După șocul global provocat de 9/11, lumea occidentală a intrat într-o nouă eră a responsabilității strategice. Pentru România, acel moment nu a însemnat doar solidaritate declarativă, ci o chemare reală la istorie. De atunci și până astăzi, parteneriatul dintre România și Statele Unite ale Americii a devenit unul dintre pilonii securității în Europa de Est.

Astăzi, acest parteneriat capătă din nou o dimensiune istorică.

Potrivit unei notificări transmise de administrația americană, Statele Unite vor utiliza Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu în cadrul operațiunilor legate războiul de eliberare a Iranului. Pentru România, această decizie nu este doar o chestiune militară, ci și o confirmare a rolului strategic pe care țara noastră îl joacă pe flancul estic al lumii occidentale.

Conform unor informații obținute pe surse, Statele Unite ar urma să disloce la Mihail Kogălniceanu bombardiere strategice:

• Boeing B-52H Stratofortress

• Rockwell B-1B Lancer

Acestea vor fi însoțite de avioane de realimentare aeriană, din familia Boeing KC-135 Stratotanker sau Boeing KC-46 Pegasus, unele dintre ele fiind relocate de la baze din Spania, pe fondul tensiunilor diplomatice recente dintre Madrid și Washington.

Prezența acestor aeronave la Mihail Kogălniceanu nu este întâmplătoare. Baza românească este una dintre puținele din afara Statelor Unite unde personalul aeroportuar are experiență reală în operarea la sol și în aer a bombardierelor strategice americane. De-a lungul ultimilor ani, exercițiile comune au transformat această bază într-un punct logistic matur și perfect integrat în sistemul NATO.

Legendarul B-52H este una dintre cele mai longevive aeronave militare din istorie. Intrat în serviciu în anii ’60, bombardierul rămâne și astăzi o platformă esențială pentru descurajarea strategică americană. Cu o autonomie impresionantă și capacitatea de a transporta zeci de tone de armament, avionul poate lovi ținte la distanțe intercontinentale.

În plus, B-52H poate utiliza o gamă largă de muniții ghidate moderne, inclusiv rachete de croazieră de mare precizie. De aceea, atunci când aceste aeronave sunt dislocate într-o regiune, mesajul strategic este clar: Statele Unite sunt pregătite pentru operațiuni de durată.

Dacă B-52 reprezintă experiența, B-1B Lancer reprezintă forța și viteza. Acest bombardier supersonic cu aripă variabilă este proiectat pentru pătrunderea rapidă în spații aeriene contestate și pentru livrarea unei cantități enorme de armament convențional.

B-1B poate transporta una dintre cele mai mari încărcături de muniție dintre toate bombardierele occidentale, fiind extrem de eficient în lovituri de precizie asupra infrastructurii militare. În combinație cu realimentarea aeriană oferită de tankere, aceste aeronave pot opera practic fără limită de distanță.

În paralel cu dislocarea aeriană, există informații că aproximativ 500 de militari americani ar putea fi desfășurați la Poligonul Smârdan.

Aceștia ar urma să opereze tancuri M1A2 Abrams. Din punct de vedere militar, o unitate de aproximativ 500 de militari corespunde, în mod realist, unui batalion blindat sau unui grup tactic format în jurul unei astfel de structuri.

Un batalion american de tancuri operează, în mod obișnuit, între 28 și 31 de tancuri Abrams, organizate în mai multe companii. Pe lângă echipajele tancurilor – câte patru militari pentru fiecare vehicul – restul personalului este format din mecanici, echipe logistice, comunicații, comandament și protecție.

Prin urmare, dacă aceste informații se confirmă, la Smârdan ar putea fi dislocate aproximativ 30 de tancuri Abrams, una dintre cele mai puternice platforme blindate din lume.

Toate aceste mișcări confirmă un adevăr care devine tot mai evident: România nu mai este doar un stat de frontieră al NATO, ci un pivot strategic între Marea Neagră, Orientul Mijlociu și Europa Centrală.

De la infrastructura modernizată de la Mihail Kogălniceanu până la poligoanele extinse de la Smârdan, România demonstrează că poate susține operațiuni militare complexe alături de cel mai puternic aliat al lumii libere.

Pentru români, acest lucru are și o dimensiune simbolică. De-a lungul istoriei, națiunea noastră a fost chemată de multe ori să stea la răscrucea marilor decizii geopolitice. Astăzi, însă, România nu mai este singură.

Sub umbrela parteneriatului strategic cu Statele Unite, țara noastră devine un bastion al stabilității și al libertății în această parte a lumii. 

Iar atunci când bombardierele americane decolează de pe pământ românesc, mesajul transmis lumii este simplu și puternic:
România și America stau împreună de partea libertății.

 În inima Transilvaniei, la poligonul de instruire de la Cincu, zgomotul motoarelor militare și al armamentului greu anunță o scenă tot mai familiară în România ultimelor decenii: antrenamente comune între militarii români și cei americani. De această dată, soldații americani din compania Dog, batalionul 1, regimentul 503 Infanterie, parte a Brigăzii 173 Aeropurtate de Luptă, au executat exerciții de instruire cu armament montat pe vehicule, într-un antrenament menit să perfecționeze mobilitatea și coordonarea în teren.

Prezența acestei unități americane în România nu este întâmplătoare. Brigada 173 Aeropurtată are o istorie aparte în armata Statelor Unite. Activată inițial în 1915 și reorganizată în forma sa modernă în 1963, brigada a devenit cunoscută în timpul războiului din Vietnam, unde a fost prima mare unitate de luptă a armatei americane desfășurată în acel conflict. Parașutiștii brigăzii au participat la unele dintre cele mai dificile operațiuni din jungla vietnameză, consolidând reputația unității ca forță de reacție rapidă, capabilă să fie desfășurată oriunde în lume în cel mai scurt timp.

După Vietnam, brigada a continuat să joace un rol important în strategia militară americană. În prezent, sediul său se află în Europa, la Vicenza, în Italia, iar unitatea reprezintă una dintre principalele forțe de reacție rapidă ale Statelor Unite pe continentul european. De-a lungul anilor, militarii Brigăzii 173 au participat la misiuni în Irak și Afganistan, dar și la numeroase exerciții multinaționale în Europa de Est, consolidând interoperabilitatea cu armatele aliate din NATO.

Regimentul 503 Infanterie, din care face parte batalionul prezent la Cincu, este una dintre componentele istorice ale brigăzii. Originile regimentului datează din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, când parașutiștii americani au fost trimiși în teatrul de operații din Pacific. În anii care au urmat, regimentul a rămas parte a forțelor aeropurtate americane, fiind implicat în numeroase operațiuni și exerciții militare în întreaga lume.

În poligonul de la Cincu, antrenamentul cu armament montat pe vehicule reprezintă o componentă esențială a pregătirii moderne. Astfel de exerciții permit militarilor să exerseze sprijinul de foc mobil, coordonarea între echipaje și reacția rapidă în situații de luptă simulate. Pentru soldații americani și pentru partenerii lor români, fiecare astfel de sesiune de instruire contribuie la creșterea nivelului de pregătire și la dezvoltarea unei cooperări militare reale, bazate pe experiență comună în teren.

Cincu a devenit, în ultimii ani, unul dintre punctele centrale ale cooperării militare dintre România și Statele Unite. În acest spațiu de antrenament din inima țării se întâlnesc doctrine, experiențe și tradiții militare diferite, unite însă de același scop: apărarea valorilor comune și a securității în regiunea Mării Negre.

Parteneriatul strategic dintre România și Statele Unite nu se rezumă la tratate sau declarații politice. El prinde viață tocmai în astfel de momente, pe câmpul de instrucție, acolo unde militarii celor două națiuni se pregătesc umăr la umăr. În zgomotul armelor de antrenament și în disciplina exercițiilor militare se conturează o realitate clară: prietenia dintre cele două țări este una construită prin încredere, sacrificiu și responsabilitate comună pentru apărarea libertății. Iar la Cincu, ca în multe alte locuri din România, această alianță continuă să se întărească zi de zi. 

La 4 februarie 2026, militari ai United States Army, încadrați în Joint Company Blavens, parte a Task Force Brawler din cadrul 3rd Combat Aviation Brigade, au desfășurat calificări FRIES (Fast Rope Insertion/Extraction System) pentru echipaje de luptă SWCC la Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu, România.

Antrenamentul a vizat echipaje ale Navy Special Warfare Combat Crewman (SWCC), specializate în operațiuni maritime speciale. Sistemul FRIES este utilizat pentru inserarea sau extragerea rapidă a personalului din elicopter, în zone unde aterizarea nu este posibilă – fie din cauza terenului, fie a condițiilor tactice. Tehnica presupune coborârea pe frânghii rapide, fără ca aeronava să atingă solul, reducând astfel timpul de expunere și riscurile operaționale.

Cine sunt unitățile implicate?

3rd Combat Aviation Brigade (3rd CAB) este o brigadă de aviație de luptă a armatei americane, cunoscută pentru participarea la operațiuni în Irak și Afganistan în cadrul rotațiilor post-9/11. Brigada operează elicoptere de atac, transport și sprijin logistic, asigurând mobilitate aeriană și sprijin direct pentru forțele terestre. De-a lungul ultimelor două decenii, unitățile sale au acumulat experiență semnificativă în teatre de operații active, în special în misiuni de asalt aerian și evacuare medicală în condiții de luptă.

Task Force Brawler reprezintă o structură operațională constituită în jurul brigăzii, adaptată pentru misiuni specifice într-un teatru regional. Astfel de task force-uri sunt flexibile și pot integra componente de aviație, logistică și comandă-control, în funcție de cerințele misiunii.

Joint Company Blavens, componentă a acestui dispozitiv, face parte din elementele tactice dislocate pentru rotația din Europa. Deși companiile individuale pot avea o identitate mai puțin cunoscută publicului larg, ele sunt integrate într-un lanț operațional cu experiență de luptă reală, rezultat al misiunilor desfășurate în ultimele două decenii.

În ceea ce privește echipajele SWCC, acestea aparțin comunității de operațiuni speciale maritime a SUA, fiind specializate în infiltrări și extrageri rapide pe căi navigabile sau de coastă, adesea în coordonare cu forțe speciale.

Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu a devenit în ultimii ani un nod strategic major pentru prezența americană pe flancul estic al NATO. Antrenamentele comune precum cel din 4 februarie 2026 reflectă accentul pus pe interoperabilitate – capacitatea forțelor americane și aliate de a opera împreună rapid și eficient.

Calificările FRIES nu sunt simple exerciții tehnice. Ele presupun sincronizare perfectă între echipajele aeriene și trupele inserate, disciplină operațională și standarde ridicate de siguranță. Faptul că astfel de antrenamente au loc în România indică nivelul de încredere și importanța strategică a regiunii.

Dincolo de aspectul tactic, astfel de activități ilustrează profunzimea Parteneriatului Strategic dintre România și Statele Unite. Prezența rotațională a unităților americane, antrenamentele comune și investițiile în infrastructură militară consolidează postura de descurajare și apărare colectivă pe flancul estic al Alianței.

Într-un context regional marcat de incertitudine, cooperarea militară româno-americană nu este doar simbolică. Ea se traduce în interoperabilitate reală, în proceduri comune și în capacitatea de reacție rapidă. Exercițiul FRIES de la Mihail Kogălniceanu este un exemplu concret al modului în care parteneriatul strategic funcționează în practică – prin pregătire, profesionalism și prezență constantă.

 Astăzi, la sediul FBI din Washington, a avut loc o întâlnire care confirmă un lucru esențial: parteneriatul dintre România și Statele Unite intră într-o nouă etapă, una mult mai concretă și mai operațională.

Viceprim-ministrul și ministrul Afacerilor Interne, Cătălin Predoiu, s-a întâlnit cu conducerea FBI, inclusiv cu directorul Kash Patel, adjunctul directorului Christopher Raia și asistentul directorului pentru operațiuni internaționale, Jason Kaplan.

Această întâlnire nu a fost una simbolică. A fost o continuare directă a discuțiilor începute în decembrie 2025 și a avut un scop clar: stabilirea unor acțiuni concrete de cooperare între structurile de securitate din România și Statele Unite.

Discuțiile s-au concentrat pe formarea unor echipe operative mixte între Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliției Române, Direcția Generală de Protecție Internă și FBI. Aceste echipe vor acționa împreună pentru combaterea celor mai grave amenințări moderne: criminalitatea organizată internațională, traficul de droguri, traficul de persoane, migrația ilegală, cybercriminalitatea și terorismul.

În paralel, s-a stabilit dezvoltarea unor programe comune de pregătire și specializare, cu sprijinul biroului FBI din București și al FBI Academy din Quantico, Virginia, una dintre cele mai prestigioase instituții de formare în domeniul aplicării legii din lume.

Mesajul ministrului Predoiu a fost clar: această cooperare are ca obiectiv direct creșterea siguranței cetățenilor români și americani și dezvoltarea unei capacități comune de răspuns la amenințările globale.

Dar de ce este această întâlnire atât de importantă pentru parteneriatul strategic dintre România și Statele Unite?

Pentru că marchează trecerea de la cooperare formală la cooperare operațională reală. Nu mai vorbim doar despre schimburi de informații, ci despre echipe comune, investigații comune și pregătire comună.

În al doilea rând, această colaborare confirmă statutul României ca partener de încredere al Statelor Unite pe flancul estic. FBI nu dezvoltă astfel de programe aprofundate decât cu aliați considerați siguri și esențiali pentru securitatea regională.

În al treilea rând, România devine parte integrată a rețelei globale de combatere a criminalității coordonate de Statele Unite. Asta înseamnă acces la informații, tehnologii și metode de investigație de ultimă generație.

Și poate cel mai important aspect: această întâlnire consolidează parteneriatul strategic româno-american nu doar la nivel militar sau politic, ci la nivelul securității interne și al protecției directe a cetățenilor.

Prin aceste două întâlniri, cea din decembrie și cea de acum, s-au stabilit nu doar intenții, ci direcții concrete de acțiune. Este un semnal clar că relația dintre România și Statele Unite continuă să se adâncească, devenind mai practică, mai operațională și mai relevantă pentru securitatea reală a ambelor națiuni.

Viitorul armatei române poate fi văzut acum nu doar în planuri și achiziții, ci în zgomotul metalic al tancurilor care își fixează ținta. Săptămâna trecută, la Smârdan Training Area, un pluton de tancuri M1A2 Abrams din cadrul Batalionului 1, Regimentul 16 Infanterie al U.S. Army a desfășurat exerciții de tragere alături de militari români.

Un pluton înseamnă patru tancuri de peste 60 de tone fiecare, concepute nu doar să lovească, ci să supraviețuiască și să domine câmpul de luptă. Exercițiul a fost mai mult decât un antrenament: a testat poligonul Smârdan, interoperabilitatea și pregătirea României pentru integrarea propriilor Abrams.

România a achiziționat 54 de tancuri M1A2 Abrams, suficiente pentru a echipa un batalion complet modern. Primele dintre acestea vor fi vizibile pentru public anul acesta, la parada de 1 Decembrie, marcând simbolic începutul unei noi ere pentru forțele blindate române.

Abrams nu este doar un tanc. Este standardul occidental în războiul modern, testat în Irak, Afganistan și Europa. Puterea sa de foc, blindajul compozit și sistemele optice și termale avansate îl fac extrem de fiabil, capabil să detecteze și să angajeze ținte zi și noapte, în orice condiții. Fiabilitatea sa constantă în luptă este ceea ce îl diferențiază de alte tancuri: vede primul, lovește primul și supraviețuiește.

Pentru România, introducerea Abrams înseamnă tranziția de la tancuri sovietice la tehnologie modernă, integrată NATO, cu capacități digitale și interoperabile. Exercițiul de la Smârdan a validat infrastructura, logistica și pregătirea echipajelor, asigurând că România poate opera aceste vehicule la standardele cerute.

Această schimbare nu se realizează peste noapte, ci prin antrenamente reale, transfer de experiență și prezență continuă. Abrams reprezintă nu doar un upgrade tehnologic, ci și o consolidare a capacității României de descurajare și apărare.

Primele Abrams românești vor defila pe 1 Decembrie, nu doar ca spectacol, ci ca simbol al unei armate care intră într-o nouă eră, gata să coopereze cu aliații NATO și să protejeze regiunea. România devine astfel parte integrantă din puterea colectivă a Alianței, prin echipamente moderne, oameni instruiți și infrastructură pregătită.

 Există momente care nu produc titluri spectaculoase, dar care confirmă o transformare profundă. Vizita generalului american Charles Costanza, comandantul V Corps din cadrul U.S. Army, în România este unul dintre aceste momente.

Timp de două zile, generalul american s-a aflat la Cincu și Sibiu, unde a avut întâlniri directe cu conducerea militară română și cu structurile NATO responsabile de securitatea regiunii. Scopul vizitei nu a fost ceremonial, ci operațional: coordonarea planurilor, extinderea capacităților de instruire și consolidarea interoperabilității dintre forțele române și cele americane.

În centrul acestor discuții s-au aflat Forțele Terestre Române, conduse de generalul Ciprian Marin, și dezvoltarea infrastructurii de antrenament, în special la Smârdan Training Area. Acest poligon joacă un rol esențial în pregătirea comună a forțelor NATO, deoarece permite desfășurarea exercițiilor complexe necesare pentru coordonarea unităților din mai multe țări în condiții reale.

Vizita a inclus și întâlnirea cu generalul Cristian-Daniel Dan, comandantul NATO Multinational Corps South-East, structura responsabilă de coordonarea operațională a forțelor aliate din sud-estul Europei. Rolul acestui comandament este crucial: în cazul unei crize, el devine centrul care organizează reacția NATO în regiune, iar integrarea directă a corpului american V Corps în acest sistem confirmă poziția României ca element central al arhitecturii de securitate.

Un moment simbolic, dar și profund practic, al vizitei a fost participarea la exercițiul Dynamic Front 26, desfășurat la Cincu. Acesta este principalul exercițiu de artilerie al armatei americane din Europa și are rolul de a testa capacitatea reală de cooperare între aliați, viteza de reacție și coordonarea forțelor într-un scenariu de conflict modern. Astfel de exerciții nu sunt doar demonstrații, ci validări concrete ale capacității operaționale comune.

În contextul războiului din Ucraina, importanța României a crescut semnificativ. Poziția sa geografică, la Marea Neagră și pe flancul estic al NATO, o transformă într-un punct esențial pentru stabilitatea regională, pentru mobilitatea forțelor aliate și pentru capacitatea de descurajare.

Ceea ce confirmă această vizită este faptul că parteneriatul strategic dintre Statele Unite și România nu există doar la nivel diplomatic, ci este implementat concret prin prezență militară, infrastructură, comandamente comune și exerciții operaționale reale.

Această cooperare continuă independent de schimbările politice sau de declarațiile publice. Pentru că parteneriatele strategice reale nu sunt definite de discursuri, ci de lucruri construite în timp: baze, poligoane, structuri de comandă și oameni care se antrenează împreună.

România nu mai este doar un aliat geografic. A devenit un aliat operațional, integrat direct în sistemul de apărare care definește echilibrul de putere în Europa de Est.

 Astăzi, la Petrești, în județul Dâmbovița, au început oficial lucrările la viitoarea uzină Hanwha Aerospace — un moment cu adevărat strategic pentru industria de apărare a României.

Evenimentul marchează trecerea de la semnarea contractului la implementarea concretă a unuia dintre cele mai importante programe de înzestrare din ultimele decenii. Vorbim despre un acord de aproape un miliard de dolari pentru furnizarea a 54 de obuziere autopropulsate K9 și 36 de vehicule de reaprovizionare cu muniție K10.

Sistemul K9 este un obuzier autopropulsat de calibrul 155 mm, compatibil NATO, capabil să execute foc la distanțe mari, cu mobilitate ridicată și timp redus de reacție. Este considerat unul dintre cele mai performante sisteme de artilerie din lume în categoria sa. Vehiculul K10 completează platforma prin asigurarea reaprovizionării rapide și automate cu muniție în condiții de luptă, crescând semnificativ eficiența și autonomia unităților de artilerie.

Împreună, cele două sisteme oferă României o capacitate modernă, adaptată standardelor Alianței Nord-Atlantice și cerințelor actuale de pe flancul estic.

Însă elementul cu adevărat strategic al acestui program este faptul că majoritatea vehiculelor vor fi produse în România, cu implicarea extinsă a furnizorilor locali.

Noua facilitate, denumită Hanwha Armoured Vehicle Centre of Excellence Europe, va fi prima platformă de producție Hanwha din Europa. Investiția include programe de localizare industrială, transfer de tehnologie, producție locală de componente, precum și dezvoltarea unor capacități interne de mentenanță, reparații și operațiuni logistice.

Asta înseamnă mai mult decât o achiziție militară. Înseamnă dezvoltarea unei infrastructuri industriale moderne, capabile să susțină pe termen lung atât Armata României, cât și potențiale proiecte regionale.

În contextul actual de securitate din regiunea Mării Negre, această investiție consolidează poziția României ca pilon de stabilitate pe flancul estic al NATO. Țara nu mai este doar beneficiar de tehnică militară, ci devine parte activă a lanțului european de producție în domeniul apărării.

Prin acest parteneriat strategic cu Coreea de Sud, România face un pas clar spre statutul de hub regional în industria militară și își consolidează profilul strategic la nivel european.

Nu este doar o uzină care se construiește astăzi.

Este o etapă nouă în modul în care România își construiește propria securitate.

 Ați observat recent un gigant al cerului pe pista bazei de la Mihail Kogălniceanu și v-ați întrebat ce caută echipa de fotbal american New England Patriots în România? Ei bine, răspunsul este o combinație fascinantă între sportul de performanță și logistica militară globală.

Deși avionul poartă cu mândrie culorile albastru, alb și roșu, alături de logo-ul celebrei echipe din NFL, prezența sa la noi în țară nu are legătură cu vreun meci de fotbal american. New England Patriots deține două astfel de aeronave Boeing 767-300ER, însă atunci când jucătorii nu sunt în deplasare, aceste avioane nu stau degeaba în hangar. Ele sunt operate de Omni Air International, o companie specializată în zboruri charter, care are contracte extinse cu Departamentul Apărării al Statelor Unite.

Așadar, motivul principal pentru care acest „Air Force Patriots” a aterizat la Constanța este transportul de trupe sau echipamente. Baza 57 Aeriană Mihail Kogălniceanu este un punct strategic esențial pe flancul estic al NATO, servind drept hub logistic major pentru rotația forțelor americane în regiune. În contextul exercițiilor militare constante și al prezenței întărite a aliaților, avioanele de mare capacitate precum acest Boeing 767 sunt folosite frecvent pentru a aduce soldați americani din baze aflate în Statele Unite sau din alte locații din Europa, cum ar fi Germania.

Este un contrast vizual puternic: o aeronavă simbol a divertismentului și a sportului american, parcată într-o zonă de operațiuni militare stricte. Totuși, această practică este una eficientă – în loc să zboare goale, avioanele echipei contribuie la mobilitatea armatei americane.

Așadar, data viitoare când vedeți logo-ul Patriots pe cerul Dobrogei, să știți că la bord nu se află vedetele din NFL, ci probabil militari care vin să își îndeplinească misiunea în cadrul parteneriatului strategic dintre România și Statele Unite.

La început de februarie 2026, la Centrul de Instruire Smârdan, forțele terestre ale Statelor Unite și ale României au demonstrat, încă o dată, că parteneriatul strategic dintre cele două țări nu este doar un concept diplomatic, ci o realitate militară solidă, testată pe teren.

Antrenamentul comun din 1 februarie a avut ca obiectiv creșterea interoperabilității și a capacității de reacție în scenarii reale de luptă. Militari români și americani au lucrat cot la cot, folosind proceduri comune, comunicații integrate și tactici moderne, exact așa cum ar face într-o situație reală de criză pe flancul estic al NATO.

Un element central al exercițiului a fost prezența tancurilor americane M1A2 Abrams, considerate de decenii un etalon al fiabilității și al superiorității tehnologice. Rezistența lor în condiții dificile, puterea de foc și capacitatea de a opera eficient alături de forțe aliate confirmă de ce Abrams rămâne unul dintre cele mai respectate tancuri din lume. Pentru militarii români, lucrul direct cu această platformă înseamnă experiență practică valoroasă și un pas înainte în adaptarea la standardele occidentale.

La exercițiu au participat și militari din celebra 1st Infantry Division a Armatei SUA, cunoscută sub numele de „Big Red One”. Este cea mai veche divizie activă a armatei americane, cu un istoric impresionant, de la Primul Război Mondial, la debarcarea din Normandia, până la operațiuni moderne în Irak și Afganistan. Prezența acestei unități la Smârdan adaugă greutate simbolică și profesională antrenamentului, demonstrând nivelul de încredere acordat României ca aliat strategic.

Astfel de exerciții nu sunt doar despre tehnică și tactică. Ele sunt despre încredere, despre predictibilitate și despre capacitatea de a acționa împreună atunci când securitatea regională o cere. România nu este doar un beneficiar al securității NATO, ci un contributor activ, respectat și implicat.

Într-o lume tot mai instabilă, parteneriatul România–Statele Unite rămâne un pilon de stabilitate. Antrenamentele comune, investițiile în apărare și cooperarea constantă arată clar că acest parteneriat nu este conjunctural, ci strategic, pe termen lung. Iar la Smârdan, acest lucru nu s-a spus în comunicate, ci s-a demonstrat, pas cu pas, pe teren.

 Astăzi vorbim despre un antrenament militar care, la prima vedere, pare doar o operațiune logistică. Dar, în realitate, spune o poveste mult mai mare: povestea unui parteneriat strategic solid, testat în timp și consolidat la fiecare exercițiu comun.

Militarii americani din Joint Company, Task Force Brawlers, au desfășurat un antrenament special de transport aerian suspendat pe Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu. Acest tip de operațiune, cunoscut în NATO drept sling load, presupune ridicarea echipamentului greu cu ajutorul elicopterelor și transportarea lui rapidă acolo unde este nevoie. Sună simplu, dar fiecare centimetru contează, fiecare cablu trebuie fixat perfect, fiecare secundă poate decide succesul misiunii.

Obiectivul nu este doar instruirea militarilor americani. Exercițiile de la Kogălniceanu asigură că, în caz de criză, proviziile și echipamentele vitale pot ajunge în timp real la unitățile din linia întâi. Asta înseamnă menținerea capacității de luptă, continuitatea operațiilor și, foarte important, un răspuns alianței mult mai rapid în orice scenariu.

Dar partea cea mai importantă este contextul în care are loc acest antrenament. Mihail Kogălniceanu nu mai este doar „o bază NATO”. Este cel mai important hub militar american din regiunea Mării Negre, un loc-cheie în apărarea teritoriului aliat pe flancul estic.

Iar acest lucru ne arată încă o dată forța parteneriatului strategic dintre România și Statele Unite ale Americii. Un parteneriat descris oficial ca fiind iron-clad — adică indestructibil, solid ca o placă de oțel. În ultimele decenii, acesta a evoluat de la simple exerciții militare la prezență permanentă, de la cooperare punctuală la planificare integrată.

Astăzi, România nu doar găzduiește trupe americane. România lucrează, se instruiește și se pregătește alături de Statele Unite pentru a apăra un spațiu comun: spațiul NATO. Iar antrenamentele de acest fel ne arată în mod concret ce înseamnă acest lucru. Nu sunt declarații, ci operațiuni reale. Nu sunt doar cuvinte, ci echipe mixte, echipamente în mișcare și o pregătire constantă.

În spatele fiecărui cablu prins sub un elicopter se află un mesaj strategic — România și Statele Unite sunt împreună, sunt pregătite, iar angajamentul comun nu este simbolic, ci operațional.

Sling load training poate părea o simplă rutină militară, dar adevărata poveste este aceasta: pe flancul estic al NATO, parteneriatul România–SUA este mai puternic ca niciodată. Și în fiecare zi, la MK, se lucrează pentru a-l transforma din cuvinte într-un scut real.

Astăzi, 21 noiembrie 2025, pe Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu din România, a avut loc ceremonia de sărbătorire a 108 ani de existență a Diviziei 3 Infanterie a Armatei Statelor Unite. Cunoscută și sub numele de Marne Division, divizia și-a celebrat tradiția de a răspunde apelului datoriei cu curaj și reziliență, de mai bine de un secol.

Divizia 3 Infanterie, supranumită și Dogface Soldiers, a fost implicată de-a lungul timpului în momente-cheie ale istoriei militare americane. Printre cele mai importante bătălii și victorii se numără bătăliile de pe Marna în Primul Război Mondial, unde soldații săi au fost remarcați pentru curaj și determinare, Campania din Tunisia și Bătălia de la Anzio în Al Doilea Război Mondial, precum și misiunile din Golful Persic, Balcani și Irak, unde divizia a demonstrat flexibilitate și eficiență în operațiuni complexe. De-a lungul timpului, Marne Division a rămas un simbol al profesionalismului și al dedicării față de misiune.

În cadrul ceremoniei de astăzi, s-a subliniat că Dogface Soldiers rămân pregătiți să continue acest legat, desfășurând operațiuni în întreaga Europă și în zona Mării Negre. Participanții au rememorat momentele importante din istoria diviziei și au evidențiat rolul său în menținerea securității și stabilității regionale.

Evenimentul a subliniat totodată importanța parteneriatului strategic dintre Statele Unite și România, consolidat prin prezența continuă a trupelor americane în regiune și prin cooperarea în exerciții și misiuni comune. Prin aceste eforturi, Divizia 3 Infanterie reafirmă angajamentul său față de securitatea colectivă și stabilitatea pe termen lung în Europa de Sud-Est.

În ultimele luni, discuțiile despre retragerea trupelor rotative americane din Europa de Est au captat atenția publicului, cu un focus special pe România. Totuși, în acest context, un detaliu important a fost trecut cu vederea: notificarea trimisă de președintele Donald Trump către președintele României și către Parlament, privind relocarea permanentă a tehnicii și trupelor americane pentru viitoare operațiuni militare.

Din analizele făcute de experți, deși neconfirmate oficial, este vorba despre mutarea echipamentelor și personalului care gestionează operațiunile în Orientul Mijlociu, de la baza Sigonella, din Italia, către România. Această decizie are implicații strategice majore, care trec dincolo de simpla prezență militară.

Baza Sigonella, situată în Sicilia, are o istorie complicată și tensionată. A devenit faimoasă în anii ’70 și ’80, în contextul creșterii terorismului internațional și al tensiunilor geopolitice. Două evenimente au definit această perioadă: incidentul Achille Lauro și criza Sigonella.

În 1985, teroriști palestinieni au deturnat nava de croazieră italiană Achille Lauro, ucigând un pasager american, Leon Klinghoffer, un om imobilizat în scaun cu rotile. SUA au reacționat imediat, trimițând avioane de interceptare pentru a captura atacatorii. După ce teroriștii au fost localizați la bordul unui avion egiptean care ateriza la Sigonella, Italia a refuzat extrădarea imediată către autoritățile americane, invocând suveranitatea națională și jurisdicția italiană, dar amscând astfel un tratat bilateral de noncombat cu teroriștii palestiniei. Trupele americane Delta Force și cele italiene au fost plasate în poziții de luptă, având ordin de folosire a forței letale pentru a rezolva situația. Italienii reușesc să îl scoată din țară pe teroristul Abbu Abbas printr-o rețea din fosta Yugoslavie.

Aceste evenimente au arătat cât de sensibil este echilibrul între cooperarea militară și suveranitatea națională, chiar între parteneri tradiționali. Sigonella a rămas un simbol al acestui echilibru delicat și al conflictelor din interiorul NATO, un precedent pe care SUA îl consideră și astăzi în planificarea operațiunilor și relocărilor de baze militare.

Astăzi, decizia de relocare către România reflectă aprecierea SUA pentru sprijinul direct și necondiționat pe care România l-a oferit de-a lungul timpului. Această relație de încredere a fost consolidată și după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, când România a sprijinit în mod activ operațiunile americane în Orientul Mijlociu, chiar dacă acest lucru a atras critici din partea unor țări europene și a dus la amânarea temporară a integrării României în NATO. Prin aceste decizii curajoase, România și-a demonstrat angajamentul față de parteneriatul transatlantic, chiar și în fața presiunilor internaționale.

Rezultatul este o situație strategică unică: România devine un punct cheie care permite Statelor Unite libertate totală de acțiune în Orientul Mijlociu.

Importanța acestui aspect este amplificată de considerentele tehnice. În prezent, singurele țări europene care intră în raza de acțiune a rachetelor iraniene de lungă distanță sunt România, Bulgaria și parțial Grecia. Aceasta transformă România nu doar într-un aliat de încredere, ci și într-un element esențial în planificarea strategică a SUA pentru regiune.

Acum putem specula că această notificare se va concretiza într-o relocare de aproximativ 500 de militari americani, alături de aeronave de realimentare și drone MQ-9 Reaper, la Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu.

Aceste forțe includ, pe lângă personalul de operare, echipe de protecție a forței, tehnicieni pentru aeronave ISR și infrastructură pentru controlul dronelor. Este vorba despre o prepoziționare strategică, care nu mută întreaga bază de la Sigonella, dar creează un hub esențial pentru operațiuni rapide în Orientul Mijlociu.

Numărul aeronavelor implicate este mic, dar foarte strategic: aproximativ 2–4 aeronave de realimentare, 2–4 drone Reaper și câteva aeronave ISR pentru supraveghere și colectare de informații. În plus, sunt relocate și vehicule blindate ușoare, logistică și containere cu echipamente de comandă și comunicații criptate.

Această mutare oferă Statelor Unite flexibilitate operațională și capacitate rapidă de reacție, transformând România într-un element cheie în securitatea transatlantică. România, alături de Bulgaria și parțial Grecia, este una dintre singurele țări europene aflate în raza de acțiune a rachetelor iraniene de lungă distanță, ceea ce face această prepoziționare cu adevărat critică.

Astfel, ceea ce poate părea o simplă relocare de trupe și tehnică este de fapt rezultatul unui lanț complex de decizii strategice, istorice și politice. România devine un hub logistic și operațional indispensabil pentru SUA, iar prezența acestor forțe este o continuare a parteneriatului său solid cu Statele Unite, consolidat încă din perioada post-9/11.

Pe scurt, ceea ce poate părea o simplă mutare a trupelor și echipamentelor este, de fapt, rezultatul unui lanț complex de relații istorice, strategice și politice. România, prin sprijinul său constant și prin poziția sa geografică, joacă un rol pe care puțini îl înțeleg pe deplin în securitatea transatlantică și în operațiunile americane din Orientul Mijlociu.

 Astăzi, 7 noiembrie 2025, un grup bipartisan de congresmeni americani a adresat o scrisoare oficială Secretarului Apărării, Sec. Hegseth, cerând reconsiderarea deciziei de retragere parțială a trupelor americane din România.

Scrisoarea este condusă de patru membri influenți ai Congresului:

• Bill Keating (D-MA), cunoscut pentru implicarea sa în comisia de Afaceri Externe și pentru expertiza în politica europeană;

• Brian Fitzpatrick (R-PA), membru moderat, co-președinte al Problem Solvers Caucus, cu reputație de negociator bipartisan;

• Tom Suozzi (D-NY), centrist, recunoscut pentru capacitatea de a construi consens între democrați și republicani;

• Michael Turner (R-OH), președintele comisiei de Intelligence a Camerei Reprezentanților, cu greutate majoră în domeniul securității naționale.

Alături de ei, alți 16 congresmeni din ambele partide au semnat scrisoarea. Prezența acestor figuri cheie dă scrisorii o greutate politică deosebită și transmite Pentagonului că decizia va fi monitorizată îndeaproape.

Scrisoarea nu doar solicită oprirea retragerii, ci cere și ca Secretarul să se prezinte în fața Congresului și a comisiilor relevante pentru a explica decizia, ceea ce amplifică impactul său politic.

Deși scrisoarea în sine nu poate anula decizia de retragere — nu are putere legală — ea transmite un mesaj politic foarte puternic. Bipartizanatul și poziția semnatarilor sporesc presiunea asupra Pentagonului. Conform tradiției, atunci când Congresul manifestă astfel de îngrijorări, Departamentul Apărării trebuie să răspundă, să ofere justificări și, în multe cazuri, să încetinească implementarea deciziilor până la clarificări.

Procesul este unul bine stabilit, cu un desfășurător estimativ pe săptămâni:

• Săptămâna 0: Scrisoarea este transmisă oficial Secretarului Apărării și comisiilor relevante. Pentagonul înregistrează documentul și notifică senior staff-ul. Media și partenerii NATO încep să monitorizeze cazul.

• Săptămânile 1–2: Comisiile HASC și HFAC programează audierea și coordonează detaliile logistice. Pentagonul pregătește informări, materiale clasificate și argumente pentru justificarea deciziei de retragere. Membrii Congresului pot solicita briefinguri preliminare clasificate.

• Săptămânile 2–3: Audierea propriu-zisă are loc. Secretarul Apărării sau adjunctul său explică decizia și răspund întrebărilor membrilor. Pentagonul poate decide să încetinească retragerea pentru a evita conflictul cu Congresul.

• Săptămânile 3–4: Departamentul Apărării analizează feedback-ul comisiilor și poate ajusta calendarul retragerii. Dacă preocupările Congresului sunt majore, poate fi anunțată o reevaluare a deciziei.

• Săptămânile 4–6: Membrii Congresului pot solicita rapoarte suplimentare și briefinguri clasificate. Se discută posibilitatea includerii unor clauze legislative în NDAA sau bugetul de apărare care să limiteze sau să amâne retragerea.

• Săptămânile 6–8+: Dacă este introdusă legislație, aceasta poate bloca retragerea sau poate condiționa reducerea trupelor de prezentarea unui raport detaliat către Congres. În acest scenariu, retragerea parțială poate fi amânată luni de zile.

 Ministerul Apărării pregătește cea mai mare modernizare a forțelor terestre din ultimele decenii: România se dotează cu tancuri Abrams de ultimă generație!

În 2023, a fost lansată prima etapă a programului. România a cumpărat 54 de tancuri M1A2 SEPv3, cea mai modernă variantă a celebrului tanc american, împreună cu 12 vehicule derivate:

• 4 M88A2 HERCULES Combat Recovery Vehicles (vehicule blindate de evacuare),

• 4 M1110 Joint Assault Bridges (JAB) — poduri blindate de asalt,

• 4 M1150 Assault Breacher Vehicles (ABV) — vehicule pentru deminare și deschiderea căilor.

Contractul pentru această tranșă se ridică la 1,06 miliarde de dolari, cu livrare programată în 2028.

Dar asta e doar începutul! Din 2025, începe faza a doua:

• peste 216 tancuri Abrams suplimentare,

• încă 76 de vehicule derivate,

• plus simulatoare, armament, instruire, logistică și transfer de tehnologie.

Valoarea totală? Aproximativ 6,5 miliarde de euro!

România devine astfel parte a unui club select de țări care operează M1A2 SEPv3, alături de Statele Unite, Polonia și Australia. Aceasta nu este doar o modernizare tehnică, ci un semnal strategic: România intră în rândul celor mai bine înzestrate armate din NATO și își consolidează poziția pe flancul estic.

Nu vorbim doar de tancuri, ci de un pas major în parteneriatul strategic cu SUA și în consolidarea poziției României ca pilon de securitate pe flancul estic al NATO.

 Armata României a recepționat patru sisteme radar mobile AN/MPQ-64 F1 Sentinel, achiziționate prin programul de finanțare militară externă al Departamentului de Stat al SUA. Aceste echipamente vor întări capacitatea de supraveghere și reacție rapidă în fața amenințărilor emergente din Marea Neagră.

Sistemele radar AN/MPQ-64 F1 Sentinel, produse de Raytheon, sunt radare mobile cu bandă X, capabile să detecteze și să urmărească ținte aeriene cu amprentă radar redusă, inclusiv drone și aeronave cu viteze mici. Acestea oferă o acoperire de 360 de grade și o rază de detecție de până la 120 km. Integrarea acestora în structura Brigăzii 243 Radioelectronică și Observare „Callatis” va permite o reacție rapidă și eficientă la orice amenințare în regiunea Mării Negre.

Achiziția acestor sisteme reflectă angajamentul României față de securitatea regională și cooperarea cu aliații NATO, în special cu Statele Unite ale Americii. Prin această modernizare, România își consolidează poziția în regiunea Mării Negre și contribuie la stabilitatea și securitatea regională. Sistemele avansate permit atât monitorizarea eficientă a activităților militare, cât și integrarea rapidă cu capabilitățile NATO, sporind interoperabilitatea cu forțele aliate.

Parteneriatul strategic dintre România și Statele Unite este esențial pentru securitatea regională și globală. În contextul conflictului din Ucraina, România joacă un rol crucial în sprijinirea Ucrainei și în menținerea stabilității în regiunea Mării Negre. De asemenea, România este un partener important pentru SUA în reconfigurarea geostrategică globală, având în vedere poziția sa strategică între Europa Centrală și Orientul Mijlociu. Această colaborare consolidează securitatea întregii regiuni și contribuie la obiectivele comune de apărare și stabilitate.

Integrarea radarelor AN/MPQ-64 F1 Sentinel în structura Brigăzii 243 Radioelectronică și Observare „Callatis” reprezintă un pas semnificativ în modernizarea apărării României și în întărirea relațiilor cu partenerii internaționali. Această dezvoltare subliniază angajamentul României față de securitatea națională și regională și rolul său activ în cadrul NATO.

România face un pas decisiv în consolidarea parteneriatului său cu Statele Unite. Președintele Nicușor Dan a aprobat prepoziționarea la Baza 57 Aeriană Mihail Kogălniceanu a unor forțe strategice americane: aeronave de realimentare în aer, drone ISR, aeronave de supraveghere și un contingent de trupe. Această decizie plasează România într-o poziție cheie în arhitectura de securitate regională și confirmă rolul său ca aliat de încredere al Washingtonului.

Baza MK devine treptat unul dintre cele mai importante puncte de sprijin american din Europa. Dacă în trecut operațiunile erau coordonate în principal din Italia și Germania, acum centrul de greutate se mută mai aproape de Marea Neagră și de Orientul Mijlociu. Este un semn clar al încrederii americane în România și al importanței crescute a regiunii noastre.

Concret, la MK vor fi dislocate:

• între 8 și 12 drone ISR de tip Reaper,

• 3 aeronave de intelligence și supraveghere,

• 3 avioane cisternă pentru realimentare în aer,

• și aproximativ 760 de militari americani, împărțiți între operatori, echipe de mentenanță, personal de suport și unități de securitate.

Dar nu este vorba doar de o rotație temporară. Există semnale că România ar putea prelua o parte din misiunile care până acum erau gestionate de la baza Sigonella din Italia, în special cele legate de Orientul Mijlociu și Ucraina. Cu alte cuvinte, MK ar putea deveni noul centru operațional pentru aceste regiuni.

Această mutare are și o logică strategică. În trecut, utilizarea Sigonella pentru operațiuni în Orientul Mijlociu a dus la tensiuni cu guvernul italian, care avea propriile acorduri bilaterale cu statele din regiune. Prin repoziționarea unei părți din aceste capabilități în România, Statele Unite câștigă un aliat dispus să ofere libertate de acțiune și predictibilitate.

Această decizie marchează o etapă nouă în relațiile bilaterale. România a demonstrat de-a lungul timpului loialitate și seriozitate: de la sprijinul în Afganistan, la găzduirea scutului antirachetă de la Deveselu și colaborarea pe proiecte nucleare civile. Acum, consolidarea MK confirmă România ca cel mai important hub american din regiune. În același timp, acest statut aduce acces la tehnologii avansate, investiții și, mai ales, garanții de securitate solide.

Pentru România, beneficiile sunt evidente:

• o protecție sporită împotriva amenințărilor din zona Mării Negre,

• integrarea într-o rețea de securitate extinsă care acoperă Europa Centrală, Orientul Mijlociu și Mediterana,

• și un rol mai activ în stabilitatea regională.

Desigur, crește și nivelul de responsabilitate, dar acest lucru transformă România dintr-un simplu beneficiar de securitate într-un furnizor activ de stabilitate. Într-un context geopolitic volatil, aceasta este o poziționare de forță.

Prin relocarea acestor capabilități, România nu mai este doar ‘flanc estic’ al NATO, ci un nod central al operațiunilor americane. De aici pot fi coordonate misiuni de recunoaștere, supraveghere și sprijin aerian pentru Orientul Mijlociu, dar și pentru teatrul ucrainean. România devine astfel o punte între Europa și Orient, un partener indispensabil pentru Washington.

Decizia președintelui Dan este mai mult decât o simplă aprobare administrativă. Ea marchează transformarea României într-un hub strategic pentru Statele Unite și NATO. Țara noastră câștigă securitate, vizibilitate și influență internațională.

 România nu a fost niciodată izolată de marile curente geopolitice. De la Tratatul de la Yalta până la extinderea NATO, soarta noastră a depins mereu de relația dintre marile puteri. Astăzi, într-o lume în care războiul din Ucraina, ascensiunea Chinei și instabilitatea Orientului Mijlociu redefinesc securitatea globală, România are nevoie de o strategie clară.

Această strategie se construiește în jurul unei axe fundamentale: Washington–București–Tel Aviv. O axă care înseamnă putere militară, inteligență strategică și experiență în fața celor mai mari amenințări contemporane. O axă care nu este doar un simbol, ci o linie de viață pentru securitatea națională.

Parteneriatul strategic cu Statele Unite a fost consfințit oficial în 1997, dar rădăcinile lui sunt mai adânci. După 1989, România a văzut în Washington nu doar un aliat militar, ci și un model de dezvoltare. Baza Mihail Kogălniceanu a devenit una dintre cele mai importante platforme americane din Europa, iar exercițiile militare comune au demonstrat că România nu este doar un beneficiar pasiv de securitate, ci un contributor activ.

Însă adevărata valoare a acestei axe vine din completarea ei cu Tel Avivul. Israelul oferă ceea ce nici Washingtonul, nici Bucureștiul nu pot asigura singure: expertiză unică în intelligence, cibernetică, apărare aeriană și contraterorism. Într-un moment în care atacurile nu mai vin doar cu tancul și racheta, ci și prin spațiul virtual și propaganda hibridă, experiența Israelului devine indispensabilă pentru securitatea României.

România este așezată pe linia frontului. În Est, Rusia încearcă să își reconstruiască sfera de influență, atacând Ucraina și amenințând direct statele de la Marea Neagră. În Sud, Iranul destabilizează Orientul Mijlociu, susținând grupări teroriste și testând rachete cu bătaie lungă. Iar în plan global, China avansează prin investiții, infrastructură și propagandă subtilă, punând presiune pe economiile vulnerabile.

Axa Washington–București–Tel Aviv răspunde acestor pericole printr-o combinație unică:

• forța militară americană, care descurajează Rusia;

• experiența israeliană, care contracarează amenințările teroriste și cibernetice;

• poziția strategică a României, care transformă Bucureștiul în avanpostul estic al lumii libere.

La Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu, în Constanța, s-a desfășurat unul dintre cele mai solicitante și prestigioase cursuri militare: Școala Americană de Asalt Aerian Sabalauski. Peste 200 de soldați americani și șase români s-au reunit aici pentru a învăța împreună tehnici complexe de operațiuni aeriene, consolidând nu doar abilități fizice și tactice, ci și un parteneriat strategic de lungă durată între România și Statele Unite

Cursul de 10 zile începe cu ceea ce soldații numesc „day zero”: o probă de rezistență fizică, alergare de două mile și un traseu cu obstacole care testează fiecare centimetru de forță și agilitate. Participanții urcă scări și frânghii, sar peste ziduri și trec prin structuri complexe de lemn, toate în timp ce strigă cu voce tare «Air Assault!», antrenându-și atât corpul, cât și spiritul de echipă.

Pe parcursul programului, candidații învață să organizeze misiuni de asalt aerian, să manipuleze echipamente de încărcare în zbor și să înțeleagă specificațiile diferitelor tipuri de aeronave militare. Totul se finalizează cu o ceremonie de absolvire în care, în acest an, 82 de soldați au primit aripile de asalt aerian – simbol al profesionalismului și al curajului.

Ceea ce face acest program cu adevărat unic nu este doar pregătirea fizică sau tehnică, ci modul în care militarii români și americani învață să lucreze împreună și să comunice eficient, dezvoltând ceea ce instructorii numesc "emotional fluency in english" – capacitatea de a recunoaște, înțelege și gestiona emoțiile proprii și ale celorlalți într-un context de cooperare intensivă.

Pentru mulți soldați români, interacțiunea cu instructorii americani aduce o experiență care merge dincolo de exercițiile militare. Limbajul și cultura americană, pe care mulți români au început să le descopere încă din anii ’90 prin filme, muzică și emisiuni TV, devin aici instrumente practice de comunicare și înțelegere reciprocă. Cursul îi provoacă să gândească și să acționeze într-un mediu unde instrucțiunile nu vin doar în limba maternă, ci într-un cadru internațional, unde precizia și claritatea sunt vitale.

Astfel, emotional fluency nu este doar o abilitate individuală – este liantul care permite ca echipele să funcționeze ca un organism unit. Soldații învață să-și exprime clar intențiile, să citească reacțiile colegilor și să adapteze rapid modul de comunicare. Această fluență emoțională reflectă, într-un fel, începuturile americanizării României post-comuniste: atunci când tinerii din anii ’90 au început să învețe engleza și să asimileze referințe culturale americane, s-a pus baza pentru o deschidere care, astăzi, se traduce în colaborare militară eficientă și respect reciproc.

În practică, asta înseamnă că un soldat român care poate explica o manevră sau poate semnaliza un risc, chiar dacă nu stăpânește perfect engleza, va fi înțeles și sprijinit, iar instrucțiunile instructorilor americani sunt adaptate astfel încât nimeni să nu fie lăsat în urmă. Prin aceste mecanisme subtile, cursul construiește mai mult decât competențe militare: formează o echipă internațională capabilă să acționeze rapid, eficient și în deplină încredere unul în celălalt.

Provocările au fost numeroase: de la efortul fizic extrem, la coordonarea între echipe și supraviețuirea în condiții dificile. Dar tocmai aceste experiențe împreună consolidează abilitățile soldaților și le oferă încrederea necesară pentru operațiuni reale, fie că sunt desfășurate în România sau în teatrele de operațiuni internaționale.

Școala Sabalauski nu formează doar soldați, ci adevărați ambasadori ai cooperării internaționale. Prin aceste cursuri, militarii învață să se adapteze cultural și psihologic, să construiască relații bazate pe respect și profesionalism și să fie pregătiți să intervină rapid oriunde este nevoie. Absolvirea unui curs de asalt aerian la Mihail Kogălniceanu este, așadar, mai mult decât o realizare individuală – este o victorie a colaborării dintre România și Statele Unite, un exemplu concret că alianțele strategice nu se construiesc doar prin tehnologie sau arme, ci prin încredere, comunicare și experiență comună.

Aceasta este povestea curajului, a disciplinei și a prieteniei internaționale, la Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu. Un loc unde soldații români și americani învață să zboare împreună – și să învețe unii de la alții. Până data viitoare, să ne amintim că forța unei alianțe stă în oameni, nu doar în echipamente.

_______________________

foto: by Sgt. Asher Atkinson, 7th Mobile Public Affairs Detachment

În cursul zilei de ieri, la Baza Militară Mihail Kogălniceanu a avut loc ceremonia de schimbare de comandă. Este vorba de rotația ciclică din cadrul divizei 101st Airborne.

 Una dintre cele mai tâmpite idei rostogolite în România și nu numai, de către mainstream media este falsa știre a unei potențiale retrageri a forțelor militare americane din Europa și implicit din România. 

Parteneriatul strategic dintre Statele Unite și România este unul „ironclad”. El are implicații majore la nivel social, economic și bineînțeles militar. În clipa de față Statele Unite este, ca prezență, al patrulea partener al României, cu prospectul ca până la sfârșitul lui 2025 să urce cel puțin pe locul al doilea.

Indiferent dacă relațiile USA cu EU se vor răci sau nu, din fericire pentru noi, prezența americană aici nu doar că nu se va reduce, ci, din contră va crește prin relocări de trupe și tehnică de la bazele Ramstein și Sigonella. Iar pe zona economică o să asistăm, chiar din lunile ce urmează la o creștere semnificativă a numărului de companii americane prezente la noi. Lucru ce nu poate decât să mă bucure.

Dincolo de toate Statele Unite au un talent aparte de a învăța rapid din greșelile trecutului. Lucru dovedit imediat după terminarea celui de al doilea război mondial, când au realizat greșeala făcută atunci când au permis URSS să ocupe blocul estic, cu precădere Polonia și România. 

După terminarea ocupației sovietice în România, USA au făcut primele demersuri de normalizare a relațiilor dintre cele două țări, o încercare de revenire parțială la situația anilor '20 și '30 când companiile și produsele americane dețineau o prezență majoră în Regat. De la ajutoare umanitare la organizarea unor evenimente cu caracter public (expozițiile: Arhitectura Modernă Americană, Arta Americană, Expoziția Industriei Chimice Americane, Transporturile Americane, etc.) și până la introducerea României în Most Favured Nation Clause, dând chiar contrate de import României, totul fiind însă aruncat la coș de deciziile demente ale dictatorului comunist Ceaușescu. 

La acestea puteam adăuga și anii '70 când am asistat la o serie de premiere în relațiile dintre cele două țări în particular și între USA și blocul estic în special, când pentru prima dată o navă militară americană a vizitat un port comunist (Constanța), dar și la zborul Pan Am care a inaugurat nu doar ruta București-New York dar și primul hotel sub brandul Intercontinental construit de compania americană în blocul estic.

Am putea adăuga aici și vizitele președinților Roosevelt, Nixon și Ford, invitația oferită Navei Școală Mircea de a participa la bi-centenarul USA precum și vizita echipajului Apollo 12.

După 1990 și revenirea României în ceea ce numim grupul țărilor libere, prezența USA s-a făcut din ce în ce mai simțită. Importanța strategică a României, unică în Europa, a făcut ca Statele Unite să construiască aici prima bază navală nouă de după încetarea (o încetare mai mult teoretică, dacă privim la ce se întâmplă la granițele noastre) războiului rece (sau a primului război rece, dacă doriți) și mă refer la Naval Support Facility Deveselu. 

Acesteia i se adaugă investițiile americane directe în baza de la Mihail Kogălniceanu, baza Mangalia, poligoanele de antrenament modernizate, noile facilități din bazele aeriene dar și prin relocarea aici a unităților de producție din sectorul de apărare cum ar fi printre alții Lockheed Martin precum și înființarea în România a unicului centru de mentenanță pentru excepționalele elicoptere Blackhawk.

Prin prisma acestui parteneriat strategic, Statele Unite au fost mereu alături de România chiar și atunci când Europa de Vest a avut obiecții la adresa noastră:

• punerea la dispoziției a spațiului aerian pentru operațiunea militară în fosta Iugoslavie, unde după criticile la adresa României, președintele Bill Clinton a făcut o vizită fulger în țara noastră pentru a-și arăta susținerea față de statul român
• respingerea primei candidaturi la NATO în urma deciziei de a sprijini USA în lupta împotriva structurilor teroriste din Afganistan după 9/11, a fost urmată imediat de vizita istorică a președintelui Bush. De altfel sacrificiul militarilor români care au luptat și și-au vărsat sângele, iar unii și-au dat chiar viața alături de colegii americani, este onorat în cel mai emoționant mod cu putință, steagul României fluturând la Arlington
• în degringolada ce a cuprins Europa după ce URSS-ul renăscut din cenușa anilor '90 a invadat Ucraina, Statele Unite au oferit tot suportul necesar formării grupului Bucharest 9, un back-up al NATO și poate ultima redută în fața expansiunii sovietice.