În anii 1930, pe Calea Victoriei, în apropierea fostului Teatru Național, era inaugurat cel de-al treilea imobil al Societății Adriatica, una dintre cele mai importante companii de asigurări care activau în România interbelică. Clădirea reprezenta un exemplu remarcabil al arhitecturii Art Deco și reflecta dezvoltarea economică și urbanistică a Bucureștiului din acea perioadă.

Imobilul găzduia o parte dintre birourile Societății Adriatica, dar și sedii ale unor companii importante ale vremii, precum SOCOMET și Wagons-Lits Cook, contribuind la transformarea Căii Victoriei într-un veritabil centru al afacerilor și al vieții economice din Capitală.

Proiectul a fost realizat de arhitecții Rudolf Fraenkel, Teller și Dem. Săvulescu, care au optat pentru un limbaj arhitectural Art Deco, aflat atunci la apogeul popularității în marile orașe europene. Fațada elegantă și liniile geometrice specifice stilului au transformat clădirea într-un reper al modernității bucureștene.

Societatea Riunione Adriatica di Sicurtà (RAS) își are originile în orașul Trieste, unde a fost înființată la 9 mai 1838 ca subsidiară a Adriatic Banco di Assicurazioni, instituție creată în 1826 în același oraș. De-a lungul deceniilor, compania și-a extins activitatea în numeroase țări europene, inclusiv în România, unde a realizat investiții importante în domeniul imobiliar.

Un moment important din istoria companiei a avut loc în 1984, când, după moartea lui Carlo Pesenti, controlul asupra RAS a fost preluat de grupul german Allianz, unul dintre cei mai mari asigurători din lume, marcând începutul unei noi etape în evoluția companiei.

 În contextul apropierii momentului în care imobilul de pe bulevardul Magheru va intra într-un amplu proces de reabilitare, merită readusă în atenție istoria uneia dintre cele mai emblematice clădiri ale Bucureștiului interbelic. Este vorba despre fostul imobil ARO-Paramount, un reper al arhitecturii moderniste, construit în urma unei inițiative a companiei Asigurarea Românească, una dintre cele mai importante companii de profil din perioada interbelică.

În anul 1929, Asigurarea Românească demarează lucrările pentru cel mai ambițios proiect imobiliar din portofoliul său, amplasat pe bulevardul Take Ionescu, astăzi bulevardul Magheru. Proiectul a fost realizat în urma unui concurs de arhitectură, câștigat de arhitectul Horia Creangă, care a coordonat o echipă formată din Ionel Creangă, Haralamb Georgescu și Lucia Dumbrăveanu.

Deși inițial fusese conceput un proiect spectaculos în stil art deco, din considerente financiare a fost realizată o variantă mai simplificată, păstrând însă caracterul modernist al ansamblului. Clădirea a fost gândită ca un complex urban compus din trei corpuri distincte, dintre care două au fost finalizate în 1931: turnul de birouri, care includea un restaurant panoramic, și corpul rezidențial.

În decembrie 1934 a fost finalizată și sala de cinematograf, unul dintre cele mai moderne spații de proiecție ale vremii. Aceasta dispunea de o instalație de climatizare ultramodernă, asigurând condiții optime pentru cei aproximativ 1.200 de spectatori pe care îi putea găzdui. Interiorul cinematografului era decorat cu marmură, oglinzi și iluminat ambiental, iar odată cu inaugurarea acestuia a fost montată și celebra siglă ARO pe fațada clădirii.

De-a lungul timpului, clădirea a suferit mai multe modificări, în special în perioada comunistă, când o parte dintre elementele originale de interior, inclusiv placările din marmură ale holurilor, au fost îndepărtate. Cu toate acestea, imobilul a rămas unul dintre reperele arhitecturale majore ale Bucureștiului, simbol al modernității interbelice și al ambițiilor urbane ale epocii.

La sfârșitul anilor '30, România făcea pași importanți în organizarea și reprezentarea persoanelor cu deficiențe de auz și vorbire. Potrivit datelor oficiale, în anul 1938 existau aproximativ 18.000 de surdo-muți la nivel național, dintre care aproape 120 locuiau în București. Pentru a-și apăra drepturile și a-și promova interesele, aceștia s-au organizat într-o asociație condusă de cunoscutul sculptor Vasile Dimitriu-Leorda, una dintre personalitățile marcante ale vremii.

Un moment important pentru această comunitate urma să fie organizarea, în septembrie 1940, a Congresului Internațional al Surdo-Muților, eveniment pe care România trebuia să îl găzduiască în Capitală. În perspectiva acestui congres, conducerea asociației a decis construirea unui sediu modern, care să reflecte atât prestigiul organizației, cât și ambițiile unei comunități aflate în plină afirmare.

Astfel, în anul 1938 au început lucrările la ceea ce era numit „Casa Tăcerii”, un imobil elegant în stil Art Deco, cu două etaje, remarcat prin liniile sale moderne și volumetria specifică arhitecturii interbelice. Clădirea era gândită să devină un centru al vieții asociative, un spațiu destinat întâlnirilor, activităților culturale și reprezentării persoanelor cu deficiențe de auz.

Din păcate, izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial și evenimentele dramatice prin care a trecut România începând cu anul 1940 au schimbat radical prioritățile țării. Până în prezent nu am găsit informații certe care să confirme dacă proiectul a fost finalizat și dacă imobilul a fost vreodată folosit în scopul pentru care fusese conceput.

__________________

reconstrucție cu ajutorul Google Gemini AI

În anul 1930, Bucureștiul făcea un nou pas spre modernitate odată cu inaugurarea clădirii Lido, amplasată pe Bulevardul Brătianu, la colț cu strada Franklin. Concepută inițial ca imobil de birouri, clădirea avea să fie transformată, până la sfârșitul aceluiași an, într-un hotel de lux, devenind rapid unul dintre cele mai elegante locuri din Capitală.

Adevărata atracție a complexului era însă amenajarea din curtea interioară: prima piscină cu valuri artificiale din România. O inovație spectaculoasă pentru acea vreme, piscina, cu o suprafață de aproximativ 500 de metri pătrați, oferea bucureștenilor o experiență comparabilă cu marile stațiuni europene.

În jurul bazinului au fost amenajate pergole elegante, un bar, o zonă cu șezlonguri și chiar un cinematograf în aer liber, transformând locul într-un veritabil centru al vieții mondene. Atmosfera era completată de spectacole susținute de un exotic corp de balet, al cărui prim star a fost Hilda Sando, una dintre cele mai apreciate artiste ale vremii.

Întregul ansamblu a fost proiectat în stil Art Deco de arhitectul Ernst Doneaud, îmbinând eleganța arhitecturală cu cele mai moderne facilități ale epocii. Hotelul Lido și celebra sa piscină au devenit rapid un simbol al Bucureștiului interbelic, reflectând perioada în care capitala României era supranumită „Micul Paris”.

În anul 1936, cu ocazia Lunii Bucureștiului — eveniment care în acel an a avut ca temă satul românesc și tradițiile populare, perioadă în care a fost inaugurat și Muzeul Satului — în apropierea Pasajului Feroviar Băneasa, un monument istoric dispărut după anul 2000, a fost ridicată fântâna arteziană „Miorița”, după planurile arhitectului Octav Doicescu.

Construită din granit de Dobrogea, fântâna este considerată o adevărată bijuterie arhitecturală a perioadei interbelice, îmbinând funcția urbană cu simbolistica folclorică. Elementul central este mozaicul care ilustrează balada „Miorița”, realizat de artista Milița Petrașcu, una dintre elevele lui Constantin Brâncuși, ceea ce îi conferă ansamblului o valoare artistică și istorică deosebită.

„Miorița” reprezintă astfel nu doar un obiect de patrimoniu urban, ci și o expresie a modului în care Bucureștiul interbelic integra arta modernă cu identitatea culturală românească, într-un context în care spațiul public era gândit ca purtător de simboluri naționale.

Muzeul Național de Istorie a României și Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității - CNSAS anunță vernisarea expoziției A.REST 1989 – Arhiva video a Securității, 𝐦𝐚𝐫𝐭̦𝐢, 𝟏𝟔 𝐢𝐮𝐧𝐢𝐞 𝟐𝟎𝟐𝟔, 𝐥𝐚 𝐨𝐫𝐚 𝟏𝟕:𝟎𝟎, la sediul MNIR (Calea Victoriei, nr. 12). 

Expoziția reconstituie universul cercetărilor penale ale Securității din 1989, anchetele și unitatea de arest, făcând publice, pentru prima oară, înregistrări operative audio-video din timpul interogatoriilor și din celule.

De asemenea, vor fi expuse, pentru prima oară în România, artefacte originale din Arestul Securității și corpuri delicte. Unul dintre ele este tiparnița cu care grupul din jurul lui Petre Mihai Băcanu a tipărit ziarul clandestin „România”, confiscată de Securitate în noaptea de 24 ianuarie 1989, recuperată și adusă special în țară în 14 aprilie 2026, după mai bine de 27 de ani, cu ocazia acestei expoziții.

Cu prilejul vernisajului va fi lansat și un website (www.arestulsecuritatii.ro) gândit ca o platformă de studiu, care adună istorii, cazuri, documente, înregistrări audio-video operative și interviuri luate fostelor victime ale Securității.

Natura represiunii Securității (poliția politică a Partidului Comunist Român) va fi, astfel, mai bine cunoscută prin intermediul mijloacelor directe, intruzive, folosite de ofițeri pentru supravegherea atentă a victimelor și controlul deplin al acțiunii penale. În lumea „justiției” Securității, reținuții sau arestații erau simpli prizonieri, captivi în labirintul operativ al construcției culpabilității. Pentru statul totalitar, vinovăția era un dat. Securitatea își izola victimele în secret, fără înștiințarea familiilor sau apropiaților, fără ca locul reținerii să fie cunoscut public. Mult timp, instituția secretului a protejat opresorii și imaginea edulcorată a autocrației.

A.REST 1989 restituie publicului spațiul celulelor și al anchetelor, identitatea victimelor și practicile Direcției Cercetări Penale a Securității. 

Proiectul nostru nu înseamnă doar recuperarea unei istorii niciodată văzute sau auzite, ci și un avertisment, pentru o istorie care a fost mult timp negată, falsificată sau minimalizată de foștii ofițeri implicați, dar și relativizată, uitată sau distorsionată în strategiile de dezinformare și manipulare publică legate de comunismul târziu. 

Singura putere legitimă rămâne cea a adevărului, cultivat într-o societate democratică.

Expoziția este deschisă până pe data de 20 septembrie 2026 și poate fi vizitată de miercuri până duminică în intervalul orar 10:00 – 18:00 (ultimul acces la 17:15).

***

Parteneri instituționali: Ministerul Afacerilor Interne, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București și Serviciul de Telecomunicații Speciale

Parteneri media: AGERPRES; TVR; DIGI24; Radio România, Radio România Actualități, Radio România Cultural, Radio România București fm, Radio România International; RFI France Médias Monde; Rock fm; Scena9; Igloo; PressOne; Spotmedia.ro; Media Quality; Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, Prima History, Cinemaraton

Echipa proiectului: 

CNSAS: 

Oana Demetriade (curator)

Mihai Demetriade (curator)

Echipa MNIR:

Cornel Constantin Ilie (curator)

Oana Ilie 

Cristina Păiușan 

Marius Neculae

Adela Stan 

Cristina Moisescu 

Pompilia Dozsa

Ionel Ene 

Specialist comunicare: Simona Gabriela Noapteș (Igloo Media)

Concept, design: Igloo Associated Architects: arh. Bruno Andreșoiu, arh. Oana Radu

Design grafic: Arh. Doriana Mărășoiu

Multimedia: Ștefan Schultz

Producție: Atelier Mob SRL: arh. Ovidiu Niculică

Realizare website: Valentin Ungureanu

În perioada interbelică, România începe să se distanțeze ușor de modelul francez și să se apropie din ce în ce mai mult de stilul de viață nord-american. Bucureștiul, aflat într-o perioadă de modernizare accelerată, preia nu doar elemente arhitecturale și economice din Statele Unite, ci și ideea unui nou tip de loisir: sportul practicat ca formă de relaxare și socializare.

Astfel, la nivel național sunt amenajate cinci ansambluri sportive și de relaxare construite în jurul unor moderne terenuri de golf, care purtau, evident, denumirea de „country clubs”. Cel mai mare dintre acestea era Country Club Bucharest, situat pe malul lacului Herăstrău și având ca membri fondatori ilustre nume precum Alexandru Marghiloman, Prințul Ghica, Barbu Catargiu, Principele Barbu Știrbey, Negroponte, colonelul american Edwin St. John Greble Jr. și alții.

Ansamblul cuprindea un teren de golf cu 18 găuri, amenajat după cele mai moderne cerințe ale vremii, terenuri de tenis, un elegant club cu restaurant, debarcader pentru iahturi și alte facilități destinate membrilor.

 Ieri spuneam că în curând vor începe lucrările de restaurare ale fostului Hotel Ambasador din București, care va fi transformat în The Julius. Ei bine, astăzi lucrările au început deja, marcând oficial intrarea clădirii într-un nou capitol al existenței sale.

Inaugurat în 1937, hotelul a devenit rapid unul dintre simbolurile luxului bucureștean din perioada interbelică. Parterul era organizat în jurul unui lobby elegant al recepției, care separa cele două zone principale ale clădirii. În partea dreaptă se aflau restaurantul și barul, spații animate de atmosfera cosmopolită a capitalei de atunci. În stânga funcționa showroom-ul auto Nash, o combinație care reflecta perfect fascinația epocii pentru modernitate, tehnologie și stil de viață occidental.

Clădirea rămâne astfel un exemplu relevant pentru transformările urbane ale București, unde eleganța interbelică și ambițiile modernizării s-au întâlnit într-un mod foarte vizibil în arhitectura hotelieră.

După finalizarea restaurării, hotelul va dispune de aproximativ 160 de camere, suite și studiouri, ultimele fiind prevăzute cu chicinetă. La etajul al unsprezecelea va funcționa un restaurant panoramic, completat de un private dining room, spații pentru conferințe și zone comerciale. Redeschiderea este programată pentru primăvara anului 2028 și va readuce imobilul în circuitul hotelier de top, ca reper al eleganței urbane contemporane.

Proiectul este parte din portofoliul The Julius, care continuă astfel direcția de revitalizare a clădirilor istorice din Europa Centrală. Va fi al doilea hotel al brandului inaugurat într-o clădire istorică, după proiectul din Praga, consolidând o tradiție de reconversie atentă a patrimoniului arhitectural în spații hoteliere moderne, fără a pierde caracterul original al locului.

 În Bucureștiul anilor ’30, într-o perioadă în care orașul își construia cu ambiție identitatea modernă, arhitectul Arghir Culina și omul de afaceri C. Mihăiescu decid să ridice un imobil spectaculos pe bulevardul Take Ionescu nr. 10. Terenul ales nu era unul oarecare. Amplasat strategic între impunătoarea clădire ARO și garajele Ciclop, spațiul devenea locul perfect pentru un proiect menit să simbolizeze eleganța și optimismul Bucureștiului interbelic.

În 1935 încep lucrările la clădirea denumită inițial Casa Albă. Proiectul imaginat de Culina era o expresie rafinată a stilului art deco, cu linii moderne și proporții elegante. Fațada era completată de elemente decorative atent integrate, dintre care se remarca un ceas elegant, devenit unul dintre detaliile distinctive ale construcției. Imobilul creștea rapid, iar după numai un an depășea deja în înălțime garajul Ciclop, semn clar al ambiției pe care o purta proiectul.

Totuși, în 1936, lucrările sunt oprite. În acel moment, Culina și Mihăiescu iau o decizie care avea să schimbe definitiv destinul clădirii: transformarea imobilului din bloc de locuințe într-un hotel de lux. Arhitectul realizează un nou proiect, păstrând volumetria deja ridicată, însă intervenind asupra mai multor detalii importante. Primul etaj este reproiectat, iar multe dintre ornamentele decorative sunt eliminate pentru a oferi clădirii un aspect mai sobru și mai sofisticat. Dispare inclusiv scara de serviciu cu acces direct din bulevard, un detaliu care aparținea vechiului concept rezidențial.

Odată cu noua viziune vine și un nou nume: Hotel Ambasador. Inaugurat în 1937, hotelul devine rapid unul dintre simbolurile luxului bucureștean. Parterul era organizat în jurul unui lobby elegant al recepției, care separa cele două zone principale ale clădirii. În partea dreaptă se aflau restaurantul și barul, spații animate de atmosfera cosmopolită a capitalei interbelice. În stânga funcționa showroom-ul auto Nash, o combinație care reflecta perfect fascinația epocii pentru modernitate, tehnologie și stil de viață occidental.

Povestea hotelului continuă astăzi prin implicarea familiei Julius Meinl, noul proprietar al clădirii. Numele Meinl nu este deloc străin de Bucureștiul interbelic. Înainte de ocupația sovietică și instaurarea regimului comunist, familia deținea în capitală atât o fabrică, cât și un celebru department store, fiind una dintre prezențele importante ale mediului economic central-european din România acelor ani.

Proiectul de restaurare, dezvoltat sub brandul Julius Meinl Living, a primit autorizația în luna ianuarie a acestui an. Potrivit primarului general Ciprian Ciucu, lucrările vor începe în scurt timp, marcând un nou capitol pentru una dintre clădirile emblematice ale centrului Bucureștiului.

După finalizarea restaurării, hotelul va dispune de 160 de camere, suites și studios, ultimele fiind dotate cu kitchenette. La etajul al unsprezecelea va funcționa un restaurant panoramic, completat de un private dining room, spații pentru conferințe și spații comerciale. Redeschiderea este programată pentru primăvara anului 2028 și va transforma din nouimobilul într-un reper al eleganței urbane. Va fi al doilea hotel The Julius inaugurat într-o clădire istorică, după proiectul din Praga, continuând astfel tradiția revitalizării marilor monumente arhitecturale ale Europei Centrale.

 Fotografia aceasta, realizată în anul 1932, surprinde una dintre cele mai fascinante construcții științifice ale Bucureștiului interbelic: Observatorul Astronomic Filaret. Imaginea are ceva aproape cinematografic – cupola monumentală, liniile circulare ale clădirii și atmosfera de început de secol XX par desprinse dintr-o lume în care știința, eleganța și optimismul modernității mergeau mână în mână.

Pentru mulți bucureșteni de astăzi, ideea că România avea în perioada interbelică asemenea centre dedicate astronomiei și cercetării poate părea surprinzătoare. Și totuși, Dealul Filaret a reprezentat timp de decenii unul dintre cele mai importante puncte ale cercetării astronomice românești.

Observatorul a fost dezvoltat în jurul vechiului Observator Astronomic și Meteorologic de pe Dealul Filaret, nucleul actualului Institut Astronomic al Academiei Române. În perioada interbelică, aici se desfășurau observații astronomice, cercetări meteorologice și activități științifice care conectau România la marile rețele academice europene ale vremii.

Arhitectura clădirii este impresionantă chiar și astăzi. Cupola rotativă domina întregul ansamblu și adăpostea instrumentele astronomice utilizate pentru observațiile cerului. Forma circulară a construcției nu era doar estetică, ci și funcțională, fiind gândită special pentru activitatea științifică. În fotografia din 1932 se observă perfect monumentalitatea cupolei și proporțiile elegante ale clădirii, înconjurată încă de vegetație și de un București mult mai aerisit decât cel de astăzi.

În acea perioadă, astronomia avea un prestigiu aparte. Era epoca marilor descoperiri cosmice, a fascinației pentru univers și a încrederii că știința poate redefini viitorul omenirii. România interbelică încerca să țină pasul cu acest spirit european al progresului, iar existența unui observator astronomic modern la București era parte din această ambiție intelectuală.

Puțini își mai amintesc astăzi că zona Filaret nu înseamnă doar parcul și gara cu același nume, ci și un important capitol din istoria cercetării românești. Dealul Filaret devenise încă din secolul al XIX-lea un spațiu asociat științei, observațiilor meteorologice și studiului cerului.

Fotografia din 1932 nu surprinde doar o clădire. Ea surprinde o epocă. Un București elegant, cultivat și conectat la marile curente intelectuale europene. Un oraș care investea în institute, observatoare, muzee și academii. Un oraș care privea spre stele nu doar la figurat, ci și la propriu.

Astfel de imagini devin astăzi documente ale unei memorii urbane care merită redescoperite și protejate. Pentru că ele ne amintesc că Bucureștiul nu a fost doar un oraș administrativ sau politic, ci și un centru al culturii, al cercetării și al modernității românești. 

______________

imagine restaurată cu ajutorul Google Gemini AI

 Izvorul Sissi Ștefanidi din Parcul Cișmigiu, una dintre lucrările delicate ale sculptorului Ion Dimitriu-Bârlad, este mai mult decât un simplu element decorativ al Bucureștiului interbelic. Ridicat în anul 1927, la cererea familiei îndurerate Ștefanidi, monumentul poartă în piatră o poveste de iubire filială și pierdere, transformată în memorie publică.

Realizat din piatră de Bașchioi, ansamblul o înfățișează pe o mamă copleșită de durere, surprinsă în gestul simbolic al turnării apei dintr-un ulcior. Imaginea are o încărcătură emoțională puternică, sugerând atât actul de ofrandă, cât și încercarea de a da viață unei amintiri care refuză să se stingă.

Pe soclul monumentului se păstrează inscripția originală: „ISVORUL SISSI / ÎNCHINAT SCUMPEI MELE COPILE / SISSI ȘTEFANIDI”, mărturie directă a durerii personale care a stat la baza ridicării sale. Statuia a fost amplasată pe un teren ce aparținuse familiei Ștefanidi și care a fost donat ulterior Primăriei București pentru amenajarea Noii Grădini, actualul Parc Cișmigiu (Sissi Ștefanidi se stinsese din viață la doar 21 de ani).

Astăzi, monumentul este inclus în Lista monumentelor istorice (2010) a Municipiului București, la poziția 2369, cod LMI B-III-m-B-20050, fiind recunoscut ca parte a patrimoniului cultural național.

Din păcate, în ultima perioadă, statuia a fost vandalizată, fiind distruse ulciorul și brațul drept al figurii. Această degradare afectează nu doar integritatea artistică a lucrării, ci și memoria sensibilă pe care o poartă, transformând un spațiu al reculegerii într-unul al absenței și neglijenței.

În inima Bucureștiului de astăzi, Ateneul Român pare firesc integrat în țesutul orașului. Dar la sfârșitul secolului al XIX-lea, lucrurile nu stăteau deloc așa. Ridicat în Grădina Episcopiei, pe un teren care aparținuse familiei Văcăreștilor și unde se înălțase cândva Biserica Sfinților 40 de Mucenici, edificiul a fost întâmpinat cu scepticism. Mulți contemporani considerau amplasamentul nepotrivit: prea departe de centrul orașului, greu accesibil, mai ales iarna. Se întreba, nu fără ironie, dacă statul nu dispunea de terenuri mai potrivite decât acest loc „de la marginea orașului”.

Construcția a început în 1886, iar o parte importantă din fonduri a fost strânsă prin celebra subscripție publică „Dați un leu pentru Ateneu”, un gest care spune mult despre dorința societății românești de a-și construi instituții culturale solide. La recomandarea arhitectului Charles Garnier, autorul Operei din Paris, planurile au fost realizate de Albert Galleron, astfel încât să valorifice fundația deja existentă a unui manej început de Societatea Equestră Română. Clădirea a fost inaugurată la 14 februarie 1888, iar lucrările au continuat până în 1897 sub conducerea arhitectului Leonida Negrescu.

Despre istoria construcției voi reveni cu alt prilej. De această dată, privirea se ridică inevitabil spre interior, către elementul care dă suflet sălii: fresca monumentală realizată de Costin Petrescu. În 1933, la mai bine de trei decenii de la inaugurarea clădirii, a început ornamentarea frizei circulare care înconjoară sala mare. Lucrarea, lată de trei metri și lungă de șaptezeci, se desfășoară deasupra lojilor, în jurul tamburului cupolei, ca o bandă continuă de memorie națională.

Fresca este alcătuită din 25 de scene care urmăresc, într-un fir narativ coerent, istoria românilor. De la intrarea împăratului Traian în Dacia și colonizarea romană, trecând prin formarea poporului daco-roman, invaziile barbare și cristalizarea identității medievale, până la figuri precum Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, fiecare episod este tratat cu o solemnitate aproape liturgică. Secolele moderne își găsesc și ele locul: răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan, revoluțiile de la 1821 și 1848, Unirea Principatelor sub Alexandru Ioan Cuza, independența și, în final, Marea Unire și consolidarea statului român.

Dar fresca nu este doar o poveste artistică, ci și una politică. În 1940, Ion Antonescu i-a cerut lui Costin Petrescu să-l elimine pe regele Carol al II-lea din compoziție, devenit între timp indezirabil. În locul său, pictorul a introdus o alegorie a țărăncilor reprezentând provinciile istorice reunite. Mai târziu, în primii ani ai regimului comunist, între 1948 și 1966, fresca a fost acoperită cu o draperie de catifea roșie, ca și cum memoria însăși trebuia pusă între paranteze.

Există însă și episoade mai puțin cunoscute, care leagă această operă de contextul european al epocii. În 1937, Costin Petrescu a realizat replici ale scenelor dedicate lui Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare pentru a decora pavilionul României la Exposition Internationale des Arts et Techniques dans la Vie Moderne. Această expoziție internațională, desfășurată la Paris într-un moment tensionat al istoriei europene, a fost o vitrină a modernității și a competiției simbolice între națiuni. Pavilioanele nu prezentau doar realizări tehnice, ci și identități culturale, fiecare țară încercând să-și definească locul într-o lume aflată în schimbare.

Pavilionul României, proiectat de Duiliu Marcu, s-a remarcat prin sobrietate și modernism. Amplasat pe una dintre terasele înalte ale expoziției, în vecinătatea unor pavilioane importante, el propunea o sinteză a culturii românești printr-o arhitectură funcționalistă, lipsită de ornamente excesive. În acest cadru, replicile frescei lui Costin Petrescu nu erau simple decorațiuni, ci declarații vizuale despre continuitate, identitate și ambiția unui stat aflat între tradiție și modernitate.

Astfel, fresca de la Ateneul Român nu este doar un element decorativ, ci un discurs vizual complex, care a traversat regimuri, ideologii și reinterpretări. Privită astăzi, ea rămâne o invitație la reflecție: nu doar asupra trecutului, ci și asupra felului în care alegem să-l spunem mai departe.

La fel ca în cazul Socec și Cartea Românească, povestea Ig. Hertz începe ca tipografie și editură, evoluând treptat spre un concept mult mai complex: librărie și, în cele din urmă, un veritabil department store – o formulă extrem de modernă pentru România anilor ’20.

Momentul definitoriu vine în 1927, odată cu inaugurarea noului sediu de pe strada Râureanu din București. Clădirea, realizată în stil haussmannian, impresiona prin eleganță și monumentalitate: subsol, parter înalt, șapte etaje și mansardă – o configurație tipică marilor magazine occidentale din acea perioadă, inspirată direct din modelul parizian.

Palatul funcționarilor BNR, surprins în anul inaugurării, reflectă ambiția unei instituții care își dorea nu doar un sediu funcțional, ci un adevărat reper urban. Proiectul, realizat de arhitectul Radu Dudescu – figură importantă în cadrul Asociației Funcționarilor BNR și arhitect șef al băncii – propune o arhitectură monumentală, în care stilul Art Deco este îmbogățit subtil cu accente neoclasice.

Clădirea este concepută ca un ansamblu coerent și echilibrat, format din patru corpuri laterale dispuse simetric în jurul unui volum central dominant. Această organizare conferă nu doar monumentalitate, ci și claritate funcțională, fiecare zonă fiind gândită pentru un anumit tip de activitate. Fațadele, probabil marcate de ritmuri verticale și detalii geometrice specifice epocii, transmit atât stabilitate, cât și modernitate.

Parterul, integral comercial, este definit de o succesiune de arcade care aveau un rol practic esențial: protejau trecătorii și cumpărătorii de soarele puternic, dar și de intemperii. În același timp, aceste arcade contribuiau la animarea spațiului urban, creând o zonă de tranziție între oraș și interiorul clădirii.

Etajele superioare reflectă o viziune complexă asupra vieții profesionale și sociale a funcționarilor. Între etajele 1 și 5 se desfășurau activitățile administrative, cu birouri și săli de ședințe, în timp ce etajul 6 era dedicat dezvoltării intelectuale: o sală de conferințe amplă, sală de lectură și spații pentru cursuri de limbi străine – franceză, germană, engleză și italiană – semn al deschiderii internaționale a instituției.

La etajul 7, programul capătă o dimensiune aproape surprinzătoare pentru acea perioadă: facilități pentru recreere și sănătate, precum sala de gimnastică, vestiarele, dușurile, dar și o sală de ping-pong și chiar un muzeu al vânătorii. Este o dovadă clară că imobilul era gândit ca un micro-univers pentru angajați, nu doar ca un simplu spațiu de lucru. Etajul 8 completa această viziune prin prezența unui bufet, un loc de socializare și relaxare.

Infrastructura tehnică era la fel de bine organizată: subsolurile deserveau funcțiuni esențiale, de la depozite la arhive și spații tehnice, asigurând buna funcționare a întregului ansamblu.

În ansamblu, Palatul funcționarilor BNR nu este doar o clădire reprezentativă pentru arhitectura interbelică, ci și o expresie a unei epoci în care instituțiile își asumau rolul de a crea spații complete, în care munca, educația și viața socială coexistau într-un mod coerent și bine articulat.

 În 1937, într-un București aflat în plină transformare urbană, Uzinele Comunale București (UCB) finalizau unul dintre proiectele lor ambițioase: sistematizarea lacului Floreasca. Intervenția nu a însemnat doar lucrări tehnice de regularizare a apei, ci și o schimbare vizibilă a modului în care orașul începea să își valorifice spațiile de agrement.

Odată cu amenajarea lacului, a fost construit un debarcader modern, gândit pentru plimbări și activități nautice, dar și un ștrand care reflecta noile standarde de confort și petrecere a timpului liber din perioada interbelică. Bucureștenii descopereau astfel un loc care îmbina utilul cu plăcutul: infrastructură urbană bine organizată și, în același timp, un spațiu deschis relaxării.

Imaginea surprinde simplitatea elegantă a construcțiilor din acea perioadă: linii clare, funcționalitate și o anumită austeritate specifică arhitecturii utilitare interbelice. În jur, spațiul larg și aerisit sugerează un oraș care încă își permitea luxul deschiderii și al respirației.

Amenajarea lacului Floreasca în 1937 rămâne un exemplu al modului în care administrația vremii înțelegea modernizarea: nu doar prin extindere și construcție, ci și prin crearea unor locuri dedicate comunității, unde viața urbană să capete ritm și sens.

________________________

imagine reconstituită cu Google Gemini AI

La mijlocul anilor ’30, într-un București aflat în plină transformare urbană și economică, pe strada Doamnei, la intersecția cu strada Academiei, se ridica o clădire care avea să devină un reper discret al modernității interbelice. Proiectată de arhitectul Leon Stern, construcția impresiona prin verticalitate și funcționalitate, dar mai ales prin eleganța specifică stilului art deco, care începea să redefinească estetica marilor orașe occidentale.

Imobilul, cu cele zece etaje ale sale, nu era doar o expresie arhitecturală, ci și una economică. Gândit ca spațiu multifuncțional, adăpostea magazine la parter, birouri pe nivelurile intermediare și apartamente la etajele superioare, reflectând dinamismul unei capitale în expansiune. Era o clădire vie, integrată în ritmul orașului, în care comerțul, viața profesională și cea privată coexistau într-un echilibru modern.

Această construcție făcea parte dintr-un mic grup de trei imobile din București deținute de Riunione Adriatica di Sicurtà, o companie italiană cu o prezență solidă în Europa. Originile acesteia duc înapoi în Trieste, unde, la 9 mai 1838, lua naștere ca subsidiară a Adriatic Banco di Assicurazioni, fondată la rândul său în 1826. Prezența unei astfel de companii în Bucureștiul interbelic spune multe despre deschiderea economică a României din acea perioadă și despre integrarea sa în rețelele financiare europene.

După instaurarea regimului comunist, clădirea a fost redenumită „Tehnoimport”, un nume care reflecta noile realități ideologice și economice. Identitatea sa inițială, legată de capitalul privat și de influențele occidentale, a fost estompată, iar funcțiunea sa adaptată cerințelor statului. Ca multe alte imobile similare, a supraviețuit mai degrabă prin utilitate decât prin valorizare patrimonială.

În prezent, clădirea se află într-o stare avansată de degradare, o umbră a ceea ce a fost odinioară. Detaliile art deco, cândva expresii ale rafinamentului urban, sunt astăzi afectate de neglijență și trecerea timpului. Își așteaptă, tăcut, o posibilă salvare sau o nouă condamnare, prins între uitare și potențial.

Un moment definitoriu în istoria companiei care a construit-o a venit în 1984, odată cu moartea lui Carlo Pesenti, când acțiunile RAS au fost preluate de către grupul german Allianz. Este o ironie subtilă a istoriei că o companie care a contribuit la modernizarea urbană a Bucureștiului interbelic a fost absorbită, în final, într-o structură corporativă globală, în timp ce una dintre clădirile sale emblematice rămâne suspendată într-un prezent incert.

Privind astăzi acest imobil, nu vezi doar o clădire degradată, ci un strat din istoria orașului, în care se întâlnesc ambiția interbelică, ruptura comunistă și indiferența contemporană. Este, poate, unul dintre acele locuri care nu cer neapărat restaurare imediată, ci mai întâi redescoperire și înțelegere.

Data de 9 mai 1936 a marcat un punct de referință în cronica urbană a Capitalei, prin deschiderea oficială a serbărilor „Lunii Bucureștiului”. Evenimentul central s-a desfășurat în Parcul Regele Carol II, unde Pavilionul Fundațiilor Culturale Regale a fost prezentat publicului ca o sinteză între modernismul arhitectural și misiunea pedagogică a monarhiei. Proiectată de Octav Doicescu, clădirea a reprezentat un efort de reprezentare a statului prin estetica „stilului Carol al II-lea”, caracterizat prin linii epurate, dar monumentale. Alegerea zilei de 9 mai nu a fost întâmplătoare, legând sărbătoarea națională a Independenței de triumful culturii și al alfabetizării prin intermediul Fundațiilor Regale.

 Inspirat de clădiri similare construite de companiile feroviare de pe continentul nord american, arhitectul Duiliu Marcu, împreună cu Teonic Săvulescu realizează o clădire monumentală în stil art deco.

Imobilul era la vremea respectivă cel mai mare din România ridicat pe structură metalică, tehnologie folosită la edificarea zgârie norilor din USA. Lucrările s-au finalizat în data de 1 mai 1948 când s-a făcut recepția masivului imobil alcătuit din 4 corpuri de clădire de până la 10 etaje și o curte interioară. Suprafața construită la sol este de 13.900 mp

Pe 12 iunie 1939 M. S. Regele Carol II punea piatra de temelie a Palatului Administrativ al C.F.R., alături de Ionel Macovei directorul general al C.F.R.

Transformarea Bulevardul Dimitrie Pompeiu nu mai este doar o promisiune, ci începe să devină realitate. Procedurile de expropriere au fost deja aprobate încă de săptămâna trecută, deschizând drumul unuia dintre cele mai așteptate proiecte de infrastructură urbană din nordul Capitalei.

 În centrul Bucureștiului, pe Strada Știrbei Vodă 17, se află unul dintre acele imobile interbelice care spun o poveste importantă despre transformarea orașului în perioada dintre cele două războaie mondiale. Cunoscut sub numele de Blocul Fraților Giurgea, imobilul a fost ridicat în jurul anului 1936 și face parte din seria proiectelor moderniste realizate de arhitectul Duiliu Marcu, una dintre figurile majore ale arhitecturii românești din secolul XX.

Anii 1930 au reprezentat una dintre cele mai dinamice perioade din istoria urbanistică a Bucureștiului. Dezvoltarea economică, apariția unei burghezii urbane solide și dorința de modernizare au dus la apariția a numeroase blocuri de raport, clădiri construite special pentru a fi închiriate.

Strada Știrbei Vodă, situată între centrul administrativ al orașului și zona Cișmigiu, a devenit rapid una dintre arterele preferate pentru astfel de investiții. În acest context apar și proiectele dezvoltate de familia Giurgea, care a comandat construirea unui imobil modern pe terenul de la numărul 17.

Clădirea a fost realizată pentru frații Giurgea, investitori imobiliari care au decis să valorifice terenul prin ridicarea unui bloc modern de apartamente. În epoca interbelică, astfel de investiții erau frecvente în rândul familiilor cu capital, deoarece blocurile de raport ofereau venituri stabile din chirii.

Parterul imobilului a fost conceput pentru spații comerciale, iar etajele superioare pentru apartamente destinate profesioniștilor urbani – avocați, funcționari sau comercianți care doreau să locuiască aproape de centrul orașului.

Proiectul a fost realizat de Duiliu Marcu, unul dintre cei mai importanți arhitecți români ai secolului XX. Marcu este cunoscut mai ales pentru clădiri monumentale precum:

• Palatul Victoria

• Biblioteca Academiei Române

• transformarea hotelului Athénée Palace

În anii 1930, el experimentează și arhitectura rezidențială modernă, iar strada Știrbei Vodă devine un adevărat laborator pentru aceste proiecte. Pe aceeași arteră se află mai multe clădiri proiectate de el, realizate aproximativ în aceeași perioadă.

Execuția construcției a fost realizată de inginerul Lowenton, antreprenorul responsabil de ridicarea clădirii. În epoca interbelică, colaborarea dintre arhitect și antreprenor era esențială pentru realizarea rapidă a unor construcții moderne din beton armat și cărămidă.

Acest tip de organizare reflectă profesionalizarea accelerată a industriei construcțiilor din România în perioada interbelică.

Blocul Fraților Giurgea este un exemplu reprezentativ de modernism interbelic cu influențe Art Deco. Clădirea este ușor de recunoscut datorită câtorva elemente arhitecturale distinctive:

• colțul rotunjit care marchează intersecția străzii

• balcoanele orizontale care accentuează liniile fațadei

• volumetria simplă și compactă

• ferestrele dispuse în registre regulate

Aceste elemente reflectă orientarea modernistă a arhitecturii bucureștene din anii ’30, inspirată de evoluțiile arhitecturale din Europa Occidentală.

După instaurarea regimului comunist în 1948, imobilul a fost naționalizat, iar apartamentele au fost repartizate mai multor familii. Funcțiunea comercială a parterului s-a păstrat însă, ceea ce a contribuit la menținerea clădirii ca parte activă a vieții urbane.

De-a lungul deceniilor, zona din jur a suferit transformări importante, însă blocul a rămas unul dintre reperele arhitecturale ale străzii.

Astăzi, Blocul Fraților Giurgea continuă să fie un exemplu interesant al arhitecturii interbelice din București. Chiar dacă intervențiile ulterioare au modificat parțial aspectul fațadei, structura și volumetria originală sunt încă vizibile.

Clădirea rămâne o mărturie a unei epoci în care capitala României se transforma rapid într-un oraș modern, iar arhitecți precum Duiliu Marcu contribuiau decisiv la definirea acestei noi identități urbane.