După o seară desprinsă parcă din filmele anilor '60, cu acțiunea plasată pe Coasta de Azur, petrecută la cea de-a patra ediție a balului La Maison Nocturne – „Le Grand Soir d’Été”, care a încheiat prima serie a acestor evenimente elegante ce au readus ritualul balului în inima Bucureștiului, dimineața m-a readus în lumea concretă a proiectelor care schimbă fața orașului.

De la atmosfera de șampanie, muzică și nostalgie, am ajuns direct pe șantierul unui alt proiect remarcabil în care sunt implicați Edmond Niculușcă și ARCEN. După succesul restaurării Casei Mița Biciclista, devenită astăzi unul dintre simbolurile revitalizării patrimoniului bucureștean, atenția se îndreaptă acum către fostul cinematograf Marconi de pe Calea Griviței.

 De obicei evit biografiile cinematografice. Cele mai multe ajung să fie superficiale, exagerate sau filtrate prin viziunile și obsesiile producătorilor, în loc să prezinte cu adevărat omul și artistul din spatele legendei. Iar în cazul lui Michael Jackson, despre care s-au spus și produs atâtea lucruri nedrepte și mizerii de-a lungul anilor, aveam toate motivele să fiu sceptic. Totuși, după ce am văzut o postare făcută de Alexandra Zărnescu, am decis să îi dau o șansă filmului „Michael”. Și mă bucur enorm că am făcut-o.

Filmul este pur și simplu fantastic. Reușește ceva foarte rar pentru un biopic: să transmită emoție autentică și să te facă să simți că omul de pe ecran este chiar artistul pe care l-ai admirat cândva. Jaafar Jackson a fost incredibil în rolul principal. Au existat momente în care uitam complet că nu îl privesc pe Michael însuși. Gesturile, privirea, vocea, energia scenică – toate au fost recreate cu o naturalețe impresionantă.

M-am bucurat enorm să văd sala plină de tineri. La final, mulți dintre spectatori aveau lacrimi în ochi. Filmul are o încărcătură emoțională foarte puternică, mai ales pentru cei care am crescut cu muzica lui Michael Jackson și l-am urmărit în anii în care încă trăia. A fost ca o reîntâlnire cu un prieten vechi, pierdut de mult timp și regăsit pentru câteva ore. Filmul te trimite cu gândul la o lume care astăzi pare dispărută. Nu știu dacă era neapărat o lume mai bună decât cea în care trăim acum, dar Michael reprezenta pentru mulți oameni ideea că încă există lumină, speranță și frumusețe.

Primul meu contact cu muzica lui Michael a fost la începutul anilor ’90, prin casetele VHS trimise de unchiul meu din Germania. Așa am ajuns să îi iubesc muzica și să îi admir showmanship-ul unic. „Smooth Criminal”, „Billie Jean” și „Dirty Diana” au rămas până astăzi printre piesele mele preferate și cred că filmul surprinde perfect magia acelei perioade.

„Michael” îi face, în sfârșit, dreptate artistului. Filmul nu evită suferințele și greutățile prin care a trecut încă din copilărie. Vedem durerea copilului care și-a pierdut copilăria prea devreme, presiunea enormă pusă asupra lui și singurătatea care l-a urmărit ani la rând. În același timp însă, filmul scoate în evidență și partea lui luminoasă: bunătatea, generozitatea și dorința sinceră de a aduce bucurie oamenilor prin muzică.

Este un film care celebrează atât artistul, cât și omul Michael Jackson. Dacă ar fi să îi reproșez ceva, singurul lucru ar fi că pare prea scurt. Când se termină, ai impresia că ai mai fi vrut să rămâi puțin în acea lume.

Îi dau 9,5/10 și recomand tuturor să îl vadă, mai ales la IMAX.

Also...FUCK the critics!

În această seară, lumea a devenit mai săracă. A plecat dintre noi Chuck Norris, la 86 de ani. Pentru mulți, a fost un actor. Pentru și mai mulți, un simbol. Pentru noi, cei care am crescut în fostul bloc estic, a fost mai mult decât atât – a fost o fereastră către o lume în care binele învinge, în care curajul nu este negociabil și în care America era farul care lumina întunericul.

Chuck Norris nu a fost doar un star de acțiune. A fost un patriot în adevăratul sens al cuvântului. Și-a iubit țara fără rezerve, a susținut armata americană, a respectat uniforma și pe cei care o poartă. Într-o lume în care valorile se relativizează, el a rămas constant – credincios ideii că există bine și rău, și că datoria omului este să lupte pentru ceea ce este drept.

Pentru generația noastră, filmele produse de Cannon au fost mai mult decât divertisment. Au fost lecții. Lecții despre onoare, sacrificiu și libertate. Noi, copiii anilor ’80 și ’90 din Europa de Est, am crescut cu aceste povești ca pe niște adevăruri absolute. Într-o perioadă în care realitatea din jurul nostru era cenușie și lipsită de speranță, pe ecran apăreau eroii – real Americans, real men. Arnold. Stallone. Dudikoff. Și, desigur, Chuck Norris. A fost un far în întunericul anilor '80 și '90. Crescuți sub comunism, cu mințile pline de propagandă și frică, noi am descoperit prin casete video piratate, prin televizoare alb-negru sau prin proiecții clandestine, și mai târziu prin cablu TV, o lume în care valorile contau. Era epoca Reagan, epoca în care credeam cu tărie că americanii vor veni mereu să salveze lumea. Că binele triumfă, că adevărul și libertatea merită orice sacrificiu. Și Chuck Norris era întruchiparea acelui crez: un bărbat adevărat, un patriot devotat, un fost militar care nu negocia cu răul, ci îl distrugea cu pumnii, cu armele și cu voința de fier.

Ei erau imaginea unei lumi în care americanii erau “the good guys”. Cei care veneau și salvau lumea. Cei care nu dădeau înapoi. Cei care luptau până la capăt.

Chuck Norris ne-a făcut să visăm. Să visăm că într-o zi vom fi ca el. Că vom avea puterea să luptăm pentru adevăr. Că vom avea curajul să spunem „nu” răului. Că vom deveni puternici – nu doar în trup, ci și în caracter. Copii fiind, visam la mușchii lui, la loviturile lui, la disciplina lui de luptător de arte marțiale. Dar, fără să știm, visam și la ceva mai profund: la o lume dreaptă.

În istoria cinematografiei românești există câteva filme despre care știm că au existat, dar pe care nimeni nu le mai poate vedea. Printre ele se află și lungmetrajul „Se aprind făcliile (1939)”, o melodramă romantică ce aparține unei epoci în care filmul românesc își căuta identitatea și încerca să concureze cu producțiile europene ale timpului. Astăzi, pelicula este considerată film pierdut, copiile sale fiind distruse în anii regimului comunist. Dar le fel ca în cazul producției „Doamna de la Etajul II”, am reușit să găsesc fotografii on set, readucând la lumină încă o piesă din puzzle-ul cinematografiei românești interbelice.

Povestea filmului începe cu scriitorul și jurnalistul Nicolae Porsenna, autorul nuvelei pe care se bazează scenariul. Porsenna nu a fost doar scriitor, ci și un personaj extrem de activ în viața culturală a României interbelice: avocat, editor, inventator și implicat direct în dezvoltarea cinematografiei românești. El a fost scenarist și co-producător al filmului, investind o sumă enormă pentru epocă – aproximativ trei milioane de lei – și garantând chiar cu propria avere pentru a duce proiectul la capăt.

Ambiția lui era clară: realizarea unui film românesc de mare anvergură, capabil să rivalizeze cu producțiile occidentale. Pentru aceasta, a adus tehnicieni din străinătate și a improvizat spații de filmare în București, inclusiv într-o sală de dans transformată temporar în platou cinematografic.

Nuvela lui Porsenna, adaptată pentru ecran împreună cu scenaristul Isaiia Răcăciuni, propunea o melodramă sentimentală plasată în mediul burgheziei românești. Povestea o urmărește pe Sanda, o tânără cultivată și romantică, interpretată în film de Nutzi Dona. Ea se îndrăgostește de seducătorul Lucian Noreanu, rol jucat de George Vraca, un personaj cu aer de Don Juan modern.

 Ne aflăm în Constanța, în anul 1929.

În fața noastră nu este doar o clădire, ci un moment exact din istoria orașului.

Fotografia surprinde premiera filmului „Verdun” la Sala Tranulis, chiar în anul inaugurării sale. Este cea mai veche imagine cunoscută a teatrului și, în același timp, un document vizual excepțional despre Constanța interbelică.

Privind fațada, observăm imediat volumul central arcuit, elementul dominant al clădirii, care indică fără echivoc funcția de sală de spectacole. Această boltă amplă nu este doar decorativă, ci definește spațiul interior destinat publicului și conferă clădirii monumentalitate.

Fațada este organizată simetric, cu ferestre dispuse echilibrat pe nivelul superior, încadrate de ancadramente decorative și motive geometrice discrete, specifice sfârșitului de epocă Art Nouveau și începutului de modernitate interbelică. Proporțiile sunt atent calculate, iar ritmul golurilor creează o senzație de ordine și eleganță.

Intrarea principală este marcată de un portic simplu, acoperit, gândit pentru accesul unui public numeros, un detaliu esențial pentru un teatru-cinema al vremii. În jurul clădirii se pot distinge balustrade, elemente de delimitare și detalii ornamentale care astăzi nu mai există sau au fost profund alterate.

În partea dreaptă a imaginii, panoul cu inscripția „VERDUN” ancorează fotografia într-un moment cultural precis: premiera unui film de succes al epocii. Acest detaliu transformă imaginea dintr-o simplă fotografie de arhitectură într-o mărturie vie a vieții culturale din Constanța anilor ’20.

Clădirea a fost construită de Demostene Tranulis, un important membru al comunității elene locale, și a fost concepută încă de la început ca un spațiu multifuncțional: teatru, cinematograf, spectacole muzicale și conferințe. Dimensiunile, accesul și organizarea fațadei reflectă clar această versatilitate.

Această fotografie este cu atât mai valoroasă cu cât surprinde aspectul original al clădirii, înainte de intervențiile din perioada comunistă, care au modificat substanțial atât fațada, cât și relația sa cu spațiul urban.

Sala Tranulis din 1929 nu este doar un teatru inaugurat. Este expresia unei Constanțe urbane, cosmopolite și conectate cultural la Europa vremii.

O fotografie.
O clădire.
Un oraș care, pentru o clipă, își arată adevărata față.

______________

reconstrucție cu Gemini AI

 Decembrie, 1930. În fața sediului publicației „Realitatea Ilustrată”, o limuzină impunătoare inscripționată cu logoul Paramount Film oprește privirile trecătorilor. Nu este doar o mașină de lux, ci simbolul unei ere în care Bucureștiul era conectat direct la inima industriei cinematografice mondiale.

Puțini știu că, în perioada interbelică, gigantul american Paramount Pictures nu doar distribuia filme în România, ci și producea conținut local de o valoare artistică excepțională. Un exemplu este filmul „Televiziune”, lansat în 1931. O producție Paramount Pictures România, cu un scenariu semnat de Ion Marin Sadoveanu și avându-i în rolurile principale pe monstrul sacru George Vraca și pe seducătoarea Pola Illery. Din păcate, pelicula este astăzi considerată pierdută, fiind cel mai probabil distrusă de regimul comunist în anii '50, într-o tentativă de a șterge urmele influenței culturale occidentale.

Influența Paramount se vedea și pe marile bulevarde. Aceștia operau cinematograful din celebra Clădire ARO-Paramount de pe Bulevardul Magheru, un punct de reper al modernismului bucureștean. Imaginea acestei limuzine în fața sediului „Realității Ilustrate” este martora unui parteneriat strălucit între presă și marea industrie a filmului, într-un oraș care își meritase pe deplin supranumele de „Micul Paris”.

Astăzi, fotografia ne mai oferă doar un ecou al acelei străluciri. O lume în care Paramount nu era doar un nume pe un ecran, ci o prezență vie pe străzile Bucureștiului.

_______________________

imagine reconstituită cu Google Gemini AI