În inima Bucureștiului de altădată, în Parcul Carol I, exista cândva un loc care îmbina arta, natura și mitul într-un mod aproape teatral. Se numea Grota Giganților — sau Grota Uriașilor — și, timp de mai bine de jumătate de secol, a fost una dintre cele mai spectaculoase creații artistice ale orașului. Construită ca piesă centrală pentru Expoziția Generală Română din 1906, grota nu era doar un decor, ci o declarație: Bucureștiul aspira la modernitate, rafinament și identitate culturală proprie.

Totul începea cu o viziune. Peisagistul francez Édouard Redont, împreună cu arhitectul Ștefan Burcuș, au imaginat un relief artificial spectaculos, animat de apă curgătoare și populat de sculpturi monumentale. Întregul ansamblu era inspirat din universul poetic al reginei Carmen Sylva, mai precis din „Legenda Jepilor”, o poveste care aducea în prim-plan forțele naturii și fragilitatea umană.

În acest decor prindeau viață personaje mitice. Cei doi Giganți, creați de Dimitrie Paciurea și Frederic Storck, dominau spațiul cu o prezență impunătoare, aproape protectoare. În contrast, „Frumoasa adormită”, realizată de Storck (și uneori atribuită în varianta de marmură lui Filip Marin), aducea o notă de vulnerabilitate și mister. Împreună, aceste sculpturi spuneau o poveste despre destin, protecție și echilibrul fragil dintre om și natură.

În spatele acestor forme monumentale se afla și o poveste umană neașteptată. Modelul care a inspirat siluetele giganților a fost Timotei Chiriloff, cunoscut drept Kirilov, fost marinar pe celebrul Revolta de pe Potemkin. Ajuns la București după acele evenimente, el a devenit un model apreciat al Școlii de Belle Arte, între 1905 și 1916. Trupul și expresivitatea lui au fost imortalizate nu doar în Grota Giganților, ci și în alte lucrări importante, de la portrete semnate de Jean Steriadi până la sculpturi alegorice precum Agricultura și Industria din Galați. Destinul său pare astăzi o punte între marile evenimente istorice și creațiile artistice care le supraviețuiesc.

Dar povestea grotei nu este doar una despre creație, ci și despre pierdere. În anii 1960, în plină transformare ideologică a orașului, Parcul Carol a fost rebotezat „Parcul Libertății”, iar spațiul a fost remodelat pentru a face loc Mausoleul Eroilor din Parcul Carol. Noua viziune urbană nu avea loc pentru simboluri considerate „nepotrivite”.

În loc să fie protejată, Grota Giganților a fost tratată ca un obstacol. A fost parțial demolată, dezmembrată și, în esență, ștearsă din peisajul cultural. Sculpturile au fost smulse din contextul lor și împrăștiate, inițial mutate în Muzeul Național de Artă (1963), iar apoi Giganții au fost mutați pe aleile parcului, iar „Frumoasa adormită” a fost exilată în Parcul Herăstrău. Apa — elementul care lega întreaga compoziție — a fost oprită definitiv, ca și cum povestea însăși trebuia redusă la tăcere.

Nu a fost o simplă degradare în timp, ci o demantelare deliberată. Un ansamblu artistic coerent a fost fragmentat, iar sensul său, pierdut. Astăzi, dacă te plimbi prin parc, îi poți întâlni pe cei doi Giganți. Stau încă acolo, dar fără povestea lor. În alt colț al orașului, „Frumoasa adormită” își continuă existența solitară. Grota, însă, ca spațiu complet, nu mai există. A rămas doar ca idee, ca memorie și ca avertisment. Pentru că uneori patrimoniul nu dispare din cauza timpului — ci din cauza deciziilor oamenilor.

O imagine alb-negru, încremenită în timp, ne oferă o privire rară asupra unui moment de bucurie și camaraderie între câțiva dintre cei mai străluciți artiști ai avangardei românești. Suntem în anul 1938, pe lacul Mamaia, iar briza verii pare să promită o libertate eternă. Însă, sub suprafața liniștită a acestei fotografii se ascund povești complexe despre talent, persecuție și redescoperire, povești care definesc o epocă tumultuoasă.

Fotografia ne arată șase persoane pe o barcă americană Century Boat Sea Maid. Această barcă, cu designul său elegant și motorul puternic, reprezenta apogeul luxului și al modernității în acea epocă. Century Boat Company, fondată în 1926 în Michigan, era renumită pentru bărcile sale de viteză și de agrement, construite cu măiestrie și atenție la detalii. Sea Maid, cu coca sa din lemn de mahon și liniile sale fluide, era un simbol al stilului și al rafinamentului.

Prezența acestei bărci americane pe lacul Mamaia, într-o perioadă în care Europa se îndrepta spre război, este o dovadă a conexiunilor internaționale și a dorinței de a experimenta modernitatea, chiar și în contextul unor tensiuni politice tot mai mari. Această barcă, cu viteza și eleganța sa, reprezenta un vis al libertății și al distracției, un vis care avea să fie în curând spulberat de ororile războiului.

Pe barcă se află câțiva dintre cei mai importanți artiști ai avangardei românești, toți de origine evreiască: Medi Dinu, Hedda Sterne, Jules Perahim, Teddy Brauner, precum și poetul de origine română Miron Radu Paraschivescu. 

În spatele lor, la cârmă, s-ar putea afla chiar soțul artistei Medi Dinu, pictorul Alexandru Dinu. Medi Dinu însăși, o figură centrală a grupului, era o pictoriță deosebit de talentată, a cărei operă, puternic influențată de peisajele de la Balcic, a fost marginalizată de regimul comunist. Redescoperirea sa a venit târziu, în 2003,  când participă la expoziția „Seniori ai picturii românești contemporane” din București,  oferind publicului șansa de a-i aprecia sensibilitatea cromatică și profunzimea compoziției. Multe dintre lucrările sale putând fi astăzi admirate în Muzeul de Artă Constanța.

O altă prezență remarcabilă este Hedda Sterne, o artistă vizuală care, forțată de împrejurările dramatice ale războiului, a emigrat în Statele Unite în 1941. Acolo, s-a impus rapid în peisajul artistic newyorkez, devenind o figură influentă în cadrul „Școlii de pictură de la New York”. Căsătoria sa cu celebrul ilustrator Saul Steinberg și prietenia cu Peggy Guggenheim au contribuit la recunoașterea talentului său excepțional, consacrat în 1951, când a apărut pe coperta revistei Life ca singura femeie din grupul „The Irascibles”. Originar și el din România (Râmnicu Sărat), Steinberg era un artist evreu deja cunoscut în cercurile avangardiste bucureștene, activând sub pseudonimul "Buză". În SUA, geniul său a explodat, devenind unul dintre cei mai celebri și influenți ilustratori ai prestigioasei publicații The New Yorker. Desenele sale, adesea caracterizate printr-o linie minimalistă, dar pline de umor filozofic, ironie subtilă și o profundă analiză a condiției umane în modernitate, au redefinit granițele dintre artă și ilustrația de presă

Alături de ele se află Jules Perahim, un artist complex, care a pendulat între suprarealism și constructivism, lăsând o amprentă distinctă asupra artei românești. Deși implicarea sa politică ulterioară a stârnit controverse, talentul său este incontestabil, mozaicul „Geneze” de pe fațada Casei de Cultură Mangalia, realizat în colaborare cu Mac Constantinescu, fiind o dovadă vie a măiestriei sale.

Completând acest tablou de familie artistică, îl regăsim pe Teddy Brauner, un fotograf și artist plastic cu o viziune suprarealistă originală, și pe Miron Radu Paraschivescu, un poet și jurnalist a cărui scriitură, încărcată de o puternică tentă socială, a rezonat cu aspirațiile și ideile grupului.

Vernisajul expoziției „Partituri muzicale din perioada regală” a avut aerul unei seri în care timpul, pentru câteva clipe, a ales să se oprească. La Centrul Multifuncțional Educativ pentru Tineret „Jean Constantin”, nu am intrat doar într-un spațiu expozițional, ci într-o stare — una în care trecutul nu pare îndepărtat, ci doar discret așezat în așteptare, ca o partitură rămasă deschisă pe un pupitru.

Aceste partituri, din colecția lui Anghel Georgian, nu sunt simple suporturi ale muzicii. Ele respiră istorie. Fiecare pagină poartă amprenta unei epoci în care România își căuta și își afirma identitatea, în acorduri solemne și marșuri pline de speranță. Umbra lui Carol I al României pare să se strecoare printre rânduri, odată cu ecoul acelui noiembrie din 1878, când muzica și destinul unei provincii s-au întâlnit pe malul Dunării. În aceste foi îngălbenite, istoria nu este povestită — este simțită.

Și totuși, dincolo de dimensiunea lor documentară, aceste partituri sunt și obiecte de o frumusețe fragilă. Litografiile de pe coperți — delicate, atent lucrate, aproape visătoare — sunt, în sine, mici opere de artă. Privindu-le, ai impresia că fiecare ilustrație ascunde o poveste nerostită: o invitație la dans, o promisiune, o seară care abia începe. Într-o lume fără grabă, fără ecrane, aceste imagini erau primele acorduri ale unei emoții.

Expoziția deschide, astfel, o fereastră către o lume uitată — aceea a muzicii de salon. O lume în care serile se desfășurau lent, sub lumina caldă a candelabrelor, în vile elegante antebelice și interbelice. În mijlocul camerei, pianul. În jurul lui, oameni apropiați, conversații joase, zâmbete reținute, iar în mâini, un pahar de șampanie care surprindea reflexele luminii. Muzica nu era fundal — era pretextul întâlnirii, limbajul subtil al unei societăți care știa să asculte și să simtă.

Pentru o clipă, această lume a fost readusă la viață. Sub mâinile pianistei Andreea Bratu, tăcerea partiturilor s-a transformat în sunet. Nu a fost un recital, ci o reîntoarcere — o traversare delicată între atunci și acum. Fiecare notă a părut să recupereze ceva pierdut: o emoție, o eleganță, poate chiar o formă de a fi. Distinsa artistă și profesor universitar a interpretat cu sensibilitate și rafinament cele cinci partituri vechi de peste 100 de ani, redându-le viață și emoție într-un moment care a impresionat profund publicul.

Recitalul a reunit lucrări precum Lady Hamilton, Zinica Valse, Numai cu tine, Cântă marinare, Mausoleul Mihai Viteazul și Aida Tango, readucând în prezent eleganța și farmecul muzical al perioadei regale.

 Vara anului 1935 aducea în București o lumină caldă și o efervescență culturală aparte. Capitala trăia între eleganța interbelică și pulsația modernității, iar arta devenea tot mai mult un limbaj al identității. În acest decor, expoziția „Contemporanul”, găzduită la Sala Mozart, atrăgea nu doar artiști și critici, ci și figuri simbolice ale națiunii.

Într-o zi de vară, printre tablourile atent așezate și sculpturile dispuse cu grijă, își face apariția Regina Maria a României. Prezența sa nu era doar un gest protocolar, ci o continuare firească a pasiunii ei pentru artă și pentru spiritul creator românesc. Îmbrăcată elegant, dar fără ostentație, regina pășea cu interes autentic, oprindu-se în fața fiecărei lucrări ca și cum ar fi purtat un dialog tăcut cu artistul.

Atmosfera din sală era una de respect și emoție reținută. Cei prezenți – artiști, organizatori, membri ai elitei culturale – își ajustau discret poziția, conștienți că momentul avea o greutate aparte. Nu era doar o vizită regală, ci o validare a unei generații artistice care încerca să definească prezentul și să anticipeze viitorul.

Un bust expus în centrul sălii pare să capteze atenția suveranei. Privirea ei, atentă și caldă, trădează o familiaritate cu arta plastică și o sensibilitate cultivată în ani de contact cu marile curente europene. Regina nu privea arta ca pe un simplu decor al elitei, ci ca pe o expresie vie a sufletului național – o punte între tradiție și modernitate.

Expoziția „Contemporanul” nu era doar o adunare de lucrări, ci o declarație. Într-o Europă aflată între două războaie, artiștii români căutau un limbaj propriu, iar sprijinul moral al unor figuri precum Regina Maria oferea legitimitate și curaj. Vizita ei transforma acel eveniment într-un reper, într-o zi care avea să rămână în memoria celor prezenți.

Privind astăzi imaginea acelui moment, simțim nu doar distanța timpului, ci și o apropiere neașteptată. Este o scenă în care istoria, arta și destinul se întâlnesc într-un spațiu restrâns, dar încărcat de semnificații. Vara lui 1935 nu a fost doar un anotimp – a fost o clipă de echilibru între trecut și viitor, surprinsă într-o sală de expoziție din inima Bucureștiului.

Recent am adăugat în colecția mea o fotografie deosebită realizată în iunie 1938, în Cheile Bicazului, în care apare pictorul Alexandru Steriadi, oprit pe marginea unui drum de munte, lângă un automobil de epocă, într-un peisaj sălbatic și spectaculos. Atmosfera este tipică României interbelice: liniște, natură, o conversație aparent banală, dar care astăzi devine o fereastră spre viața culturală a epocii. Astfel de fotografii nu sunt doar simple imagini, ci fragmente de memorie care ne apropie de oamenii și locurile ce au marcat istoria artistică a României.      

Jean Alexandru Steriadi s-a născut la 29 octombrie 1880 la București și a studiat la Școala de Belle-Arte din capitală, continuându-și formarea artistică în marile centre europene, la München și la Paris. Contactul cu mediul artistic occidental i-a influențat profund stilul, care îmbină realismul cu sensibilitatea luminii și atmosferei caracteristice începutului de secol XX. Încă din tinerețe s-a remarcat printr-o observație atentă a vieții cotidiene și prin interesul pentru oameni obișnuiți, porturi, piețe și scene urbane.

Pe lângă activitatea sa artistică, Steriadi a avut un rol important și în viața instituțională a artei românești. A fost profesor la Academia de Arte Frumoase din București, contribuind la formarea mai multor generații de artiști. De asemenea, a ocupat funcții administrative importante în lumea culturală: a fost director al Muzeului Aman și ulterior al Muzeului Kalinderu, două instituții importante pentru patrimoniul artistic al României. În mediul artistic interbelic s-a implicat activ și în societățile profesionale, fiind pentru o perioadă președinte al societății „Tinerimea Artistică”, una dintre cele mai influente organizații ale artiștilor români din acea perioadă. Recunoașterea valorii sale a fost confirmată mai târziu, când a devenit membru de onoare al Academiei Române.

Opera lui Steriadi este variată și reflectă interesul său pentru viața reală și pentru atmosfera locurilor pe care le-a observat. Printre lucrările sale reprezentative se numără „Hamali în portul Brăilei”, o scenă puternică din viața muncitorilor portuari, „Chivuțele în Piața Mare”, „Vânzătoare de dantelă”, „Furnale la Reșița”, realizată în anii industrializării interbelice, precum și „Corăbii în port”, inspirată de lumea porturilor dunărene. În paralel, a realizat numeroase portrete și litografii ale unor personalități culturale, surprinse cu o mare finețe psihologică.

Jean Alexandru Steriadi a murit la 23 noiembrie 1956 la București, lăsând în urmă o operă amplă și o influență importantă asupra artei românești din prima jumătate a secolului XX. Fotografia din iunie 1938 din Cheile Bicazului surprinde astfel nu doar un moment de drum într-un peisaj spectaculos, ci și prezența discretă a unui artist care a știut să observe și să transforme realitatea cotidiană a României în imagini memorabile. Privită astăzi, această fotografie devine nu doar o piesă de colecție, ci și o mică mărturie vizuală despre viața și epoca unuia dintre pictorii importanți ai României moderne. 

Spațiile dedicate expozițiilor temporare ale Muzeului de Artă din Constanța găzduiesc în această perioadă o amplă manifestare artistică ce aduce în prim-plan creația contemporană universitară. Expoziția „UNArte pictură, sculptură, grafică”, organizată în parteneriat cu Universitatea Națională de Arte din București, continuă seria colaborărilor culturale dintre cele două instituții și oferă publicului prilejul de a descoperi lucrările unor artiști profesori care modelează, deopotrivă, scena artistică și educația vizuală din România.

Evenimentul este găzduit de Muzeul de Artă Constanța și reunește peste cincizeci de lucrări semnate de cadre didactice titulare și asociate ale universității. Pictura, sculptura și grafica se întâlnesc într-un parcurs expozițional divers, în care publicul poate observa multiple direcții stilistice și expresive, reflectând dinamica cercetării artistice contemporane.

Vernisajul expoziției a avut loc vineri, 13 martie 2026, în prezența conducerii celor două instituții și a numeroși artiști participanți. Au fost prezenți Cătălin Bălescu, rector al Universității Naționale de Arte din București, și Lelia Rus-Pîrvan, director al Muzeului de Artă Constanța, alături de curatorul expoziției, Silvia Stoica. La eveniment a participat și Petru Lucaci, președintele Uniunea Artiștilor Plastici din România, împreună cu numeroși artiști și cadre didactice ale universității.

Expoziția propune o întâlnire între generații și sensibilități artistice diferite, reunind creatori care activează în domenii variate ale artei vizuale: pictură, sculptură, grafică, artă murală sau pedagogia artei. Fiecare lucrare reflectă un discurs plastic personal, conturând un tablou amplu al direcțiilor estetice care definesc arta românească contemporană.

Pe simezele muzeului pot fi descoperite lucrări semnate de artiști precum Ion Achițenie-Aki, Ion Anghel, Marius Barb Barbone, Cătălin Bălescu, Georgian Bărbieru, Emanuel Borcescu, Oana Bordeanu, Traian Boldea, Anca Coller, Bogdan Ciobanu, Andrei Ciubotaru, Ovidiu Croitoru, Marian Dobre, Elena Dumitrescu, Liviu Epuraș (EPV), Miruna Ghiordunescu, Eugen Gustea, Petru Lucaci, Stela Lie, Valentin Leonida, Bogdan Mateiaș, Alexandru Mărginean, Adrian Medeleanu, George Moscal, Mircea Mureșan, Andrea Nagy, Lisandru Neamtzu, Sebastian Oprița, Cosmin Paulescu, Ștefan Roban, Mihai Rusen, Ovidiu George Rusu, Elena Scutaru, Andrei Simion, Silvia Stoica, Teodor Ștefan, Andrei Tudoran, Matei Udriște și Naiana Vatavu.

Expoziția poate fi vizitată până la data de 30 aprilie 2026 și oferă publicului constănțean oportunitatea de a intra în contact direct cu creația unor artiști care contribuie activ la formarea noilor generații de plasticieni, dar și la dezvoltarea discursului artistic contemporan din România.

 În perioada interbelică, Salonul oficial de artă de la Șosea reprezenta unul dintre cele mai importante evenimente culturale din România. Organizat anual la București, salonul era locul în care publicul putea descoperi atât consacrații artelor plastice românești, cât și cele mai promițătoare debuturi ale generațiilor tinere. Expoziția aduna pictori și sculptori de prestigiu, oferind o imagine amplă asupra direcțiilor artistice ale epocii și asupra vitalității mediului artistic românesc.

Ediția din 1932 a reunit un număr impresionant de artiști, confirmând prestigiul manifestării. Printre cei care au expus s-au numărat: Pătrașcu, Kimon Loghi, Ștefan Popescu, Artur Veron, Jean Steriadi, Strâmbu, Cecilia Cuțescu-Stork, Yorgulescu-Yor, Romanați, Petre Aurel, Jiquidi, Dan Băjenaru, Paul Miracovici, Mina Wepper, Maria Steurer, Comânescu, Isachie, Octav Angheluță, Laura Cocea, I. Isac, C. Mihalcea, Vulpe, Elena Barbu, Bordenache, Burada, Elena Tacian-Baludna, Paul Verona, Sârbu, Stoenescu, Elena Moscu, Dona Delavrancea, Galaction-Zambra, Gheorghe Juster, Soroceanu, Timar, Iulian Sănătescu, Coca Crețoiu, Fr. Stork, Oscar Spathe, Burcă, Al. Călinescu, Nae Constantinescu, Jalea, Gheorghița, Dimitriu-Bârlad, Onofrei, Baraschi, Horia Miclescu, Andrei Iacob, Mimi Gheorghiu, Maria Băltăceanu, Beceanu, Olah Richard Hette și Slătineanu.

În cadrul aceleiași ediții, sculptorul Vasile Vasiliu-Falti a prezentat lucrarea „Gâsca”. Sculptura avea să aibă un traseu interesant în spațiul public românesc. În anul 1962, aceasta a fost expusă public la Eforie Sud, devenind o piesă familiară pentru vizitatorii stațiunii. Ulterior, în 1985, sculptura a fost relocată în incinta Complexului Muzeal de Științe ale Naturii Constanța, unde se află și în prezent.

Astfel, o lucrare prezentată inițial într-unul dintre cele mai prestigioase saloane artistice ale României interbelice a ajuns, peste decenii, să facă parte din peisajul cultural al litoralului românesc, păstrând legătura dintre patrimoniul artistic al epocii și publicul contemporan.

_________________

reconstituire cu ajutorul Google AI

 Astăzi, Galeria de Artă din Mangalia s-a dovedit neîncăpătoare pentru iubitorii de frumos care au venit să admire superbele acuarele ale pictorului Vasile Trandafir. Atmosfera a fost una caldă și vibrantă, iar publicul numeros a confirmat încă o dată interesul pentru arta autentică.

Discipol al maestrului Corneliu Drăgan Târgoviște, Vasile Trandafir a reușit să aducă pe simezele galeriei din Mangalia acel suflet unic al Dobrogei. În lucrările sale se simte nu doar talentul, ci și o legătură profundă cu peisajele și spiritul acestei regiuni.

De la Delta Dunării până la țărmul Mării Negre, culorile, luminile și umbrele surprinse în acuarelele sale au încântat privirile și au bucurat sufletele celor prezenți. Fiecare tablou a spus o poveste despre liniștea apelor, despre lumina specială a Dobrogei și despre frumusețea simplă, dar profundă, a naturii.

 Careul Artelor Amfora Constanța a vernisat expoziția de grup „Alchimia Femeii în Universul Floral”, un eveniment cultural găzduit de Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” din Constanța. Expoziția este dedicată femeii și primăverii, anotimpul renașterii, și a fost prezentată de graficianul și profesorul Năstase Leonte, care a introdus publicul în universul artistic al lucrărilor expuse.

Invitatul de onoare al vernisajului a fost domnul Cristian Cealera, scriitor și istoric, care a susținut o intervenție despre rolul și importanța femeilor în Tomisul antic, aducând în atenția publicului perspective istorice interesante asupra contribuției feminine în viața cetății de odinioară.

Expoziția reunește lucrări de excepție realizate de 48 de artiști plastici amforiști, fiecare dintre ei aducând pe simeze propria viziune artistică, pasiunea pentru artă și sensibilitatea de a reda frumusețea primăverii și a feminității. Diversitatea tehnicilor folosite oferă expoziției o bogăție vizuală aparte: lucrările sunt realizate în ulei, acuarelă, acril, grafică, goblen, tapiserie, sculptură și tehnica string art.

În cadrul vernisajului au fost prezentate și lucrările noilor membri ai Careului Artelor Amfora: Georgeta Drejneanu, Aurelia Tofan, Eugenia Țvetcov, Dragoș Pătrașcu și Marin Teodor, artiști care aduc un suflu nou și contribuie la consolidarea comunității artistice amforiste.

Întregul eveniment a fost coordonat de președintele Careului Artelor Amfora, Nynna Vizireanu, care continuă să susțină și să promoveze arta și artiștii plastici prin astfel de inițiative culturale dedicate publicului larg.

Milița Pătrașcu este una dintre cele mai importante sculptorițe române ale secolului XX. Născută la 31 decembrie 1892, la Chișinău, Milita Pătrașcu și-a desăvârșit studiile artistice la Sankt Petersburg, München și Paris.

În anul 1919 îl întâlnește pe Constantin Brâncuși, care avea să-i devină mentor și îndrumător artistic. Influența acestuia se regăsește în simplitatea formelor și în forța simbolică a lucrărilor sale.

Fântâna Miorița, Monumentul Regimentului 13 Artilerie din Constanța și Mausoleul Ecaterinei Teodoroiu se numără printre cele mai reprezentative lucrări de for public realizate de Milita Pătrașcu, opere care definesc sculptura monumentală românească interbelică. 

Recent în patrimoniul Muzeului de Artă Constanța, a intrat, printr-un act de donație, un bust de bărbat. Donația a fost realizată de Unda Popp, artist vizual, profesor universitar și director al Departamentului Modă-Design Vestimentar din cadrul Universității Naționale de Arte din București, într-un gest de deosebită noblețe sufletească.

Iată cum destinul Miliței Pătrașcu pare a fi iremediabil legat de Constanța. Cu această ocazie vă prezint o inedită fotografie din atelierul artistei, datată 1935. În lucru se află Mausoleul „Ecaterina Teodoroiu” din Tărgu Jiu.

 Astăzi, 27 februarie, la Muzeul de Artă din Constanța, a avut loc finisajul expoziției de artă contemporană „Unpacked”, semnată de artista Emilia Persu. Evenimentul a încheiat un demers artistic profund și personal, construit în jurul memoriei și al relației fragile dintre arhivare și dezvăluire.

Expoziția „Unpacked” a pornit de la simbolul cutiei – un obiect aparent banal, dar încărcat de semnificații. Pentru artistă, cutia devine un spațiu al păstrării, al protecției, dar și al redeschiderii unor fragmente de trecut. Într-un gest curajos și asumat, Emilia Persu a intervenit chiar asupra propriilor lucrări, recontextualizându-le și așezându-le într-un dialog sensibil cu etapele anterioare ale parcursului său artistic. Între memorie și prezent, între conservare și transformare, lucrările au propus vizitatorilor o reflecție asupra felului în care ne raportăm la propriile arhive interioare.

Finisajul s-a desfășurat sub forma unui eveniment special, intitulat „Artă, Sunet, Text – Memoria ca spațiu de siguranță”, care a adus împreună mai multe expresii artistice, într-o atmosferă intimă și contemplativă. Pianista Alina Deleanu a creat fundalul sonor al serii, în timp ce momentele de canto susținute de Daniel Marinescu au adăugat profunzime emoțională întregului parcurs. Textul rostit de Liviu Lungu a completat experiența, construind punți între cuvânt, sunet și imagine.

Expoziția a fost curatoriată de Mălina Ionescu, care a articulat coerent acest dialog între trecut și prezent, între gestul artistic și memoria personală. Evenimentul a fost organizat de Uniunea Artiștilor Plastici din România și Muzeul de Artă Constanța, cu sprijinul Consiliul Județean Constanța.

Printre partenerii media și culturali s-au numărat Radio România Cultural, Agerpres, Coolt Neamț, Amos News, Zile și Nopți, Sensoarte, Modernism și Propagarta. Sponsori ai evenimentului au fost IME România și Trantu Winery.

Finisajul expoziției „Unpacked” a fost, dincolo de o simplă închidere de etapă, o invitație la introspecție. O invitație de a privi memoria nu ca pe un depozit static al trecutului, ci ca pe un spațiu interior de siguranță, mereu deschis reinterpretării și dialogului cu prezentul.

 În perioada interbelică, Ateneul Român nu era doar un templu al muzicii, ci și un important spațiu dedicat artelor vizuale și culturii scrise. Clădirea găzduia un muzeu de artă, săli destinate expozițiilor și o bibliotecă generoasă, devenind un veritabil centru al vieții culturale bucureștene.

În noiembrie 1929, saloanele Ateneului au fost gazda unei duble expoziții semnate de sculptorul Ion Jalea și pictorul P. Iorgulescu-Yor — doi artiști aflați în etape diferite ale maturității lor creatoare, dar uniți prin forța expresiei artistice.

Dintre lucrările prezentate de Ion Jalea se remarcau Bustul A. S. R. Principesa Ileana, Sfântul Pantelimon — realizat în bronz pentru cimitirul Eforiei Spitalelor din Pantelimon, Dragoș Vodă, portretul Doctorului Minovici și Lăptărese, opere care ilustrau rigoarea și sensibilitatea sculptorului.

La rândul său, P. Iorgulescu-Yor, aflat atunci în primii ani ai creației sale, expunea lucrări precum Interior, Nud, Stradă în Mangalia, În portul Constanța, dar și o serie de compoziții florale — Flori de hârtie, Flori galbene, Flori roșii, Flori de câmp — care anunțau o sensibilitate artistică aparte și o promițătoare evoluție.

Expoziția din noiembrie 1929 rămâne una dintre acele întâlniri artistice care au contribuit la definirea climatului cultural al României interbelice, într-un spațiu simbol al identității naționale.

Lumina iernii cade moale peste Bucureștiul anului 1935. Pașii invitaților răsună discret pe aleile reci, iar în fața obiectivului se oprește o clipă de istorie: vernisajul Salonului Oficial de Iarnă, surprins exact în momentul în care arta, eleganța și societatea se întâlnesc sub același acoperiș.

Palatul Artelor, ridicat inițial pentru Expoziția Generală Română din 1906 în Parcul Carol, o construcție monumentală proiectată de arhitecții Victor Ștefănescu și Ștefan Burcuș, sub coordonarea inginerului Robert Effingham Grant, era una dintre clădirile-simbol ale vieții culturale bucureștene, proiectat ca spațiu dedicat marilor expoziții artistice și evenimentelor oficiale, devenind pentru câteva decenii locul unde artiștii consacrați și noile generații își prezentau lucrările publicului larg.

Fotografia din fața noastră nu este doar o simplă documentare a unui vernisaj, ci o fereastră spre atmosfera elitei culturale interbelice. Se disting siluete elegante, paltoane grele de iarnă, pălării purtate cu sobrietate și gesturi calme — semne ale unui public obișnuit cu ritualul expozițiilor oficiale. În acel moment, Salonul Oficial nu era doar o expoziție, ci o instituție de validare artistică: aici se stabileau reputații, se confirmau cariere și se definea direcția artei românești.

Privind atent, imaginea transmite mai mult decât prezența oamenilor — transmite ritmul unei epoci. Este Bucureștiul care își construia identitatea culturală modernă, în care arta era eveniment social major, iar vernisajele deveneau puncte de întâlnire pentru artiști, critici, funcționari și public cultivat.

Această fotografie din 1935 ne permite astăzi să pășim, chiar și pentru câteva secunde, în acea lume — o lume în care iarna, eleganța și ambiția artistică se întâlneau în interiorul Pavilionului Artelor.

____________

reconstrucție cu ajutorul Google Gemini AI

Imaginile de la vernisajul de sculptură al Celinei Emilian, organizat în anul 1932, surprind nu doar un eveniment artistic, ci și afirmarea unei personalități esențiale a artei moderne românești.

Celine Emilian a fost, fără îndoială, una dintre reprezentantele de top ale mișcării artistice feminine din România interbelică, într-o perioadă în care afirmarea femeilor în artele plastice era departe de a fi un drum ușor. Formată la Paris, în atelierele marelui sculptor Antoine Bourdelle, artista și-a construit un limbaj plastic solid, ancorat în modernismul european, dar păstrând o sensibilitate proprie.

Deși se stabilește în România, Celine Emilian își păstrează atelierul din Paris, orașul luminilor, rămânând conectată la marile curente artistice ale vremii. Mai mult, în anii ’30, își deschide un atelier și la Roma, confirmând recunoașterea internațională de care se bucura și mobilitatea rar întâlnită pentru un artist român al epocii.

Un reper major al operei sale este lucrarea „Angela”, piesă care se află expusă permanent într-unul dintre cele mai prestigioase muzee de artă din lume, Tate din Londra. Prezența acestei sculpturi într-o astfel de instituție confirmă valoarea artistică a Celinei Emilian și locul său legitim în patrimoniul cultural european.

Vernisajul din anul 1932 rămâne, astfel, nu doar un moment de istorie artistică, ci o mărturie a forței creatoare feminine și a contribuției României la arta modernă internațională. Evenimentul a avut loc în galeria de artă a clădirii Cartea Românească din București, un spațiu cultural emblematic al epocii interbelice, care a găzduit numeroase manifestări artistice de referință.

 Toți am trecut, de nenumărate ori, prin parcul din Tomis 2. Toți cunoaștem monumentul cu vulturul, amplasat în partea de sus a parcului. Este unul dintre reperele Constanței, dar povestea lui este cunoscută de foarte puțini.

Înainte de instaurarea regimului comunist, fâșia de teren cuprinsă între bulevardul Tomis și strada Mircea cel Bătrân avea o cu totul altă destinație. Aici se aflau unități militare, printre care și Garnizoana Regimentului 13 Artilerie, una dintre cele mai importante structuri ale armatei române interbelice din zonă.

În anul 1925, în apropierea cazărmilor, este ridicat un monument dedicat Regimentului 13 Artilerie. Lucrarea avea rol comemorativ și simbolic, marcând sacrificiul și identitatea unității militare. Monumentul a supraviețuit tuturor schimbărilor politice și urbane și a devenit, în timp, un punct de reper al parcului Tomis 2.

În anul 1940, pe un teren pus la dispoziție de armată, este construită Capela Militară, consolidând rolul zonei ca spațiu de memorie și reculegere pentru militari și comunitate.

Autorul monumentului Regimentului 13 Artilerie este Milita Pătrașcu, una dintre cele mai importante sculptorițe române ale secolului XX. Născută la 31 decembrie 1892, la Chișinău, Milita Pătrașcu și-a desăvârșit studiile artistice la Sankt Petersburg, München și Paris.

În anul 1919 îl întâlnește pe Constantin Brâncuși, care avea să-i devină mentor și îndrumător artistic. Influența acestuia se regăsește în simplitatea formelor și în forța simbolică a lucrărilor sale.

Fântâna Miorița, Monumentul Regimentului 13 Artilerie din Constanța și Mausoleul Ecaterinei Teodoroiu se numără printre cele mai reprezentative lucrări de for public realizate de Milita Pătrașcu, opere care definesc sculptura monumentală românească interbelică.

Astăzi, monumentul cu vulturul continuă să vegheze parcul Tomis 2, martor tăcut al unei istorii militare și culturale pe care orașul o poartă încă, chiar dacă nu o mai recunoaște întotdeauna.

 Duminică, 15 noiembrie 1937. Sala Comedia din București. Atmosferă elegantă, lume bună, miniștri, parlamentari, oameni de cultură și pasionați de fotografie. Aici avea să se deschidă prima mare expoziție-concurs de fotografie organizată de Oficiul Național de Turism — un eveniment care, pentru România interbelică, însemna mult mai mult decât simple imagini pe pereți.

În fața publicului a vorbit președintele Oficiului Național de Turism, Sergiu Dimitriu. El a inaugurat oficial expoziția și a explicat clar scopul acestei noi inițiative.

De fapt, expoziția avea trei obiective mari:

1. Să încurajeze fotografia românească, fie că vorbim de amatori sau profesioniști care străbat țara cu aparatul în mână.

2. Să selecteze cele mai bune fotografii pentru promovarea turistică a României.

3. Să ofere publicului ocazia de a-și vedea propria țară într-o lumină frumoasă, artistică și inspiratoare.

Iar reacția fotografilor a depășit orice așteptare. S-au înscris 170 de participanți, care au trimis în total 1.066 de fotografii. A fost atât de mult material, încât doar o cincime a putut fi expusă — adică 183 de imagini alese atent de juriu. Restul nu a fost respins din lipsă de calitate, ci pur și simplu pentru că spațiul era limitat.

Evenimentul s-a bucurat și de atenția Casei Regale. Pe 21 noiembrie, expoziția a fost vizitată îndelung de Majestatea Sa Regele, care a urmărit cu interes lucrările expuse și și-a exprimat aprecierea pentru nivelul artistic și pentru efortul celor implicați.

Oficiul Național de Turism nu s-a oprit aici. A decis ca astfel de expoziții să aibă loc de două ori pe an:

• Toamna, cu fotografiile de peste vară — drumeții, peisaje, călătorii.

• Primăvara, în luna mai, cu imagini dedicate sporturilor de iarnă.

Iar cele mai bune lucrări vor fi premiate și promovate în revistele și albumele instituției, pentru a ajunge la cât mai mulți români.

***

Aceasta a fost povestea primei expoziții-concurs de fotografie organizate în România anului 1937 — un moment în care fotografia devenea nu doar artă, ci și instrument de promovare, de educare și de apropiere a oamenilor de frumusețile țării lor.

 Pe Cătălin îl știu de când eram tineri și frumoși, acuum fiind doar frumoși... Dar dincolo de glumă, știam de pasiunea sa pentru fotografie. Dar până acum nu am avut ocazia să văd lucrările sale. Și nu mă refer la fotografiile făcute la diverse evenimente sau alte situații similare, ci mă refer la fotografiile de suflet...

"Actorul: chip. suflet. om." este o colecție de...suflete. Sufletele unor mari oameni, unor oameni care au însemnat ceva pentru cinematografia și teatrul românesc, unor oameni cu niște povești fantastice. Majoritatea dintre ei...nu mai sunt printre noi.  Din această galerie fantastică, cu regret spun că am avut bucuria, onoarea și plăcearea să îi cunosc personal pe doar doi: Nea Jean Constatin și "Dichi"- Ion Dichiseanu.

În zona aceasta a fotografiei de cinema fie că discutăm de publicity photo, de press stills sau de on set photos lucrurile sunt destul de standardizate. În spatele unui astfel de shooting e o întreagă echipă de la lumini la make-up. Cătălin în schimb, a mers într-o altă direcție. A surprins actorul ca om, dincolo de scenă, dincolo de set, dincolo de măști. Aceste fotografii, așa numitele candid photos, surprind OMUL:  sentimente, emoții, trăiri. Și chiar dacă ei nu mai sunt printre noi, trebuie doar să privim lucrările lui Cătălin și vedem o picătură din sufletul lor imortalizat pentru eterninate.

Expoziția este deschisă până în data de 1 septembrie, fiind găzduită de Centrul Cultural Județean „Jean Constantin” Constanța.

Pentru aproape 25 de ani, unul dintre cei mai mari artiști ai secolului 20 a trăit aproape în completă obscuritate, un monah într-un studio aglomerat de pe o alee dosnică a Parisului. El este Constantin Brâncuși, un sculptor de origine română, ale cărui opere de artă au revoluționat sculptura modernă, stârnind dezbateri naționale și făcându-l faimos în întreaga lume. 

Dar faima nu este un lucru de interes pentru un Brâncuși, ajuns acum la 79 de ani, care aflat de zeci de ani în căutarea „formei pure” a respins constat aparatele fotografilor și a făcut un efort minim pentru a-și expune creațiile. Cu toate acestea spre sfârșitul lui 1955 a fost convins să realizeze o expoziție retrospectivă în sălile prestigiosului Guggenheim Museum, New York. Iar în luna noiembrie 1955 acceptă realizarea unei sesiuni foto în studioul său. 

Purtând niște haine albe asemănătoare cu pijamalele și un fes galben, Brâncuși-ul de astăzi șchioapătă prin studio, îngrijing cu tandrețe, într-o permanentă comuniune cu operele sale, un număr mare de lucrări: păsări, pești, capete de oameni și numeroase versiuni ale coloanei infinitului. 

Bătrânul Brâncuși trăiește aceeași viată modestă precum tânărul Brâncuși, în urmă cu mulți, mulți ani în satul natal. Pe atunci, după ce și-a făcut uncenicia ca tâmplar, s-a mutat la București unde a studiat sculptura, după care au urmat 2 ani de pelerinaj prin Europa, care într-un final, în 1904 l-au adus la Paris. Aici a început drumul său de căutare a formei perfecte care să reproducă esența lucrului și care să nu fie doar o replică a unei imagini exterioare superficiale. Gradual, Brâncuși a dat naștere unei arte a purității lustruite și a unei puteri primitve atât de simplă încât șochează și în același timp lasă privitorul uimit. Dar Brâncuși își consolează privitorii spunându-le: „Don't look for obscure formulas or mystery. It is pure joy that I am giving you.”

Fotografii: LIFE Magazine (U.S. Edition) | colecția Zetu Harrys

Traducerea din limba engleză a prezentării LIFE Magazine (U.S. Edition) Brâncuși - A humble life of pure joy | colecția Zetu Harrys