Iată-mă reîntors la Constanța mult mai repede decât mă așteptam.  

Stau cu niște fructe de mare în față, încă neatinse, și cu privirea fixată în paharul cu whiskey, urmărind picăturile de apă formate de condens și reflexia yahturilor din Portul Tomis.  

Dacă este un loc de pe litoral pe care îl ador, atunci acela este Bacaro. Locul ăsta are ceva aparte. Muzica ambientală superbă, culorile, decorul...pare desprins dintr-o altă lume...dintr-un alt timp. Îmi place să vin des aici, să urmăresc valurile, pescărușii și bărcile pescarilor... Mereu când mă gândesc la Bacaro îmi aduc aminte de Pavarotti și piesa „Caruso”: 

„Te voglio bene assaje 
Ma tanto, tanto bene sai 
È una catena ormai 
Che scioglie il sangue dint'e vene sai 

Vide le luci in mezzo al mare 
Pensò alle notti là in America 
Ma erano solo le lampare 
E la bianca scia di un'elica.” 

Vag, reușesc să îl aud pe Marius:  

-La ce te gândești boierule? Mai ești printre noi. Tare dubios mai ești uneori... 

Scutur din cap pentru a-mi limpezi mintea. 

-La nimic, sunt doar obosit, scuze. A fost o perioadă nebună.... 

Iau o gură de whiskey, trag un fum din trabuc și oftez. Picăturile de apă se adună în partea de mijloc a paharului dând naștere unui colier...ca un colier de perle....precum colierul de perle pe care îl purta ea la gât în seara aia...acea seară nenorocită când s-a terminat totul... Și totul începuse atât de minunat...Totul începuse într-o noapte de vară...Revenit pe litoral dintr-una din desele mele peregrinări arunc ancora la Bacaro. Îmi comand un Chardonnay și o porție de creveți. Închid ochii și mă las purtat de muzica ce iese din difuzoare și îmbrățișează terasa după care se pierde în valurile ce se lovesc de cheu...Melodia asta „The summer knows” - o piesă superbă de-a lui Tony Bennet, ultimul dintre membrii școlii italiene de la Las Vegas, îmi răscolește memoria...Brusc gândurile îmi fug la o plăcută zi de octombrie. Era o sâmbătă, fusesem invitat de superba și talentata Stela Ciciu la vernisajul expoziției personale „Origini”. Într-un grup de prieteni o observ pe ea. Se uită la mine cu ochi curioși, superbi și pătrunzători. Vag o recunosc, ne-am intersectat în trecut pe la diferite evenimente mondene de la malul mării. Pe atunci eu eram doar un tânăr superficial, iubitor de petreceri și cu viața trăită la cote maxime, iar pentru mine ea era doar o femeie frumoasă într-o mare de femei frumoase. Într-o lume ca a mea frumusețea e ceva comun, iar la 20 de ani nu stai să te uiți după sufletul unui om, mai degrabă te uiți cum vine costumul de baie pe modelul ce defilează în fața ta la unul din numeroasele show-uri Fashion TV. Dar acum the crazy years, the „hungry years” cum cânta Neil Sedaka sunt de mult uitați. Ochii ăia mă fascinau, am început să vorbim, despre artă, despre ieșirile mondene. Și dincolo de femeia frumoasă din fața mea, am descoperit o femeie foarte inteligentă, o femeie educată, o femeie deosebită, pe care doream să o cunosc și mai bine. Și mai profund...Așa că stabilim să ne vedem a doua zi la un bistro cu specific italian din centrul Constanței. Și din boxe se auzea Tony Bennet cu a sa „The summer knows”... Ea era atât de frumoasă, strălucea...Discutam ca și cum ne-am fi cunoscut de o viață. Am fi putut sta ore în șir să vorbim...De atunci ne-am mai văzut de câteva ori, dar am făcut greșeala să o las să plece...Anii au trecut și iată-mă acum la Bacaro, pe malul mării, cu Tony Bennet care nu îmi dă pace. Îmi amintesc că este ziua ei...E ca o serie de întâmplări neobișnuite care o readuc în calea mea. Îi dau un mesaj cu urările de rigoare. Îmi răspunde imediat ca și cum ultima dată când am vorbit ar fi fost în ziua precedentă și nu în urmă cu atâția ani...  

Zilele au trecut și s-au transformat în nopți...iar luna plină la malul mării mereu a avut un efect aparte asupra mea, mereu s-au petrecut lucruri cel puțin interesante, am adăugat și un fantastic cocktail semnat de Sergiu, acolo pe plajă la Nueva Cucaracha...erau toate premisele unei nopți ce se anunța specială. Și așa a fost. În mintea mea încă îl auzeam pe Tony cântând, încă o vedeam pe ea cum mă privea în ochi zâmbind. Îmi aminteam cum mă privea așa într-o parte, cu câteva șuvițe căzute pe față...îmi aducea aminte de Monica Bellucci în „Malena”. Mă uit la ceas...este două noaptea...După câteva clipe de indecizie îi dau un mesaj, o anunț că m-am întors în Constanța și că mi-a face plăcere să ne vedem pe zi. Spre sincera mea surprindere îmi răspunde imediat, acceptând invitația. Ne-am văzut în seara următoare. Rămăsese aceeași femeie frumoasă. În timp ce ne plimbam pe faleză, mă ia de mână și se uită în ochii mei zâmbind larg... 

-Sunt fericită, îmi spune. 

Și întradevăr era...M-am lăsat cuprins de privirea ei calmă, liniștită și plină de bunătate. Am strâns-o în brațe, i-am simțit căldura corpului și bătăile inimii...Era un sentiment atât de minunat... 

Ne-am văzut și a doua zi și a treia zi și în fiecare zi din cele ce au urmat. I-am aflat și povestea vieții și a marii ei iubiri. Un om bun pe care destinul nemilos l-a luat dintre noi într-o cruntă zi de mai în timpul unei furtuni pe munte, pe stâncile Cioclovinei. Era incredibil cum în femeia aia mică și firavă și cu un suflet atât de bun, din fața mea putea să fie atâta durere și suferință, părea că nu este clipă în care viața să nu o încerce cu un nou necaz. Și cu toate asta a găsit în sinea sa și în Biserică o putere ce i-a fost sprijin și a ajutat-o să biruiască tot... 

Zilele au trecut, una după cealaltă, ținând-o în brațe într-o lume de străini ce mă înconjurau ea a devenit acasă, într-o lume de întuneric mi-a devenit lumină, într-o mare furtunoasă mi-a devenit port, într-un câmp de luptă pe care mă aflam mi-a devenit sanctuar. 

Mă consideram și mă consider un om înțelept, dar iată că și eu am căzut pradă ceasului rău și glasului mieros al omului viclean...Și-a venit acea zi de joi...Nimic nu părea să anunțe ceea ce va urma...Mă duc să o iau de acasă. Purta o superbă rochie roșie, iar la gât perle...Lady in red, ca în piesa lui Chris de Burgh. Era atât de frumoasă, pentru prima dată în viață am avut acea senzație, acel moment când timpul s-a oprit în loc și o vedeam doar pe ea. Atunci am realizat cât de mult o iubesc...și că o simplă poveste de vară crește într-o mare iubire. Nu îmi puteam lua ochii de la ea. Mă fascina cum niciodată nu m-a fascinat o femeie. Ajungem la Makerel să luăm cina. Doar că sămânța cuvântului „omului spân” a început să încolțească, iar discuția a degenerat în ceartă...Impulsiv cum sunt i-am spus că în noaptea aia plec și nu mă va mai vedea vreodată, avea lacrimi în ochi. Cer nota și destul de agresiv o iau de umăr și o urc într-un taxi, plătesc șoferul și o trimit acasă.  

Cu coada ochiului îl văd parcat pe Nea Mihai, taximetristul meu...Și atunci iau o decizie...decizia de a da viață amenițării. Mă sui în mașină, mă duc acasă și îmi fac bagajele.  

-Nea Mihai...mergem la Otopeni... 

-Ești sigur că asta vrei mă băiete? 

-Da Nea Mihai. 

Restul nopții l-am petrecut pe Otopeni așteptând dimineața și zborul către alte zări. Eram epuizat după tot ce se întâmplase, și pentru prima dată am adormit în timpul unei călătorii. Am aterizat pe la 7 seara. Alex mă aștepta la aeroport. Știa în mare despre ce e vorba așa că nu mi-a pus nicio întrebare, ci m-a dus în tăcere la loftul ce urma a-mi fi casă. Orașul era așa cum îl lăsasem la ultima vizită. Frumos și murdar, vechi și nou, agitat și liniștit. Timp de o săptămână i-am bântuit străzile...Dar gândul meu se întorcea mereu la acea nenocrocită seară de joi... 

Într-o noapte o visez:...era toamnă, eram într-o pădure, pe jos totul acoperit de frunze căzute, adia un vânt plăcut, în apropiere era și o apă, un lac sau un râu, nu îmi mai amintesc...Deodată apare ea, îmi spune ceva, nu îmi mai amintesc ce, apoi dispare printre copaci. Încerc să mă duc după ea, dar adierea de vânt devine o frutună care îmi aruncă praf și frunze în ochi...Când se liniștește vântul, ea dispăruse. M-am trezit brusc plin de transpirație. Iau telefonul și îl sun pe Marius: 

-Marius vin acasă, trebuie să o văd...am greșit atât de mult față de ea...în loc să fiu acel om de care avea nevoie, care să știe să o asculte....am fost același arogant impulsiv din tinerețe....Trebuie să mă întorc...să repar răul făcut... 

-Bine boierule, ne vedem în București? 

-Da!  

Taxiul gonea pe străzile și autostrăzile orașului ce noaptea se transforma într-un veritabil Gotham. Iată-mă ajuns pe aeroport...Așteptarea părea fără sfârșit, într-un final ne îmbarcăm și decolăm. După 10 ore pun piciorul pe pământ românesc. Cum ies din Otopeni o sun...o dată, de două ori, de trei ori...Niciun răspuns. Marius vine și mă ia și iată-mă acum aici la țărm de mare, la Bacaro, cu un pahar de whiskey în mână și cu gândul la ea...și la acea nenorocită seară de joi și la mesajul pe care mi l-a trimis când eu eram deja cu piciorul pe scara avionului pentru a pleca...În acel mesaj scria: 

-Te-am iertat... 

Îmi amintesc de ochii ei superbi, de zâmbetul larg când mi-a spus că e fericită, îmi amintesc cum mi-a promis că într-o zi mă va învăța tango.