„A fost o moară pe Siret" (titlu internațional - Storm of love) - o coproducție româno-germano-italiană din anul 1929. Scenele din exterior au fost filmate în București, în comuna Florica, în satul Rătești, la Moinești, Văratec și la Sinaia, în timp ce majoritatea scenelor de interior au fost filmate în studiourile EFA din Berlin.

Mai jos redau integral interviul acordat de către regizorul german Martin Berger jurnalistului Marcel Romanescu cu o săptămână înainte de premiera filmului (19 octombrie 1929).

***

Orice film are filmul lui. Adică povestea lui care, la rându-i, ar putea întruchipa un film. Și cum orice film nou are iarăși un film, ar însemna că, spre bucuria amatorilor de povești, șirul filmelor să nu mai aibă sfârșit, ceea ce ar fi tare neplăcut pentru breasla cinematografică și mai ales, pentru regizorii încărcați de manuscrise, pe care nu au vreme să le citească, deși afirmă invariabil tuturor scenariștilor că manuscrisul lor e admirabil.

Așa mi s-a întâmplat cu Martin Berger, când i-am propus să facem un al doilea film din isprăvile turnării primului film internațional în România: "A fost o moară pe Siret", care va rula peste o săptămână în București.

- Admirabil, dar să nu mai spui nimănui! Vrei să ne culezi meseria? Așa ca poveste, mai merge; dar când o afla publicul cum se face un film, se ia cu mâinile de păr!...

Și așa se face că am renunțat la scenariu și din gustul indiscreției, m-am mărginit la poveste, deși Martin Berger pretinde că o poveste publică nu mai e poveste, fiindcă-i lipsește aureola și taina și...fiindcă nu-i  convine să-i dau meseria de gol. Se va găsi cineva printre cititorii mei să mă apere când Berger mă va lua de gât? Dar ascultați:

Când a fost să scoatem "Moara pe Siret" pe piața internațională, am declarat că n-o putem scoate decât cu stele internaționale, că pe cele naționale le cunoaștem de mult și nu sunt eu de vină dacă nu le cunoaște piața internațională. Berger a adus deci pe Albani și pe Gerth, fără să vorbesc de Malikoff și Fuetterer, a căror cunoștiință ați făcut-o cu toți, fie pe ecran, fie prin autografe, fie la ștrand în orele de odihnă.

Nimeni dintre cititori nu i-a văzut însă, la muncă, într-o țară pentru ei străină, unde lipsa pregătirii tehnice ar fi îngăduit din partea lor o liniștită încrucișare de brațe, dacă nu era răgetul de taur al lui Berger și buna dispoziție a tuturor, zburdând pe iarba verde, ca niste cai de curse, gata să sară obstacolele cele mai neașteptate pentru năluca unui premiu ce se oglindea de pe atunci înmiit pe ecran.

Moara noastră nu venea ci ardea pe Siret: face mai multă impresie în film. Numai că în cinematograf se face totdeauna câte-o probă. Moara noastră era de lemn și de stuf. Vă închipuiți că a ars ca un chibrit. Pompa de incendiu a satului nici n-a putut fi întrebuințată. Lecție pentru primar, nu pentru noi căci ne venise cerul-ntrajutor și se pornise o furtună ce încovoia sălciile și flăcările la pământ. Limba lor ne mângâiase la glezne și curioșii dăduseră bir cu fugiții când Berger, tunător, răcni la operatorii săi pe fugă:

-Los! E cea mai frumoasă scenă din film.

Că, pentru realizarea ei, fotograful își pierduse casetele, că Fuetterer și Voss se nămoliseră în baltă de nu mai puteau să iasă, că Albani salvată de incendiu se căznea rușinoasă să-și spele cămasa țărănească de mâzga lintiții, n-are importanță. Evenimentul cel mai grav a fost sosirea lui Nenea Iancu Brezeanu, morarul, o oră după arderea morii, fără vina nimănui și cu deznădejdea tuturor, căci morarul din film murise...

Albani, deși țărancă neaoșă, se încăpățâna să afișeze în mod clandestin tulpane scoțiene, cu toate observațiile drastice ale folcloriștilor noștri, veșnic la fața locului. Nu mai spun că fota și-o ridica mai sus decât trebuia stârnind zâmbetul acelorași specialiști, care îi iertau atunci și scena sânului dezgolit și cozile false, adăugate de artistă, după fantezia-i siciliană. Temperamentul însă domina situația.

Abia la Florica, același temperament dădu greș, când anticipând asupra cunoștiințelor ei agricole, Albani se repezi la vita cea mai vânjoasă și încercă să mulgă un taur.

Dar, până atunci, câte peripeții: la Rătești, unde ne așteptau șiruri de care încărcate și lanțuri de secerători, se întâmplase o mică tragedie și trupa rămăsese singură în gară, fără conducător. În aceeași zi, la două dimineața, mi se întâmplase să rămân cu Titi Dimăncescu zălog în nisipurile Argeșului, cu mașina bineînțeles; și George Brătianu, care va fi pentru parlament o figură politică, dar care pentru mine este om de suflet și are aptitudini de bună gospodină, ne-a gătit în halat ochiuri pentru doi entuziaști nemâncați. În clipa când mijeau zorile, George Brătianu pornește cu Fordul lui la  Pitești, dar o clipă în urmă mă întreb de ce n-a luat fetița cu el și poruncesc șoferului meu să-l ajungă. Peste o clipă îmi văd mașina în curte cu un țăran pe scară urlând după lumânare. Șoferul pretinde că a omorât un om. Nu-mi vine a crede. Dimăncescu pornește razna cu Cadillac-ul doamnei Brătianu și cu fetița spre Pitești, iar eu în urmă distanțând praful, în aceeași direcție căutând mortul.

- Cum te cheamă?...și dacă am auzit că-l cheama Ghiță (că el îmi spusese), mă potolii. O fugă până la spitalul din Călinești, unde l-am internat și dăruirea unei căruțe cu hamuri cu tot, cea veche fiind sfărâmată din indolența căruțașului care își păștea caii pe marginea drumului, stând de-acurmezișul șoselei, n-au fost nimic pe lângă spaima șoferului meu, care refuza categoric să mai conducă, pentru tot aurul din lume.

Către Moinești, către ținutul unde copiii de boieri își agonisesc averea ca să poată lua o fată de morar răpită - așa se spune în film - trupa porni fără mine, nespusă bucurie de odihnă. La Sinaia, directorul Cazinoului, dădea zor să mai stea. Dar ei, furând pe fata morarului, nici nu se gândeau. Iar dacă era scris să le țâșnească o sondă la Moinești, eram datori s-o scoatem la căpătâi și am scos-o cu vârf și-ndesat. Întorceau Fuetterer și Voss la roată, cum sunt puțurile țărănești, când le țâșni o coloană de petrol în obraz și, sub semnul  regizorului, se repeziră urlând peste ea de-ți era mai mare dragul dar și mai mare mila.

Trei ore am așteptat în urmă în cerdacul inginerului Wybranowski de la Danube Oil, ca tinerii să se curețe. De 18 ori s-au spălat cu săpun și cu perie de podele sub dușul de gazolină, dar când au intrat în sala de mâncare puțeau ca niște îmbogățiți de război. La Văratec, trei zile în urmă, Fuetterer mă rugă să-l scuz pe lângă stareță că perna rămăsese...cam umbrită.

Am revăzut aceeași lume la Berlin, lucrând în alt ritm, în ritmul disciplinat și metodic al atelierului, cu decoruri de carton lipsite de poezia văzduhului. Și Werner mi-a spus:

-Grozav m-aș unge cu petrol! Când mai facem un film în România?

Impresiile pe care le-au lăsat atât Werner Fuetterer și Marcella Albani, cât și regizorul Berger împreună cu ajutoarele sale, vor rămâne neșterse din amintirea celor care au lucrat cu ei sau i-au cunoscut întâmplător.

Și la Wellenbad-ul berlinez din Luna Park , în timp ce Werner e fotografiat călcând apa cu mingea de volei în mâini și cu părul cârlionțat și ud, căzând deasupra ochilor, îmi amintesc de același Werner, care în vara aceasta, înconjurat de un grup entuziast de admiratori, a uimit toată lumea prin rezistența de care a dat dovadă în bazinul ștrandului Kiseleff. Și când îl văd purtat pe umeri de un grup de sportivi berlinezi, îmi amintesc că aceeași primire i s-a făcut și la București, ceea ce dovedește că simpatia cu care este întâmpinat acest adorabil Don Juan al ecranului, este aceeași peste tot.

La fel și cu Marcella Albani. Am revăzut-o într-o seară ploioasă  la Metro-Kino de pe Kurfurstendamm. Ședea liniștită pe un scaun de la parter, revăzând prestația ei din "Femeia pe cruce". Și când spectacolul s-a terminat și un curios a observat-o, a fost în asemenea mod ovaționată, încât a fost nevoie de intervenția poliției spre a-i asigura plecarea.

La fel cum i s-a întâmplat și în București, când a fost să revadă același film, la un cinematograf de pe bulevardul Elisabeta.

***