niciodată. Și în fiecare zi, la MK, se lucrează pentru a-l transforma din cuvinte într-un scut real.

Astăzi, 21 noiembrie 2025, pe Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu din România, a avut loc ceremonia de sărbătorire a 108 ani de existență a Diviziei 3 Infanterie a Armatei Statelor Unite. Cunoscută și sub numele de Marne Division, divizia și-a celebrat tradiția de a răspunde apelului datoriei cu curaj și reziliență, de mai bine de un secol.

Divizia 3 Infanterie, supranumită și Dogface Soldiers, a fost implicată de-a lungul timpului în momente-cheie ale istoriei militare americane. Printre cele mai importante bătălii și victorii se numără bătăliile de pe Marna în Primul Război Mondial, unde soldații săi au fost remarcați pentru curaj și determinare, Campania din Tunisia și Bătălia de la Anzio în Al Doilea Război Mondial, precum și misiunile din Golful Persic, Balcani și Irak, unde divizia a demonstrat flexibilitate și eficiență în operațiuni complexe. De-a lungul timpului, Marne Division a rămas un simbol al profesionalismului și al dedicării față de misiune.

În cadrul ceremoniei de astăzi, s-a subliniat că Dogface Soldiers rămân pregătiți să continue acest legat, desfășurând operațiuni în întreaga Europă și în zona Mării Negre. Participanții au rememorat momentele importante din istoria diviziei și au evidențiat rolul său în menținerea securității și stabilității regionale.

Evenimentul a subliniat totodată importanța parteneriatului strategic dintre Statele Unite și România, consolidat prin prezența continuă a trupelor americane în regiune și prin cooperarea în exerciții și misiuni comune. Prin aceste eforturi, Divizia 3 Infanterie reafirmă angajamentul său față de securitatea colectivă și stabilitatea pe termen lung în Europa de Sud-Est.

În ultimele luni, discuțiile despre retragerea trupelor rotative americane din Europa de Est au captat atenția publicului, cu un focus special pe România. Totuși, în acest context, un detaliu important a fost trecut cu vederea: notificarea trimisă de președintele Donald Trump către președintele României și către Parlament, privind relocarea permanentă a tehnicii și trupelor americane pentru viitoare operațiuni militare.

Din analizele făcute de experți, deși neconfirmate oficial, este vorba despre mutarea echipamentelor și personalului care gestionează operațiunile în Orientul Mijlociu, de la baza Sigonella, din Italia, către România. Această decizie are implicații strategice majore, care trec dincolo de simpla prezență militară.

Baza Sigonella, situată în Sicilia, are o istorie complicată și tensionată. A devenit faimoasă în anii ’70 și ’80, în contextul creșterii terorismului internațional și al tensiunilor geopolitice. Două evenimente au definit această perioadă: incidentul Achille Lauro și criza Sigonella.

În 1985, teroriști palestinieni au deturnat nava de croazieră italiană Achille Lauro, ucigând un pasager american, Leon Klinghoffer, un om imobilizat în scaun cu rotile. SUA au reacționat imediat, trimițând avioane de interceptare pentru a captura atacatorii. După ce teroriștii au fost localizați la bordul unui avion egiptean care ateriza la Sigonella, Italia a refuzat extrădarea imediată către autoritățile americane, invocând suveranitatea națională și jurisdicția italiană, dar amscând astfel un tratat bilateral de noncombat cu teroriștii palestiniei. Trupele americane Delta Force și cele italiene au fost plasate în poziții de luptă, având ordin de folosire a forței letale pentru a rezolva situația. Italienii reușesc să îl scoată din țară pe teroristul Abbu Abbas printr-o rețea din fosta Yugoslavie.

Aceste evenimente au arătat cât de sensibil este echilibrul între cooperarea militară și suveranitatea națională, chiar între parteneri tradiționali. Sigonella a rămas un simbol al acestui echilibru delicat și al conflictelor din interiorul NATO, un precedent pe care SUA îl consideră și astăzi în planificarea operațiunilor și relocărilor de baze militare.

Astăzi, decizia de relocare către România reflectă aprecierea SUA pentru sprijinul direct și necondiționat pe care România l-a oferit de-a lungul timpului. Această relație de încredere a fost consolidată și după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, când România a sprijinit în mod activ operațiunile americane în Orientul Mijlociu, chiar dacă acest lucru a atras critici din partea unor țări europene și a dus la amânarea temporară a integrării României în NATO. Prin aceste decizii curajoase, România și-a demonstrat angajamentul față de parteneriatul transatlantic, chiar și în fața presiunilor internaționale.

Rezultatul este o situație strategică unică: România devine un punct cheie care permite Statelor Unite libertate totală de acțiune în Orientul Mijlociu.

Importanța acestui aspect este amplificată de considerentele tehnice. În prezent, singurele țări europene care intră în raza de acțiune a rachetelor iraniene de lungă distanță sunt România, Bulgaria și parțial Grecia. Aceasta transformă România nu doar într-un aliat de încredere, ci și într-un element esențial în planificarea strategică a SUA pentru regiune.

Acum putem specula că această notificare se va concretiza într-o relocare de aproximativ 500 de militari americani, alături de aeronave de realimentare și drone MQ-9 Reaper, la Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu.

Aceste forțe includ, pe lângă personalul de operare, echipe de protecție a forței, tehnicieni pentru aeronave ISR și infrastructură pentru controlul dronelor. Este vorba despre o prepoziționare strategică, care nu mută întreaga bază de la Sigonella, dar creează un hub esențial pentru operațiuni rapide în Orientul Mijlociu.

Numărul aeronavelor implicate este mic, dar foarte strategic: aproximativ 2–4 aeronave de realimentare, 2–4 drone Reaper și câteva aeronave ISR pentru supraveghere și colectare de informații. În plus, sunt relocate și vehicule blindate ușoare, logistică și containere cu echipamente de comandă și comunicații criptate.

Această mutare oferă Statelor Unite flexibilitate operațională și capacitate rapidă de reacție, transformând România într-un element cheie în securitatea transatlantică. România, alături de Bulgaria și parțial Grecia, este una dintre singurele țări europene aflate în raza de acțiune a rachetelor iraniene de lungă distanță, ceea ce face această prepoziționare cu adevărat critică.

Astfel, ceea ce poate părea o simplă relocare de trupe și tehnică este de fapt rezultatul unui lanț complex de decizii strategice, istorice și politice. România devine un hub logistic și operațional indispensabil pentru SUA, iar prezența acestor forțe este o continuare a parteneriatului său solid cu Statele Unite, consolidat încă din perioada post-9/11.

Pe scurt, ceea ce poate părea o simplă mutare a trupelor și echipamentelor este, de fapt, rezultatul unui lanț complex de relații istorice, strategice și politice. România, prin sprijinul său constant și prin poziția sa geografică, joacă un rol pe care puțini îl înțeleg pe deplin în securitatea transatlantică și în operațiunile americane din Orientul Mijlociu.

 Astăzi, 7 noiembrie 2025, un grup bipartisan de congresmeni americani a adresat o scrisoare oficială Secretarului Apărării, Sec. Hegseth, cerând reconsiderarea deciziei de retragere parțială a trupelor americane din România.

Scrisoarea este condusă de patru membri influenți ai Congresului:

• Bill Keating (D-MA), cunoscut pentru implicarea sa în comisia de Afaceri Externe și pentru expertiza în politica europeană;

• Brian Fitzpatrick (R-PA), membru moderat, co-președinte al Problem Solvers Caucus, cu reputație de negociator bipartisan;

• Tom Suozzi (D-NY), centrist, recunoscut pentru capacitatea de a construi consens între democrați și republicani;

• Michael Turner (R-OH), președintele comisiei de Intelligence a Camerei Reprezentanților, cu greutate majoră în domeniul securității naționale.

Alături de ei, alți 16 congresmeni din ambele partide au semnat scrisoarea. Prezența acestor figuri cheie dă scrisorii o greutate politică deosebită și transmite Pentagonului că decizia va fi monitorizată îndeaproape.

Scrisoarea nu doar solicită oprirea retragerii, ci cere și ca Secretarul să se prezinte în fața Congresului și a comisiilor relevante pentru a explica decizia, ceea ce amplifică impactul său politic.

Deși scrisoarea în sine nu poate anula decizia de retragere — nu are putere legală — ea transmite un mesaj politic foarte puternic. Bipartizanatul și poziția semnatarilor sporesc presiunea asupra Pentagonului. Conform tradiției, atunci când Congresul manifestă astfel de îngrijorări, Departamentul Apărării trebuie să răspundă, să ofere justificări și, în multe cazuri, să încetinească implementarea deciziilor până la clarificări.

Procesul este unul bine stabilit, cu un desfășurător estimativ pe săptămâni:

• Săptămâna 0: Scrisoarea este transmisă oficial Secretarului Apărării și comisiilor relevante. Pentagonul înregistrează documentul și notifică senior staff-ul. Media și partenerii NATO încep să monitorizeze cazul.

• Săptămânile 1–2: Comisiile HASC și HFAC programează audierea și coordonează detaliile logistice. Pentagonul pregătește informări, materiale clasificate și argumente pentru justificarea deciziei de retragere. Membrii Congresului pot solicita briefinguri preliminare clasificate.

• Săptămânile 2–3: Audierea propriu-zisă are loc. Secretarul Apărării sau adjunctul său explică decizia și răspund întrebărilor membrilor. Pentagonul poate decide să încetinească retragerea pentru a evita conflictul cu Congresul.

• Săptămânile 3–4: Departamentul Apărării analizează feedback-ul comisiilor și poate ajusta calendarul retragerii. Dacă preocupările Congresului sunt majore, poate fi anunțată o reevaluare a deciziei.

• Săptămânile 4–6: Membrii Congresului pot solicita rapoarte suplimentare și briefinguri clasificate. Se discută posibilitatea includerii unor clauze legislative în NDAA sau bugetul de apărare care să limiteze sau să amâne retragerea.

• Săptămânile 6–8+: Dacă este introdusă legislație, aceasta poate bloca retragerea sau poate condiționa reducerea trupelor de prezentarea unui raport detaliat către Congres. În acest scenariu, retragerea parțială poate fi amânată luni de zile.

 Ministerul Apărării pregătește cea mai mare modernizare a forțelor terestre din ultimele decenii: România se dotează cu tancuri Abrams de ultimă generație!

În 2023, a fost lansată prima etapă a programului. România a cumpărat 54 de tancuri M1A2 SEPv3, cea mai modernă variantă a celebrului tanc american, împreună cu 12 vehicule derivate:

• 4 M88A2 HERCULES Combat Recovery Vehicles (vehicule blindate de evacuare),

• 4 M1110 Joint Assault Bridges (JAB) — poduri blindate de asalt,

• 4 M1150 Assault Breacher Vehicles (ABV) — vehicule pentru deminare și deschiderea căilor.

Contractul pentru această tranșă se ridică la 1,06 miliarde de dolari, cu livrare programată în 2028.

Dar asta e doar începutul! Din 2025, începe faza a doua:

• peste 216 tancuri Abrams suplimentare,

• încă 76 de vehicule derivate,

• plus simulatoare, armament, instruire, logistică și transfer de tehnologie.

Valoarea totală? Aproximativ 6,5 miliarde de euro!

România devine astfel parte a unui club select de țări care operează M1A2 SEPv3, alături de Statele Unite, Polonia și Australia. Aceasta nu este doar o modernizare tehnică, ci un semnal strategic: România intră în rândul celor mai bine înzestrate armate din NATO și își consolidează poziția pe flancul estic.

Nu vorbim doar de tancuri, ci de un pas major în parteneriatul strategic cu SUA și în consolidarea poziției României ca pilon de securitate pe flancul estic al NATO.

 Armata României a recepționat patru sisteme radar mobile AN/MPQ-64 F1 Sentinel, achiziționate prin programul de finanțare militară externă al Departamentului de Stat al SUA. Aceste echipamente vor întări capacitatea de supraveghere și reacție rapidă în fața amenințărilor emergente din Marea Neagră.

Sistemele radar AN/MPQ-64 F1 Sentinel, produse de Raytheon, sunt radare mobile cu bandă X, capabile să detecteze și să urmărească ținte aeriene cu amprentă radar redusă, inclusiv drone și aeronave cu viteze mici. Acestea oferă o acoperire de 360 de grade și o rază de detecție de până la 120 km. Integrarea acestora în structura Brigăzii 243 Radioelectronică și Observare „Callatis” va permite o reacție rapidă și eficientă la orice amenințare în regiunea Mării Negre.

Achiziția acestor sisteme reflectă angajamentul României față de securitatea regională și cooperarea cu aliații NATO, în special cu Statele Unite ale Americii. Prin această modernizare, România își consolidează poziția în regiunea Mării Negre și contribuie la stabilitatea și securitatea regională. Sistemele avansate permit atât monitorizarea eficientă a activităților militare, cât și integrarea rapidă cu capabilitățile NATO, sporind interoperabilitatea cu forțele aliate.

Parteneriatul strategic dintre România și Statele Unite este esențial pentru securitatea regională și globală. În contextul conflictului din Ucraina, România joacă un rol crucial în sprijinirea Ucrainei și în menținerea stabilității în regiunea Mării Negre. De asemenea, România este un partener important pentru SUA în reconfigurarea geostrategică globală, având în vedere poziția sa strategică între Europa Centrală și Orientul Mijlociu. Această colaborare consolidează securitatea întregii regiuni și contribuie la obiectivele comune de apărare și stabilitate.

Integrarea radarelor AN/MPQ-64 F1 Sentinel în structura Brigăzii 243 Radioelectronică și Observare „Callatis” reprezintă un pas semnificativ în modernizarea apărării României și în întărirea relațiilor cu partenerii internaționali. Această dezvoltare subliniază angajamentul României față de securitatea națională și regională și rolul său activ în cadrul NATO.

România face un pas decisiv în consolidarea parteneriatului său cu Statele Unite. Președintele Nicușor Dan a aprobat prepoziționarea la Baza 57 Aeriană Mihail Kogălniceanu a unor forțe strategice americane: aeronave de realimentare în aer, drone ISR, aeronave de supraveghere și un contingent de trupe. Această decizie plasează România într-o poziție cheie în arhitectura de securitate regională și confirmă rolul său ca aliat de încredere al Washingtonului.

Baza MK devine treptat unul dintre cele mai importante puncte de sprijin american din Europa. Dacă în trecut operațiunile erau coordonate în principal din Italia și Germania, acum centrul de greutate se mută mai aproape de Marea Neagră și de Orientul Mijlociu. Este un semn clar al încrederii americane în România și al importanței crescute a regiunii noastre.

Concret, la MK vor fi dislocate:

• între 8 și 12 drone ISR de tip Reaper,

• 3 aeronave de intelligence și supraveghere,

• 3 avioane cisternă pentru realimentare în aer,

• și aproximativ 760 de militari americani, împărțiți între operatori, echipe de mentenanță, personal de suport și unități de securitate.

Dar nu este vorba doar de o rotație temporară. Există semnale că România ar putea prelua o parte din misiunile care până acum erau gestionate de la baza Sigonella din Italia, în special cele legate de Orientul Mijlociu și Ucraina. Cu alte cuvinte, MK ar putea deveni noul centru operațional pentru aceste regiuni.

Această mutare are și o logică strategică. În trecut, utilizarea Sigonella pentru operațiuni în Orientul Mijlociu a dus la tensiuni cu guvernul italian, care avea propriile acorduri bilaterale cu statele din regiune. Prin repoziționarea unei părți din aceste capabilități în România, Statele Unite câștigă un aliat dispus să ofere libertate de acțiune și predictibilitate.

Această decizie marchează o etapă nouă în relațiile bilaterale. România a demonstrat de-a lungul timpului loialitate și seriozitate: de la sprijinul în Afganistan, la găzduirea scutului antirachetă de la Deveselu și colaborarea pe proiecte nucleare civile. Acum, consolidarea MK confirmă România ca cel mai important hub american din regiune. În același timp, acest statut aduce acces la tehnologii avansate, investiții și, mai ales, garanții de securitate solide.

Pentru România, beneficiile sunt evidente:

• o protecție sporită împotriva amenințărilor din zona Mării Negre,

• integrarea într-o rețea de securitate extinsă care acoperă Europa Centrală, Orientul Mijlociu și Mediterana,

• și un rol mai activ în stabilitatea regională.

Desigur, crește și nivelul de responsabilitate, dar acest lucru transformă România dintr-un simplu beneficiar de securitate într-un furnizor activ de stabilitate. Într-un context geopolitic volatil, aceasta este o poziționare de forță.

Prin relocarea acestor capabilități, România nu mai este doar ‘flanc estic’ al NATO, ci un nod central al operațiunilor americane. De aici pot fi coordonate misiuni de recunoaștere, supraveghere și sprijin aerian pentru Orientul Mijlociu, dar și pentru teatrul ucrainean. România devine astfel o punte între Europa și Orient, un partener indispensabil pentru Washington.

Decizia președintelui Dan este mai mult decât o simplă aprobare administrativă. Ea marchează transformarea României într-un hub strategic pentru Statele Unite și NATO. Țara noastră câștigă securitate, vizibilitate și influență internațională.

 România nu a fost niciodată izolată de marile curente geopolitice. De la Tratatul de la Yalta până la extinderea NATO, soarta noastră a depins mereu de relația dintre marile puteri. Astăzi, într-o lume în care războiul din Ucraina, ascensiunea Chinei și instabilitatea Orientului Mijlociu redefinesc securitatea globală, România are nevoie de o strategie clară.

Această strategie se construiește în jurul unei axe fundamentale: Washington–București–Tel Aviv. O axă care înseamnă putere militară, inteligență strategică și experiență în fața celor mai mari amenințări contemporane. O axă care nu este doar un simbol, ci o linie de viață pentru securitatea națională.

Parteneriatul strategic cu Statele Unite a fost consfințit oficial în 1997, dar rădăcinile lui sunt mai adânci. După 1989, România a văzut în Washington nu doar un aliat militar, ci și un model de dezvoltare. Baza Mihail Kogălniceanu a devenit una dintre cele mai importante platforme americane din Europa, iar exercițiile militare comune au demonstrat că România nu este doar un beneficiar pasiv de securitate, ci un contributor activ.

Însă adevărata valoare a acestei axe vine din completarea ei cu Tel Avivul. Israelul oferă ceea ce nici Washingtonul, nici Bucureștiul nu pot asigura singure: expertiză unică în intelligence, cibernetică, apărare aeriană și contraterorism. Într-un moment în care atacurile nu mai vin doar cu tancul și racheta, ci și prin spațiul virtual și propaganda hibridă, experiența Israelului devine indispensabilă pentru securitatea României.

România este așezată pe linia frontului. În Est, Rusia încearcă să își reconstruiască sfera de influență, atacând Ucraina și amenințând direct statele de la Marea Neagră. În Sud, Iranul destabilizează Orientul Mijlociu, susținând grupări teroriste și testând rachete cu bătaie lungă. Iar în plan global, China avansează prin investiții, infrastructură și propagandă subtilă, punând presiune pe economiile vulnerabile.

Axa Washington–București–Tel Aviv răspunde acestor pericole printr-o combinație unică:

• forța militară americană, care descurajează Rusia;

• experiența israeliană, care contracarează amenințările teroriste și cibernetice;

• poziția strategică a României, care transformă Bucureștiul în avanpostul estic al lumii libere.

La Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu, în Constanța, s-a desfășurat unul dintre cele mai solicitante și prestigioase cursuri militare: Școala Americană de Asalt Aerian Sabalauski. Peste 200 de soldați americani și șase români s-au reunit aici pentru a învăța împreună tehnici complexe de operațiuni aeriene, consolidând nu doar abilități fizice și tactice, ci și un parteneriat strategic de lungă durată între România și Statele Unite

Cursul de 10 zile începe cu ceea ce soldații numesc „day zero”: o probă de rezistență fizică, alergare de două mile și un traseu cu obstacole care testează fiecare centimetru de forță și agilitate. Participanții urcă scări și frânghii, sar peste ziduri și trec prin structuri complexe de lemn, toate în timp ce strigă cu voce tare «Air Assault!», antrenându-și atât corpul, cât și spiritul de echipă.

Pe parcursul programului, candidații învață să organizeze misiuni de asalt aerian, să manipuleze echipamente de încărcare în zbor și să înțeleagă specificațiile diferitelor tipuri de aeronave militare. Totul se finalizează cu o ceremonie de absolvire în care, în acest an, 82 de soldați au primit aripile de asalt aerian – simbol al profesionalismului și al curajului.

Ceea ce face acest program cu adevărat unic nu este doar pregătirea fizică sau tehnică, ci modul în care militarii români și americani învață să lucreze împreună și să comunice eficient, dezvoltând ceea ce instructorii numesc "emotional fluency in english" – capacitatea de a recunoaște, înțelege și gestiona emoțiile proprii și ale celorlalți într-un context de cooperare intensivă.

Pentru mulți soldați români, interacțiunea cu instructorii americani aduce o experiență care merge dincolo de exercițiile militare. Limbajul și cultura americană, pe care mulți români au început să le descopere încă din anii ’90 prin filme, muzică și emisiuni TV, devin aici instrumente practice de comunicare și înțelegere reciprocă. Cursul îi provoacă să gândească și să acționeze într-un mediu unde instrucțiunile nu vin doar în limba maternă, ci într-un cadru internațional, unde precizia și claritatea sunt vitale.

Astfel, emotional fluency nu este doar o abilitate individuală – este liantul care permite ca echipele să funcționeze ca un organism unit. Soldații învață să-și exprime clar intențiile, să citească reacțiile colegilor și să adapteze rapid modul de comunicare. Această fluență emoțională reflectă, într-un fel, începuturile americanizării României post-comuniste: atunci când tinerii din anii ’90 au început să învețe engleza și să asimileze referințe culturale americane, s-a pus baza pentru o deschidere care, astăzi, se traduce în colaborare militară eficientă și respect reciproc.

În practică, asta înseamnă că un soldat român care poate explica o manevră sau poate semnaliza un risc, chiar dacă nu stăpânește perfect engleza, va fi înțeles și sprijinit, iar instrucțiunile instructorilor americani sunt adaptate astfel încât nimeni să nu fie lăsat în urmă. Prin aceste mecanisme subtile, cursul construiește mai mult decât competențe militare: formează o echipă internațională capabilă să acționeze rapid, eficient și în deplină încredere unul în celălalt.

Provocările au fost numeroase: de la efortul fizic extrem, la coordonarea între echipe și supraviețuirea în condiții dificile. Dar tocmai aceste experiențe împreună consolidează abilitățile soldaților și le oferă încrederea necesară pentru operațiuni reale, fie că sunt desfășurate în România sau în teatrele de operațiuni internaționale.

Școala Sabalauski nu formează doar soldați, ci adevărați ambasadori ai cooperării internaționale. Prin aceste cursuri, militarii învață să se adapteze cultural și psihologic, să construiască relații bazate pe respect și profesionalism și să fie pregătiți să intervină rapid oriunde este nevoie. Absolvirea unui curs de asalt aerian la Mihail Kogălniceanu este, așadar, mai mult decât o realizare individuală – este o victorie a colaborării dintre România și Statele Unite, un exemplu concret că alianțele strategice nu se construiesc doar prin tehnologie sau arme, ci prin încredere, comunicare și experiență comună.

Aceasta este povestea curajului, a disciplinei și a prieteniei internaționale, la Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu. Un loc unde soldații români și americani învață să zboare împreună – și să învețe unii de la alții. Până data viitoare, să ne amintim că forța unei alianțe stă în oameni, nu doar în echipamente.

_______________________

foto: by Sgt. Asher Atkinson, 7th Mobile Public Affairs Detachment

În cursul zilei de ieri, la Baza Militară Mihail Kogălniceanu a avut loc ceremonia de schimbare de comandă. Este vorba de rotația ciclică din cadrul divizei 101st Airborne.

 Una dintre cele mai tâmpite idei rostogolite în România și nu numai, de către mainstream media este falsa știre a unei potențiale retrageri a forțelor militare americane din Europa și implicit din România. 

Parteneriatul strategic dintre Statele Unite și România este unul „ironclad”. El are implicații majore la nivel social, economic și bineînțeles militar. În clipa de față Statele Unite este, ca prezență, al patrulea partener al României, cu prospectul ca până la sfârșitul lui 2025 să urce cel puțin pe locul al doilea.

Indiferent dacă relațiile USA cu EU se vor răci sau nu, din fericire pentru noi, prezența americană aici nu doar că nu se va reduce, ci, din contră va crește prin relocări de trupe și tehnică de la bazele Ramstein și Sigonella. Iar pe zona economică o să asistăm, chiar din lunile ce urmează la o creștere semnificativă a numărului de companii americane prezente la noi. Lucru ce nu poate decât să mă bucure.

Dincolo de toate Statele Unite au un talent aparte de a învăța rapid din greșelile trecutului. Lucru dovedit imediat după terminarea celui de al doilea război mondial, când au realizat greșeala făcută atunci când au permis URSS să ocupe blocul estic, cu precădere Polonia și România. 

După terminarea ocupației sovietice în România, USA au făcut primele demersuri de normalizare a relațiilor dintre cele două țări, o încercare de revenire parțială la situația anilor '20 și '30 când companiile și produsele americane dețineau o prezență majoră în Regat. De la ajutoare umanitare la organizarea unor evenimente cu caracter public (expozițiile: Arhitectura Modernă Americană, Arta Americană, Expoziția Industriei Chimice Americane, Transporturile Americane, etc.) și până la introducerea României în Most Favured Nation Clause, dând chiar contrate de import României, totul fiind însă aruncat la coș de deciziile demente ale dictatorului comunist Ceaușescu. 

La acestea puteam adăuga și anii '70 când am asistat la o serie de premiere în relațiile dintre cele două țări în particular și între USA și blocul estic în special, când pentru prima dată o navă militară americană a vizitat un port comunist (Constanța), dar și la zborul Pan Am care a inaugurat nu doar ruta București-New York dar și primul hotel sub brandul Intercontinental construit de compania americană în blocul estic.

Am putea adăuga aici și vizitele președinților Roosevelt, Nixon și Ford, invitația oferită Navei Școală Mircea de a participa la bi-centenarul USA precum și vizita echipajului Apollo 12.

După 1990 și revenirea României în ceea ce numim grupul țărilor libere, prezența USA s-a făcut din ce în ce mai simțită. Importanța strategică a României, unică în Europa, a făcut ca Statele Unite să construiască aici prima bază navală nouă de după încetarea (o încetare mai mult teoretică, dacă privim la ce se întâmplă la granițele noastre) războiului rece (sau a primului război rece, dacă doriți) și mă refer la Naval Support Facility Deveselu. 

Acesteia i se adaugă investițiile americane directe în baza de la Mihail Kogălniceanu, baza Mangalia, poligoanele de antrenament modernizate, noile facilități din bazele aeriene dar și prin relocarea aici a unităților de producție din sectorul de apărare cum ar fi printre alții Lockheed Martin precum și înființarea în România a unicului centru de mentenanță pentru excepționalele elicoptere Blackhawk.

Prin prisma acestui parteneriat strategic, Statele Unite au fost mereu alături de România chiar și atunci când Europa de Vest a avut obiecții la adresa noastră:

• punerea la dispoziției a spațiului aerian pentru operațiunea militară în fosta Iugoslavie, unde după criticile la adresa României, președintele Bill Clinton a făcut o vizită fulger în țara noastră pentru a-și arăta susținerea față de statul român
• respingerea primei candidaturi la NATO în urma deciziei de a sprijini USA în lupta împotriva structurilor teroriste din Afganistan după 9/11, a fost urmată imediat de vizita istorică a președintelui Bush. De altfel sacrificiul militarilor români care au luptat și și-au vărsat sângele, iar unii și-au dat chiar viața alături de colegii americani, este onorat în cel mai emoționant mod cu putință, steagul României fluturând la Arlington
• în degringolada ce a cuprins Europa după ce URSS-ul renăscut din cenușa anilor '90 a invadat Ucraina, Statele Unite au oferit tot suportul necesar formării grupului Bucharest 9, un back-up al NATO și poate ultima redută în fața expansiunii sovietice. 

Contextul geopolitic actual este unul complex și oarecum asemănător celui din timpul (primului) război(ului) rece. Din fericire de această dată, România este de partea corectă a istoriei. Dar, aceeași istorie a dovedit că Europa de Vest, când situația devine tensionată, este gata să sacrifice estul pentru a-și asigura liniștea. Ca să citez din simpaticul premier al Albaniei: „Voi sunteți gata să ne vindeți rușilor pe o găleată de petrol!” De aceea este importantă întărirea relațiilor cu Statele Unite, pe toate planurile și la toate nivelurile. Acest context istoric a dus și la formarea grupului Bucharest 9. 

Dincolo de NATO și relațiile UE, România trebuie să își creeze și urmeze propriile tratate cu USA, atât economic, cât mai ales pe zona de apărare (iar aici, ca o observație personală este imperios necesar să achiziționăm o escadrilă de Chinooks și una de Warthogs). Cu toate păcatele ei, această alianță PNL-PSD a mers pe direcția nord-atlantică. Mai mult, avem echipe ministeriale care au făcut și fac performanță: Sebastian Burduja, Sorin Grindeanu, Cristian Pistol, Ionel Scrioșteanu, și alții. Iar aceste echipe trebuie să continue.

În fața partidelor extremiste și a celor finanțate de Uniunea Sovietică, această coaliție trebuie să continue, domnii Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă trebuie să găsească din nou calea dialogului și trebuie să înțeleagă că singura variantă pentru funcția de președinte este domnul Mircea Geoană, al cărui background la Washington și NATO îș fac omul potrivit pentru această funcție. Prin intermediul dânsului legăturile cu Statele Unite și partenerii NATO pot deveni și mai puternice, iar pe plan intern, actuala coaliție se poate concentra o serie de proiecte cheie, absolut necesare dezvoltării țării: dotarea armatei, reforma administrativă, infrastructură, dezvoltarea programului nuclear, etc. 

Dintr-un puternic susținător al UE și al integrării României în spațiul comun european, am devenit un eurosceptic. Agendele birocraților de la Bruxelles sunt complet rupte de realitatea din viața cotidiană. Corporate communism, ecostângismul, imigrația ilegală, conflictele militare din zonă, renașterea Uniunii Sovietice, i-au prins nepregătiți, la fel ca în numeroase alte dăți.

Să nu uităm, existența României ca stat se datorează Statelor Unite și Președintelui Woodrow Wilson, care la punctul 11 al celebrei sale proclamații cere armatelor străine să părăsească România și recunoaște independența Regatului României, în ciuda opoziției marilor puteri europene. 

Să nu uităm, în primul război mondial Franța a luat flota României și a dat-o Rusiei, angajându-se să acopere financiar eventualele pierderi, evident nu s-au ținut de cuvânt.

Să nu uităm, lobby-ul puternic făcut de Germania împotriva dezvoltării industriei siderurgice românești. Din fericire pe atunci am avut industriași precum Nicolae Malaxa care cu sprijin american au reușit dezvoltarea industriei noastre. 

Mecanizarea agriculturii s-a făcut cu utilaje americane Industrial Harvester și Fordson. Industria a fost pusă în mișcare de camioanele Ford produse aici. Infrastructura de telefonie a fost pusă pe picioare de compania americană IT&T. RCA, Frigidaire, Cosley, Cadillac, General Electric, Firestone, Goodrich, Chevrolet, Lockheed sunt doar câteva dintre zecile de companii americane care au ajutat ca România să atingă în 1938 un vârf economic ce nu a mai fost depășit niciodată.

Să nu uităm, în anii '50 generalul Eisenhower a cerut anularea pactului Ribbentrop-Molotov, dar Europa de Vest, dând dovadă de lașitate în fașa URSS s-a opus.

Să nu uităm, tot în anii '50 CIA a pregătit voluntari români pe care i-a parașutat în munți, pentru a ajuta la formarea unei rezistențe anticomuniste. Toți au fost prinși, arestați și torturați până au murit, în urma trădării britanicilor de la MI6, care au anunțat KGB-ul despre operațiunea CIA.

Mai apoi în anii ce au urmat, Statele Unite nu au întrerupt încercările de readucere a României acolo unde îi e locul de drept, în occident. De la diverse tratate politice și economice până la organizarea de evenimente și expoziții precum Arta Americană, Transporturile Americane, Industria Americană etc. Culminând cu momente precum inaugurarea primului și singurului hotel al Pan American într-o țară comunistă (Intercontinental București) sau prima vizită a unei nave militare americane în România (fregata purtătoare de rachete U.S.S. WAINWRIGHT - 20 iunie 1975).

    Astăzi la Baza Mihail Kogălniceanu s-a petrecut un eveniment istoric atât pentru aviația militară din România cât și pentru parteneriatul strategic cu Statele Unite. Pentru prima dată în țara noastră au aterizat temutele avioane de bombardament strategic Boeing B-52H Stratofortress, acestea fiind un semn al suportului „ironclad” oferit de U.S.A. țării noastre. 

 În data de 28 septembrie 2023 la Pentagon Generalul Daniel Petrescu - Șef al Statului Major al Apărării, a avut o întâlnire bilaterală cu  Vice Chief of Naval Operations Adm. Lisa Franchetti. 

În cadrul acestei întâlniri s-a discutat despre securitatea la Marea Neagră și creșterea și întărirea cooperării bilaterale româno-americane în sectorul apărării. Această vizită poate fi punctul de plecare către o flotă NATO sub comanda României, sau mai exact o prezență americană sub pavilion de complezență. Situația a fost discutată de numeroase ori în ultimele audieri și discuții ce au avut loc la DOD dar și în Senatul american. Din motive strategice și diplomatice Turcia nu intră în calcul, iar din motive strategice și de capabilitate a operării, Bulgaria iese la rândul său din discuție. 

O prezență navală americană permanentă în România are numeroase efecte pozitive: creșterea securității în zonă; o posibilă transformare a S.N. Mangalia în centru de mentenanță pentru US Navy, în contextul în care US Navy are probleme foarte mari în asigurarea mentenanței navelor existente și construirea unora noi, situație generată de decizii stupide ale administratțiilor democrate de după 1990. Iar în audierile din Senat s-a tot ridicat problema găsirii unor facilități care să rezolve această criză, fie ele în USA sau în țări aliate. Mai mult un SN Mangalia activ pe partea militară ar putea fi punctul cheie privind dotarea flotei noastre cu nave de ultimă generație dotate cu echipamente și sisteme de top, de proveniență americană.

 Elementele cheie ale contractului pentru cele peste 50 de Polaris DAGOR care vor intra în dotarea Forţele Terestre Române . România intră într-un club elitist, consolidându-și poziția de lider regional în sectorul apărării.

******

sursă foto: https://military.polaris.com/en-us/dagor/

Așa cum a anunțat presa americană în cursul zilei de ieri, Guvernul României a comandat peste 50 (cel mai probabil 52 - nota mea) de vehicule Polaris DAGOR care vor intra în dotarea Forțelor Terestre Române. 

DAGOR - Deployable Advanced Ground Off-road este un vehicul multirol, ultra-ușor, proiectat și construit de către compania americană Polaris Defense (cu sediul în  Medina, Minnesota). Primele DAGOR au fost produse pentru United States Special Operations Command - SOCOM.

În prezent cel mai mare operator sunt Statele Unite, urmate de Canada cu 62 de unități, Australia cu 5 și alte câteva aflate în dotarea EAU.

Prin această achiziție România nu doar că intră în acest club select, dar devine al treilea cel mai mare operator din lume.

De altfel țara noastră, în ultimii ani lucrează continuu la consolidarea poziției de lider regional în sectorul apărării, fiind al doilea cel mai mare operator de HIMARS din lume după Statele Unite și prima țară (exceptând SUA) care va opera elicoptere Black Hawk în cadrul sistemului public de urgențe. Toate aceste reușite se datorează în principal suportului și colaborării cu partenerul strategic american.

Un alt element cheie al contractului, pe lângă numărul de unități, este cel al mentenanței. Tot ceea ce înseamnă uplift, înlocuirea pieselor, reparații capitale, mentenanță generală și antrenarea unităților care vor opera DAGOR se vor desfășura în România.

***********

DAGOR poate fi configurat în 48 de variante în funcție de armamentul dorit, poate căra peste 1.4 tone sau 9 infanteriști. De asemenea poate fi transportat cu avioane Hercules (aflate deja în dotarea armatei române) dar și cu elicoptere Blackhawk și Chinook, acest ultim fapt îmi întărește speranța că o să vedem cât de curând un contract pentru elicoptere Chinook.

    În cursul zilei de ieri, la Camp Mihail Kogălniceanu au aterizat temutele avioane de bombardament strategic Rockwell B-1 Lancer, pentru a lua parte la exerciţiul multinaţional „AIR DEFENDER 23”.

Așa cum spuneam anterior, perioada războiului rece (sau a primului război rece, dacă luăm în considerare contextul actual) a dat naștere celor mai spectaculoase și frumoase mașinării de război. Majoritatea dintre acestea fiind în continuare superioare față de tot ce s-a produs după 1990.

Multă lume nu înțelege cum funcționează tehnica militară și mulți au impresia că o armă, un avion, un tanc, un elicopter, etc. sunt precum un iPhone pe care îl schimbi anual. Vechi nu înseamnă prost sau depășit, din contră, și mă văd nevoit să mă repet, tehnologia din timpul Cold War rămâne superioară.  Tehnica nouă (cu anumite excepții) nu a fost testată în teatre de operațiuni, costurile de producție, cele de operare, cele de mentenanță, costurile cu muniția, etc au un rol cheie și în majoritatea cazurilor sunt prohibitive. Câteva exemple de avioane din timpul Cold War care fac față cu brio și în prezent:

Hercules zboară din anii '60. Va mai zbura încă cel puțin 50 de ani.

B-52 bombers cele mai temute avioane din lume au depășit 70 de ani și s-a decis operarea lor până ajung la 100 de ani cu posibilitatea de prelungire.

Americanii și acum plâng în pumni că au pensionat Valkyrie și Blackbird care sunt singurele capabile să intercepteze rachetele hypersonice rusești.

Revenind la cele două avioane de bombardament strategic Rockwell B-1 Lancer care au aterizat la Baza Mihail Kogălniceanu, acestea au fost concepute în anii '60, cu primele prototipuri funcționale devenind active în anii '70. În 1981 fiind introduse în activitatea curentă. 

Aceste avioane supersonice dispun de aripi ce își pot ajusta unghiul în timpul zborului. Viteza maximă făcută public este de 1.130 km/h. Au capacitatea de a transporta armament convențional. Din păcate din cauza stupidelor decizii ale guvernărilor Partidului Democrat care a cedat în fața presiunilor Rusiei, capabilitățile de transport de armament nuclear au fost eliminate.

Rockwell B-1 Lancer au fost folosite în Operation Desert Fox, Operation Allied Force, Operation Enduring Freedom, Operation Odyssey Dawn, Operation Inherent Resolve și The Battle of Kobane.

    Boeing CH-47 Chinook este workhorse al forțelor armate americane. Cu un prim zbor în data de 21 septembrie 1961, a fost introdus în serviciu în 1962, fiind conceput pentru intervenții în zonele greu accesibile din Vietnam - arealele montane abrupte și mlaștinile din Delta Mekongului. Într-un articol viitor am să dezvolt pe larg de ce tehnica realizată în timpul Războiului Rece (putem spune primul Război Rece, pentru că dacă privim la situația geo-politică actuală suntem în cel de la doilea, dar asta este o discuție pentru o altă dată) este superioară produselor din prezent.

    Chinook este un elicopter versatil, are capacitatea de a transporta tehnică militară atât în interior cât și la exterior prin cârligele montate dedesubt. De asemenea poate transporta trupe și tehnică simultan. Dar poate cea mai spectaculoasă caracteristică este aterizarea în apă, aterizare și nu amerizare întrucât amerizarea se face pe apă, în timp ce acest elicopter se scufundă, putând inunda cala cu peste 50 de cm de apă (înălțime) permițând astfel lansarea/preluarea trupelor speciale direct în ambarcațiuni de intervenții rapide de tip Zodiac, făcând din Chinook, în ciuda dimensiunilor sale respectabile, cea mai bună variantă pentru misiuni speciale rapide.

     Pentru a fi pregătiți pentru orice situație ar putea să apară în timpul conflictului din Ucranina dar și preventiv pentru conflicte viitoare, România trebuie să înlocuiască elicopterele Puma folosite în zona Dobrogei cu Chinook. Militarii români cunosc deja aceste aparate de zbor, atât din misiunile realizate împreună cu partenerul american în Orientul Mijlociu, cât și din antrenamentele săptămânale ce au loc la Camp Mihail Kogălniceanu. Chinook se pliază perfect pentru utilizare în zona costieră a Mării Negre și în arealul Deltei Dunării așa cum au dovedit deja antrenamentele de care aminteam anterior. Un număr inițial de 6 astfel de elicoptere este mai mult decât suficient.