În inima Bucureștiului de altădată, în Parcul Carol I, exista cândva un loc care îmbina arta, natura și mitul într-un mod aproape teatral. Se numea Grota Giganților — sau Grota Uriașilor — și, timp de mai bine de jumătate de secol, a fost una dintre cele mai spectaculoase creații artistice ale orașului. Construită ca piesă centrală pentru Expoziția Generală Română din 1906, grota nu era doar un decor, ci o declarație: Bucureștiul aspira la modernitate, rafinament și identitate culturală proprie.

Totul începea cu o viziune. Peisagistul francez Édouard Redont, împreună cu arhitectul Ștefan Burcuș, au imaginat un relief artificial spectaculos, animat de apă curgătoare și populat de sculpturi monumentale. Întregul ansamblu era inspirat din universul poetic al reginei Carmen Sylva, mai precis din „Legenda Jepilor”, o poveste care aducea în prim-plan forțele naturii și fragilitatea umană.

În acest decor prindeau viață personaje mitice. Cei doi Giganți, creați de Dimitrie Paciurea și Frederic Storck, dominau spațiul cu o prezență impunătoare, aproape protectoare. În contrast, „Frumoasa adormită”, realizată de Storck (și uneori atribuită în varianta de marmură lui Filip Marin), aducea o notă de vulnerabilitate și mister. Împreună, aceste sculpturi spuneau o poveste despre destin, protecție și echilibrul fragil dintre om și natură.

În spatele acestor forme monumentale se afla și o poveste umană neașteptată. Modelul care a inspirat siluetele giganților a fost Timotei Chiriloff, cunoscut drept Kirilov, fost marinar pe celebrul Revolta de pe Potemkin. Ajuns la București după acele evenimente, el a devenit un model apreciat al Școlii de Belle Arte, între 1905 și 1916. Trupul și expresivitatea lui au fost imortalizate nu doar în Grota Giganților, ci și în alte lucrări importante, de la portrete semnate de Jean Steriadi până la sculpturi alegorice precum Agricultura și Industria din Galați. Destinul său pare astăzi o punte între marile evenimente istorice și creațiile artistice care le supraviețuiesc.

Dar povestea grotei nu este doar una despre creație, ci și despre pierdere. În anii 1960, în plină transformare ideologică a orașului, Parcul Carol a fost rebotezat „Parcul Libertății”, iar spațiul a fost remodelat pentru a face loc Mausoleul Eroilor din Parcul Carol. Noua viziune urbană nu avea loc pentru simboluri considerate „nepotrivite”.

În loc să fie protejată, Grota Giganților a fost tratată ca un obstacol. A fost parțial demolată, dezmembrată și, în esență, ștearsă din peisajul cultural. Sculpturile au fost smulse din contextul lor și împrăștiate, inițial mutate în Muzeul Național de Artă (1963), iar apoi Giganții au fost mutați pe aleile parcului, iar „Frumoasa adormită” a fost exilată în Parcul Herăstrău. Apa — elementul care lega întreaga compoziție — a fost oprită definitiv, ca și cum povestea însăși trebuia redusă la tăcere.

Nu a fost o simplă degradare în timp, ci o demantelare deliberată. Un ansamblu artistic coerent a fost fragmentat, iar sensul său, pierdut. Astăzi, dacă te plimbi prin parc, îi poți întâlni pe cei doi Giganți. Stau încă acolo, dar fără povestea lor. În alt colț al orașului, „Frumoasa adormită” își continuă existența solitară. Grota, însă, ca spațiu complet, nu mai există. A rămas doar ca idee, ca memorie și ca avertisment. Pentru că uneori patrimoniul nu dispare din cauza timpului — ci din cauza deciziilor oamenilor.

O imagine alb-negru, încremenită în timp, ne oferă o privire rară asupra unui moment de bucurie și camaraderie între câțiva dintre cei mai străluciți artiști ai avangardei românești. Suntem în anul 1938, pe lacul Mamaia, iar briza verii pare să promită o libertate eternă. Însă, sub suprafața liniștită a acestei fotografii se ascund povești complexe despre talent, persecuție și redescoperire, povești care definesc o epocă tumultuoasă.

Fotografia ne arată șase persoane pe o barcă americană Century Boat Sea Maid. Această barcă, cu designul său elegant și motorul puternic, reprezenta apogeul luxului și al modernității în acea epocă. Century Boat Company, fondată în 1926 în Michigan, era renumită pentru bărcile sale de viteză și de agrement, construite cu măiestrie și atenție la detalii. Sea Maid, cu coca sa din lemn de mahon și liniile sale fluide, era un simbol al stilului și al rafinamentului.

Prezența acestei bărci americane pe lacul Mamaia, într-o perioadă în care Europa se îndrepta spre război, este o dovadă a conexiunilor internaționale și a dorinței de a experimenta modernitatea, chiar și în contextul unor tensiuni politice tot mai mari. Această barcă, cu viteza și eleganța sa, reprezenta un vis al libertății și al distracției, un vis care avea să fie în curând spulberat de ororile războiului.

Pe barcă se află câțiva dintre cei mai importanți artiști ai avangardei românești, toți de origine evreiască: Medi Dinu, Hedda Sterne, Jules Perahim, Teddy Brauner, precum și poetul de origine română Miron Radu Paraschivescu. 

În spatele lor, la cârmă, s-ar putea afla chiar soțul artistei Medi Dinu, pictorul Alexandru Dinu. Medi Dinu însăși, o figură centrală a grupului, era o pictoriță deosebit de talentată, a cărei operă, puternic influențată de peisajele de la Balcic, a fost marginalizată de regimul comunist. Redescoperirea sa a venit târziu, în 2003,  când participă la expoziția „Seniori ai picturii românești contemporane” din București,  oferind publicului șansa de a-i aprecia sensibilitatea cromatică și profunzimea compoziției. Multe dintre lucrările sale putând fi astăzi admirate în Muzeul de Artă Constanța.

O altă prezență remarcabilă este Hedda Sterne, o artistă vizuală care, forțată de împrejurările dramatice ale războiului, a emigrat în Statele Unite în 1941. Acolo, s-a impus rapid în peisajul artistic newyorkez, devenind o figură influentă în cadrul „Școlii de pictură de la New York”. Căsătoria sa cu celebrul ilustrator Saul Steinberg și prietenia cu Peggy Guggenheim au contribuit la recunoașterea talentului său excepțional, consacrat în 1951, când a apărut pe coperta revistei Life ca singura femeie din grupul „The Irascibles”. Originar și el din România (Râmnicu Sărat), Steinberg era un artist evreu deja cunoscut în cercurile avangardiste bucureștene, activând sub pseudonimul "Buză". În SUA, geniul său a explodat, devenind unul dintre cei mai celebri și influenți ilustratori ai prestigioasei publicații The New Yorker. Desenele sale, adesea caracterizate printr-o linie minimalistă, dar pline de umor filozofic, ironie subtilă și o profundă analiză a condiției umane în modernitate, au redefinit granițele dintre artă și ilustrația de presă

Alături de ele se află Jules Perahim, un artist complex, care a pendulat între suprarealism și constructivism, lăsând o amprentă distinctă asupra artei românești. Deși implicarea sa politică ulterioară a stârnit controverse, talentul său este incontestabil, mozaicul „Geneze” de pe fațada Casei de Cultură Mangalia, realizat în colaborare cu Mac Constantinescu, fiind o dovadă vie a măiestriei sale.

Completând acest tablou de familie artistică, îl regăsim pe Teddy Brauner, un fotograf și artist plastic cu o viziune suprarealistă originală, și pe Miron Radu Paraschivescu, un poet și jurnalist a cărui scriitură, încărcată de o puternică tentă socială, a rezonat cu aspirațiile și ideile grupului.

Vernisajul expoziției „Partituri muzicale din perioada regală” a avut aerul unei seri în care timpul, pentru câteva clipe, a ales să se oprească. La Centrul Multifuncțional Educativ pentru Tineret „Jean Constantin”, nu am intrat doar într-un spațiu expozițional, ci într-o stare — una în care trecutul nu pare îndepărtat, ci doar discret așezat în așteptare, ca o partitură rămasă deschisă pe un pupitru.

Aceste partituri, din colecția lui Anghel Georgian, nu sunt simple suporturi ale muzicii. Ele respiră istorie. Fiecare pagină poartă amprenta unei epoci în care România își căuta și își afirma identitatea, în acorduri solemne și marșuri pline de speranță. Umbra lui Carol I al României pare să se strecoare printre rânduri, odată cu ecoul acelui noiembrie din 1878, când muzica și destinul unei provincii s-au întâlnit pe malul Dunării. În aceste foi îngălbenite, istoria nu este povestită — este simțită.

Și totuși, dincolo de dimensiunea lor documentară, aceste partituri sunt și obiecte de o frumusețe fragilă. Litografiile de pe coperți — delicate, atent lucrate, aproape visătoare — sunt, în sine, mici opere de artă. Privindu-le, ai impresia că fiecare ilustrație ascunde o poveste nerostită: o invitație la dans, o promisiune, o seară care abia începe. Într-o lume fără grabă, fără ecrane, aceste imagini erau primele acorduri ale unei emoții.

Expoziția deschide, astfel, o fereastră către o lume uitată — aceea a muzicii de salon. O lume în care serile se desfășurau lent, sub lumina caldă a candelabrelor, în vile elegante antebelice și interbelice. În mijlocul camerei, pianul. În jurul lui, oameni apropiați, conversații joase, zâmbete reținute, iar în mâini, un pahar de șampanie care surprindea reflexele luminii. Muzica nu era fundal — era pretextul întâlnirii, limbajul subtil al unei societăți care știa să asculte și să simtă.

Pentru o clipă, această lume a fost readusă la viață. Sub mâinile pianistei Andreea Bratu, tăcerea partiturilor s-a transformat în sunet. Nu a fost un recital, ci o reîntoarcere — o traversare delicată între atunci și acum. Fiecare notă a părut să recupereze ceva pierdut: o emoție, o eleganță, poate chiar o formă de a fi. Distinsa artistă și profesor universitar a interpretat cu sensibilitate și rafinament cele cinci partituri vechi de peste 100 de ani, redându-le viață și emoție într-un moment care a impresionat profund publicul.

Recitalul a reunit lucrări precum Lady Hamilton, Zinica Valse, Numai cu tine, Cântă marinare, Mausoleul Mihai Viteazul și Aida Tango, readucând în prezent eleganța și farmecul muzical al perioadei regale.

 Vara anului 1935 aducea în București o lumină caldă și o efervescență culturală aparte. Capitala trăia între eleganța interbelică și pulsația modernității, iar arta devenea tot mai mult un limbaj al identității. În acest decor, expoziția „Contemporanul”, găzduită la Sala Mozart, atrăgea nu doar artiști și critici, ci și figuri simbolice ale națiunii.

Într-o zi de vară, printre tablourile atent așezate și sculpturile dispuse cu grijă, își face apariția Regina Maria a României. Prezența sa nu era doar un gest protocolar, ci o continuare firească a pasiunii ei pentru artă și pentru spiritul creator românesc. Îmbrăcată elegant, dar fără ostentație, regina pășea cu interes autentic, oprindu-se în fața fiecărei lucrări ca și cum ar fi purtat un dialog tăcut cu artistul.

Atmosfera din sală era una de respect și emoție reținută. Cei prezenți – artiști, organizatori, membri ai elitei culturale – își ajustau discret poziția, conștienți că momentul avea o greutate aparte. Nu era doar o vizită regală, ci o validare a unei generații artistice care încerca să definească prezentul și să anticipeze viitorul.

Un bust expus în centrul sălii pare să capteze atenția suveranei. Privirea ei, atentă și caldă, trădează o familiaritate cu arta plastică și o sensibilitate cultivată în ani de contact cu marile curente europene. Regina nu privea arta ca pe un simplu decor al elitei, ci ca pe o expresie vie a sufletului național – o punte între tradiție și modernitate.

Expoziția „Contemporanul” nu era doar o adunare de lucrări, ci o declarație. Într-o Europă aflată între două războaie, artiștii români căutau un limbaj propriu, iar sprijinul moral al unor figuri precum Regina Maria oferea legitimitate și curaj. Vizita ei transforma acel eveniment într-un reper, într-o zi care avea să rămână în memoria celor prezenți.

Privind astăzi imaginea acelui moment, simțim nu doar distanța timpului, ci și o apropiere neașteptată. Este o scenă în care istoria, arta și destinul se întâlnesc într-un spațiu restrâns, dar încărcat de semnificații. Vara lui 1935 nu a fost doar un anotimp – a fost o clipă de echilibru între trecut și viitor, surprinsă într-o sală de expoziție din inima Bucureștiului.

Recent am adăugat în colecția mea o fotografie deosebită realizată în iunie 1938, în Cheile Bicazului, în care apare pictorul Alexandru Steriadi, oprit pe marginea unui drum de munte, lângă un automobil de epocă, într-un peisaj sălbatic și spectaculos. Atmosfera este tipică României interbelice: liniște, natură, o conversație aparent banală, dar care astăzi devine o fereastră spre viața culturală a epocii. Astfel de fotografii nu sunt doar simple imagini, ci fragmente de memorie care ne apropie de oamenii și locurile ce au marcat istoria artistică a României.      

Jean Alexandru Steriadi s-a născut la 29 octombrie 1880 la București și a studiat la Școala de Belle-Arte din capitală, continuându-și formarea artistică în marile centre europene, la München și la Paris. Contactul cu mediul artistic occidental i-a influențat profund stilul, care îmbină realismul cu sensibilitatea luminii și atmosferei caracteristice începutului de secol XX. Încă din tinerețe s-a remarcat printr-o observație atentă a vieții cotidiene și prin interesul pentru oameni obișnuiți, porturi, piețe și scene urbane.

Pe lângă activitatea sa artistică, Steriadi a avut un rol important și în viața instituțională a artei românești. A fost profesor la Academia de Arte Frumoase din București, contribuind la formarea mai multor generații de artiști. De asemenea, a ocupat funcții administrative importante în lumea culturală: a fost director al Muzeului Aman și ulterior al Muzeului Kalinderu, două instituții importante pentru patrimoniul artistic al României. În mediul artistic interbelic s-a implicat activ și în societățile profesionale, fiind pentru o perioadă președinte al societății „Tinerimea Artistică”, una dintre cele mai influente organizații ale artiștilor români din acea perioadă. Recunoașterea valorii sale a fost confirmată mai târziu, când a devenit membru de onoare al Academiei Române.

Opera lui Steriadi este variată și reflectă interesul său pentru viața reală și pentru atmosfera locurilor pe care le-a observat. Printre lucrările sale reprezentative se numără „Hamali în portul Brăilei”, o scenă puternică din viața muncitorilor portuari, „Chivuțele în Piața Mare”, „Vânzătoare de dantelă”, „Furnale la Reșița”, realizată în anii industrializării interbelice, precum și „Corăbii în port”, inspirată de lumea porturilor dunărene. În paralel, a realizat numeroase portrete și litografii ale unor personalități culturale, surprinse cu o mare finețe psihologică.

Jean Alexandru Steriadi a murit la 23 noiembrie 1956 la București, lăsând în urmă o operă amplă și o influență importantă asupra artei românești din prima jumătate a secolului XX. Fotografia din iunie 1938 din Cheile Bicazului surprinde astfel nu doar un moment de drum într-un peisaj spectaculos, ci și prezența discretă a unui artist care a știut să observe și să transforme realitatea cotidiană a României în imagini memorabile. Privită astăzi, această fotografie devine nu doar o piesă de colecție, ci și o mică mărturie vizuală despre viața și epoca unuia dintre pictorii importanți ai României moderne. 

Spațiile dedicate expozițiilor temporare ale Muzeului de Artă din Constanța găzduiesc în această perioadă o amplă manifestare artistică ce aduce în prim-plan creația contemporană universitară. Expoziția „UNArte pictură, sculptură, grafică”, organizată în parteneriat cu Universitatea Națională de Arte din București, continuă seria colaborărilor culturale dintre cele două instituții și oferă publicului prilejul de a descoperi lucrările unor artiști profesori care modelează, deopotrivă, scena artistică și educația vizuală din România.

Evenimentul este găzduit de Muzeul de Artă Constanța și reunește peste cincizeci de lucrări semnate de cadre didactice titulare și asociate ale universității. Pictura, sculptura și grafica se întâlnesc într-un parcurs expozițional divers, în care publicul poate observa multiple direcții stilistice și expresive, reflectând dinamica cercetării artistice contemporane.

Vernisajul expoziției a avut loc vineri, 13 martie 2026, în prezența conducerii celor două instituții și a numeroși artiști participanți. Au fost prezenți Cătălin Bălescu, rector al Universității Naționale de Arte din București, și Lelia Rus-Pîrvan, director al Muzeului de Artă Constanța, alături de curatorul expoziției, Silvia Stoica. La eveniment a participat și Petru Lucaci, președintele Uniunea Artiștilor Plastici din România, împreună cu numeroși artiști și cadre didactice ale universității.

Expoziția propune o întâlnire între generații și sensibilități artistice diferite, reunind creatori care activează în domenii variate ale artei vizuale: pictură, sculptură, grafică, artă murală sau pedagogia artei. Fiecare lucrare reflectă un discurs plastic personal, conturând un tablou amplu al direcțiilor estetice care definesc arta românească contemporană.

Pe simezele muzeului pot fi descoperite lucrări semnate de artiști precum Ion Achițenie-Aki, Ion Anghel, Marius Barb Barbone, Cătălin Bălescu, Georgian Bărbieru, Emanuel Borcescu, Oana Bordeanu, Traian Boldea, Anca Coller, Bogdan Ciobanu, Andrei Ciubotaru, Ovidiu Croitoru, Marian Dobre, Elena Dumitrescu, Liviu Epuraș (EPV), Miruna Ghiordunescu, Eugen Gustea, Petru Lucaci, Stela Lie, Valentin Leonida, Bogdan Mateiaș, Alexandru Mărginean, Adrian Medeleanu, George Moscal, Mircea Mureșan, Andrea Nagy, Lisandru Neamtzu, Sebastian Oprița, Cosmin Paulescu, Ștefan Roban, Mihai Rusen, Ovidiu George Rusu, Elena Scutaru, Andrei Simion, Silvia Stoica, Teodor Ștefan, Andrei Tudoran, Matei Udriște și Naiana Vatavu.

Expoziția poate fi vizitată până la data de 30 aprilie 2026 și oferă publicului constănțean oportunitatea de a intra în contact direct cu creația unor artiști care contribuie activ la formarea noilor generații de plasticieni, dar și la dezvoltarea discursului artistic contemporan din România.