În luna decembrie a anului 1936, cinematograful românesc consemna un moment important pentru dezvoltarea filmului documentar dedicat prezentării României. La Cinematograful „Scala” din București au fost proiectate primele filme documentare realizate pentru a surprinde, într-o formă cinematografică, realitățile, peisajele și potențialul turistic al țării. Evenimentul reprezenta una dintre primele manifestări organizate prin care imaginea României era construită și transmisă publicului prin intermediul filmului.

Proiecțiile erau legate de activitatea Oficiului Național de Turism, instituție care începea să utilizeze cinematografia ca instrument de promovare a țării. Filmul devenea astfel mai mult decât un simplu mijloc de divertisment: era folosit pentru documentare, propagandă turistică și prezentarea unor aspecte considerate reprezentative pentru România. În acest context, apariția acestor producții poate fi privită ca parte a unui proces mai amplu de modernizare a mijloacelor de promovare turistică și de construire a unei imagini cinematografice a țării.

Programul prezentat la Cinematograful „Scala” cuprindea trei producții. Prima dintre acestea, „Generația de mâine”, era catalogată drept film de propagandă al O.E.T.R. Cea de-a doua, „Colțuri din România”, era un film de propagandă turistică, orientat către prezentarea unor locuri și peisaje ale țării. În fine, „Bucureștii” continua aceeași direcție de promovare turistică, concentrând atenția asupra capitalei României și asupra elementelor sale considerate relevante pentru publicul spectator.

Importanța acestor filme nu trebuie privită exclusiv prin prisma conținutului lor cinematografic. În a doua jumătate a anilor 1930, filmul devenise un instrument modern de comunicare vizuală, capabil să ofere spectatorului o experiență imposibil de obținut prin intermediul materialelor tipărite. Un peisaj, un oraș, un monument sau o regiune puteau fi prezentate în mișcare, într-o succesiune de imagini care transforma promovarea turistică într-o experiență vizuală directă.

Proiectarea acestor filme la „Scala” dobândește o semnificație și mai interesantă dacă urmărim traseul lor de după premiera bucureșteană. În primele zile ale lunii ianuarie, producțiile au fost prezentate la Paris, la Automobile Club-ul Francez și la Societatea de Geografie, în fața unei asistențe numeroase. Publicul francez a urmărit cu viu interes imaginile consacrate frumuseților peisajului românesc, ceea ce demonstrează că aceste filme nu erau concepute doar pentru consumul intern.

Prin urmare, decembrie 1936 poate fi considerat un reper în istoria utilizării filmului documentar ca instrument de promovare a României. De la sala cinematografică bucureșteană până la instituțiile culturale și geografice din Paris, aceste producții au parcurs un drum care depășea simpla proiecție cinematografică. Ele participau la construirea unei imagini vizuale a României și la prezentarea acesteia unui public internațional.

Cele trei titluri — „Generația de mâine”, „Colțuri din România” și „Bucureștii” — reprezintă, în acest sens, nu doar începuturile unei anumite forme de propagandă cinematografică, ci și mărturii despre felul în care România anului 1936 începea să se prezinte pe sine prin intermediul imaginii în mișcare. Cinematograful devenea astfel o fereastră prin care peisajul românesc, orașele și proiectele instituțiilor naționale puteau fi descoperite atât de spectatorii din țară, cât și de cei din străinătate.

Despre acest eveniment, Demostene Botez scria în Revista România a ONT, anul II, nr. 1, ianuarie 1937:

 În anul 1934, chiar în perioada Crăciunului, Bucureștiul inaugura unul dintre cele mai moderne cinematografe din Europa, ARO-Paramount, amenajat în cadrul celebrului imobil ARO de pe Bulevardul Magheru, proiectat de arhitectul Horia Creangă. La momentul deschiderii, sala devenea cea mai mare din România, având o capacitate de 1.200 de locuri, deși proiectul inițial prevedea o impresionantă sală de 2.000 de locuri.

Încă de la intrare, spectatorii erau întâmpinați de un lobby elegant, decorat cu marmură, oglinzi și un sistem modern de iluminat ambiental, elemente care transformau mersul la cinematograf într-o experiență luxoasă, specifică marilor capitale europene ale epocii.

Una dintre cele mai spectaculoase dotări ale cinematografului era instalația complet automată de aer condiționat, încălzire și ventilație, realizată de uzinele Wissner din Görlitz, Germania. Sistemul era remarcabil pentru anii '30, asigurând un climat confortabil indiferent de anotimp. Aerul era purificat prin instalații de sterilizare lichidă și ozonare, tehnologii considerate de ultimă generație la acea vreme.

Rețeaua de climatizare impresiona și prin dimensiuni: canalele de ventilație însumau aproape un kilometru lungime, iar suprafața izolată cu materiale Cellofex depășea 4.000 de metri pătrați, o adevărată performanță inginerească pentru România interbelică.

La subsolul complexului funcționa și un elegant dancing-bar, care beneficia, la rândul său, de climatizare automată și de racord la rețeaua de gaze naturale. Împreună cu restaurantul panoramic de la ultimul etaj și spațiile comerciale și de birouri, cinematograful ARO-Paramount făcea parte din unul dintre cele mai moderne ansambluri multifuncționale construite în Bucureștiul interbelic, simbol al modernității și al arhitecturii românești din perioada dintre cele două războaie mondiale.

După o seară desprinsă parcă din filmele anilor '60, cu acțiunea plasată pe Coasta de Azur, petrecută la cea de-a patra ediție a balului La Maison Nocturne – „Le Grand Soir d’Été”, care a încheiat prima serie a acestor evenimente elegante ce au readus ritualul balului în inima Bucureștiului, dimineața m-a readus în lumea concretă a proiectelor care schimbă fața orașului.

De la atmosfera de șampanie, muzică și nostalgie, am ajuns direct pe șantierul unui alt proiect remarcabil în care sunt implicați Edmond Niculușcă și ARCEN. După succesul restaurării Casei Mița Biciclista, devenită astăzi unul dintre simbolurile revitalizării patrimoniului bucureștean, atenția se îndreaptă acum către fostul cinematograf Marconi de pe Calea Griviței.

 De obicei evit biografiile cinematografice. Cele mai multe ajung să fie superficiale, exagerate sau filtrate prin viziunile și obsesiile producătorilor, în loc să prezinte cu adevărat omul și artistul din spatele legendei. Iar în cazul lui Michael Jackson, despre care s-au spus și produs atâtea lucruri nedrepte și mizerii de-a lungul anilor, aveam toate motivele să fiu sceptic. Totuși, după ce am văzut o postare făcută de Alexandra Zărnescu, am decis să îi dau o șansă filmului „Michael”. Și mă bucur enorm că am făcut-o.

Filmul este pur și simplu fantastic. Reușește ceva foarte rar pentru un biopic: să transmită emoție autentică și să te facă să simți că omul de pe ecran este chiar artistul pe care l-ai admirat cândva. Jaafar Jackson a fost incredibil în rolul principal. Au existat momente în care uitam complet că nu îl privesc pe Michael însuși. Gesturile, privirea, vocea, energia scenică – toate au fost recreate cu o naturalețe impresionantă.

M-am bucurat enorm să văd sala plină de tineri. La final, mulți dintre spectatori aveau lacrimi în ochi. Filmul are o încărcătură emoțională foarte puternică, mai ales pentru cei care am crescut cu muzica lui Michael Jackson și l-am urmărit în anii în care încă trăia. A fost ca o reîntâlnire cu un prieten vechi, pierdut de mult timp și regăsit pentru câteva ore. Filmul te trimite cu gândul la o lume care astăzi pare dispărută. Nu știu dacă era neapărat o lume mai bună decât cea în care trăim acum, dar Michael reprezenta pentru mulți oameni ideea că încă există lumină, speranță și frumusețe.

Primul meu contact cu muzica lui Michael a fost la începutul anilor ’90, prin casetele VHS trimise de unchiul meu din Germania. Așa am ajuns să îi iubesc muzica și să îi admir showmanship-ul unic. „Smooth Criminal”, „Billie Jean” și „Dirty Diana” au rămas până astăzi printre piesele mele preferate și cred că filmul surprinde perfect magia acelei perioade.

„Michael” îi face, în sfârșit, dreptate artistului. Filmul nu evită suferințele și greutățile prin care a trecut încă din copilărie. Vedem durerea copilului care și-a pierdut copilăria prea devreme, presiunea enormă pusă asupra lui și singurătatea care l-a urmărit ani la rând. În același timp însă, filmul scoate în evidență și partea lui luminoasă: bunătatea, generozitatea și dorința sinceră de a aduce bucurie oamenilor prin muzică.

Este un film care celebrează atât artistul, cât și omul Michael Jackson. Dacă ar fi să îi reproșez ceva, singurul lucru ar fi că pare prea scurt. Când se termină, ai impresia că ai mai fi vrut să rămâi puțin în acea lume.

Îi dau 9,5/10 și recomand tuturor să îl vadă, mai ales la IMAX.

Also...FUCK the critics!

În această seară, lumea a devenit mai săracă. A plecat dintre noi Chuck Norris, la 86 de ani. Pentru mulți, a fost un actor. Pentru și mai mulți, un simbol. Pentru noi, cei care am crescut în fostul bloc estic, a fost mai mult decât atât – a fost o fereastră către o lume în care binele învinge, în care curajul nu este negociabil și în care America era farul care lumina întunericul.

Chuck Norris nu a fost doar un star de acțiune. A fost un patriot în adevăratul sens al cuvântului. Și-a iubit țara fără rezerve, a susținut armata americană, a respectat uniforma și pe cei care o poartă. Într-o lume în care valorile se relativizează, el a rămas constant – credincios ideii că există bine și rău, și că datoria omului este să lupte pentru ceea ce este drept.

Pentru generația noastră, filmele produse de Cannon au fost mai mult decât divertisment. Au fost lecții. Lecții despre onoare, sacrificiu și libertate. Noi, copiii anilor ’80 și ’90 din Europa de Est, am crescut cu aceste povești ca pe niște adevăruri absolute. Într-o perioadă în care realitatea din jurul nostru era cenușie și lipsită de speranță, pe ecran apăreau eroii – real Americans, real men. Arnold. Stallone. Dudikoff. Și, desigur, Chuck Norris. A fost un far în întunericul anilor '80 și '90. Crescuți sub comunism, cu mințile pline de propagandă și frică, noi am descoperit prin casete video piratate, prin televizoare alb-negru sau prin proiecții clandestine, și mai târziu prin cablu TV, o lume în care valorile contau. Era epoca Reagan, epoca în care credeam cu tărie că americanii vor veni mereu să salveze lumea. Că binele triumfă, că adevărul și libertatea merită orice sacrificiu. Și Chuck Norris era întruchiparea acelui crez: un bărbat adevărat, un patriot devotat, un fost militar care nu negocia cu răul, ci îl distrugea cu pumnii, cu armele și cu voința de fier.

Ei erau imaginea unei lumi în care americanii erau “the good guys”. Cei care veneau și salvau lumea. Cei care nu dădeau înapoi. Cei care luptau până la capăt.

Chuck Norris ne-a făcut să visăm. Să visăm că într-o zi vom fi ca el. Că vom avea puterea să luptăm pentru adevăr. Că vom avea curajul să spunem „nu” răului. Că vom deveni puternici – nu doar în trup, ci și în caracter. Copii fiind, visam la mușchii lui, la loviturile lui, la disciplina lui de luptător de arte marțiale. Dar, fără să știm, visam și la ceva mai profund: la o lume dreaptă.

În istoria cinematografiei românești există câteva filme despre care știm că au existat, dar pe care nimeni nu le mai poate vedea. Printre ele se află și lungmetrajul „Se aprind făcliile (1939)”, o melodramă romantică ce aparține unei epoci în care filmul românesc își căuta identitatea și încerca să concureze cu producțiile europene ale timpului. Astăzi, pelicula este considerată film pierdut, copiile sale fiind distruse în anii regimului comunist. Dar le fel ca în cazul producției „Doamna de la Etajul II”, am reușit să găsesc fotografii on set, readucând la lumină încă o piesă din puzzle-ul cinematografiei românești interbelice.

Povestea filmului începe cu scriitorul și jurnalistul Nicolae Porsenna, autorul nuvelei pe care se bazează scenariul. Porsenna nu a fost doar scriitor, ci și un personaj extrem de activ în viața culturală a României interbelice: avocat, editor, inventator și implicat direct în dezvoltarea cinematografiei românești. El a fost scenarist și co-producător al filmului, investind o sumă enormă pentru epocă – aproximativ trei milioane de lei – și garantând chiar cu propria avere pentru a duce proiectul la capăt.

Ambiția lui era clară: realizarea unui film românesc de mare anvergură, capabil să rivalizeze cu producțiile occidentale. Pentru aceasta, a adus tehnicieni din străinătate și a improvizat spații de filmare în București, inclusiv într-o sală de dans transformată temporar în platou cinematografic.

Nuvela lui Porsenna, adaptată pentru ecran împreună cu scenaristul Isaiia Răcăciuni, propunea o melodramă sentimentală plasată în mediul burgheziei românești. Povestea o urmărește pe Sanda, o tânără cultivată și romantică, interpretată în film de Nutzi Dona. Ea se îndrăgostește de seducătorul Lucian Noreanu, rol jucat de George Vraca, un personaj cu aer de Don Juan modern.