facebook twitter youtube instagram
  • Home

Zetu Harrys


 La începutul anului 1935, pe Calea Moșilor se pregătea inaugurarea unei noi instituții publice: Percepția Fiscală.

Clădirea, proiectată de reputatul arhitect Statie Ciortan, impresionează prin arhitectura sa neoromânească, prin volumele echilibrate și prin detaliile decorative care transformau chiar și o construcție cu destinație administrativă într-o adevărată piesă de arhitectură.



Organizarea imobilului era una clară și funcțională: parterul era rezervat Percepției, în timp ce la etaj își desfășura activitatea Serviciul de Constatări.

Imaginile de epocă ne permit să descoperim nu doar fațada clădirii, ci și atmosfera interioarelor sale – un fragment din Bucureștiul anilor ’30, când instituțiile publice erau gândite să îmbine funcționalitatea cu o arhitectură reprezentativă.

 Pentru că în ultimele zile s-a tot discutat în social media despre acest elegant imobil, merită să ne întoarcem în timp și să vedem cum arăta el la 24 iunie 1934, data inaugurării.



La intersecția străzilor Batistei și Nicolae Filipescu se ridica unul dintre cele mai spectaculoase edificii Art Deco ale Bucureștiului interbelic: Palatul Societății Funcționarilor Publici, proiectat de arhitecții I. C. Roșu și Radu Culcer.



Clădirea a fost concepută ca un adevărat centru comunitar, reunind într-un singur imobil o serie impresionantă de funcțiuni: bancă, centru medical, farmacie, restaurant, bar, frizerie, spații pentru expoziții și o sală multifuncțională destinată evenimentelor, spectacolelor de teatru și proiecțiilor cinematografice. Din punct de vedere arhitectural, imobilul impresionează prin volumetria sa, prin tratarea colțului și, mai ales, prin eleganta compoziție a fațadelor, unde liniile verticale, suprafețele vitrate și elementele decorative Art Deco se întâlnesc într-un ansamblu deosebit de coerent. Din păcate, destinul interiorului nu a fost la fel de fericit. În perioada ocupației sovietice, sala de spectacole a suferit modificări brutale, alterând substanțial concepția originală a unuia dintre cele mai importante spații ale clădirii.

***

Intrarea se făcea prin intermediul unui hol central unde ocazional se țineau diverse expoziții.



Sala multifunctională era inima evenimentelor mondene din Sectorul 2.


Pe scara principală era amplasat un basorelief în memoria funcționarilor publici morți în primul război mondial.




sala cazanelor - instalația de încălzire a fost proiectată de C. Bărdeanu și furnizată de E. Weisz.

IMAGINI DE LA CEREMONIA OFICIALĂ DE INAUGURARE:



D. Donescu, primarul general al Capitalei rostind discursul inaugural.

 În perioada interbelică, Casa Corpului Didactic (C.C.D.) a avut un rol important în sprijinirea celor care activau sau se pregăteau să intre în sistemul de învățământ. Instituția a construit cămine pentru studenții și studentele care urmau cariera didactică, locuințe destinate profesorilor, dar și, începând din anii ’30, hoteluri la munte și la mare.

Una dintre clădirile realizate în acest context a fost internatul de fete al Casei Corpului Didactic, construit în anii ’20 pe fostul bulevard Carol II, în zona actualei intersecții dintre străzile Profesor Doctor Gheorghe Marinescu și Eroii Sanitari.

Potrivit revistei Arhitectura, proiectul clădirii îi aparține arhitectului A. Popper.


Edificiul impresionează prin arhitectura sa neoromânească, cu volume ample, arcade, logii, ancadramente decorative și un acoperiș cu țiglă care îi conferă silueta caracteristică arhitecturii românești interbelice.

Imaginea păstrează un București în care instituțiile dedicate educației nu însemnau doar săli de curs, ci și infrastructură destinată formării și vieții de zi cu zi a viitorilor dascăli.

 


În perioada interbelică, atunci când venea vorba despre luxul american în lumea automobilelor, două nume se detașau: Cadillac și Packard. Ambele mărci au fost prezente pe piața românească până la instaurarea regimului comunist, iar printre admiratorii automobilelor Packard s-a numărat și Regele Carol al II-lea, care a deținut un spectaculos Packard Super Eight Victoria Custom by Franay, model 1937. Packard era considerată una dintre mărcile de prestigiu ale industriei auto americane, automobilele sale fiind asociate cu eleganța, rafinamentul tehnic și statutul social.



În România, marca era comercializată prin Atlanta S.A., companie care avea showroom-ul principal în București, pe Calea Victoriei nr. 116. Clădirea care a găzduit reprezentanța Packard există și astăzi, fiind restaurată și păstrând imaginea elegantă a uneia dintre cele mai importante artere comerciale ale Bucureștiului de altădată.


Povestea Packard avea însă să se încheie în Statele Unite. O serie de decizii manageriale și dificultăți întâmpinate de companie au contribuit la declinul mărcii. Ultimul automobil Packard produs la Detroit a ieșit de pe linia de fabricație în 1956, iar în 1958 numele Packard a dispărut oficial din industria auto. Astăzi, automobilele Packard au devenit piese de colecție, iar prezența lor în România interbelică rămâne o mărturie a perioadei în care Bucureștiul era conectat la marile tendințe ale lumii occidentale.


 În perioada interbelică, Casa Corpului Didactic a avut un rol important în sprijinirea celor care se pregăteau să intre în sistemul de învățământ. Instituția a construit cămine și internate pentru studenții și studentele care urmau să devină profesori, dar și locuințe destinate cadrelor didactice.

Un astfel de proiect a fost realizat la sfârșitul anilor ’20, pe bulevardul Schitu Măgureanu, în Capitală. Era vorba despre un internat destinat băieților, conceput pentru tinerii aflați în pregătire pentru cariera didactică.


Clădirea impresiona prin arhitectura sa neoromânească, cu elemente decorative inspirate din tradiția arhitecturală românească. Imobilul era desfășurat pe demisol, parter, două etaje și mansardă, oferind un spațiu generos pentru funcțiunea sa. Proiectul a fost realizat de arhitectul Spiridon Cegăneanu, unul dintre arhitecții activi în Bucureștiul perioadei interbelice.

Astăzi, imaginea clădirii rămâne o mărturie a Bucureștiului interbelic și a infrastructurii dedicate educației, construită într-o perioadă în care arhitectura și instituțiile publice contribuiau împreună la definirea orașului modern.

 


În perioada interbelică, Casa Corpului Didactic s-a remarcat printr-o preocupare aparte pentru sprijinirea celor care formau viitoarele generații de dascăli. Instituția a construit cămine pentru studenții și studentele aflați în pregătire, locuințe cu chirie și sisteme de credit pe termen lung pentru profesori, iar din a doua jumătate a anilor ’30 a început să dezvolte și o rețea de hoteluri la munte și la mare.

Unul dintre proiectele dedicate profesorilor a fost realizat în anii ’30, în Capitală, pe fostul bulevard Regina Elisabeta nr. 95, astăzi Mihail Kogălniceanu nr. 64, după planurile arhitectului E. Botez.


Clădirea impresiona prin arhitectura sa Mediterranean Revival, cu o compoziție amplă, desfășurată pe demisol, parter, șase etaje, mansardă și terasă circulabilă.

Parterul de pe actualul bulevard Mihail Kogălniceanu avea destinație comercială, în timp ce partea imobilului orientată către Splaiul Independenței avea funcțiune rezidențială.

Un detaliu aparte îl reprezenta mica grădină interioară, amenajată cu un bazin artezian în centru, un spațiu de relaxare neobișnuit pentru un imobil urban de asemenea dimensiuni.

În total, clădirea oferea 60 de apartamente, fiind concepută ca o soluție modernă de locuire pentru corpul profesoral al României interbelice.

Planurile originale păstrate oferă astăzi o imagine interesantă asupra modului în care arhitectura interbelică îmbina locuirea colectivă cu spațiile comune, funcțiunile comerciale și chiar mici zone verzi interioare.

În 1911, Alexandru I. Filipescu, urmaș al familiei Filipescu, decidea parcelarea domeniului familiei din Șoseaua Jianu, loturile fiind destinate vânzării pentru construirea unor locuințe individuale.

În deceniile următoare, pe aceste terenuri aveau să apară unele dintre vilele elegante ale Bucureștiului interbelic.

Printre ele se numără și Vila Danielopol, ridicată în anii ’20 pe strada Andrei Mureșanu. Clădirea este un frumos exemplu de arhitectură neoromânească, cu arcade, logii, decorații inspirate din arhitectura tradițională și o compoziție dominată de turnul de colț.


Proiectul poartă semnătura arhitectului Statie Ciortan, unul dintre arhitecții importanți ai perioadei, cunoscut pentru numeroasele sale proiecte în stil neoromânesc.

Vila Danielopol păstrează și astăzi imaginea unei epoci în care vechile domenii aristocratice ale Capitalei erau transformate în cartiere elegante de locuințe, iar arhitectura neoromânească devenea una dintre expresiile definitorii ale Bucureștiului de început de secol XX.

 În anii ’20, pe strada Robert de Flers, astăzi Logofăt Luca Stroici, reputatul medic Constantin Alexandrescu-Dersca își ridica o elegantă vilă neoclasică, după planurile arhitectului Ion D. Enescu.


În anii ’20, pe strada Robert de Flers, astăzi Logofăt Luca Stroici, reputatul medic Constantin Alexandrescu-Dersca își ridica o elegantă vilă neoclasică, după planurile arhitectului Ion D. Enescu.

Clădirea nu era concepută doar ca reședință. Imobilul adăpostea atât locuința medicului, cât și spații destinate birourilor și cabinetelor medicale, reunind astfel viața privată și activitatea profesională sub același acoperiș. Constantin Alexandrescu-Dersca a fost una dintre personalitățile importante ale medicinei românești din perioada interbelică. Împreună cu Ion Nanu-Muscel, a avut un rol în combaterea epidemiei de tifos care a afectat România în timpul Primului Război Mondial.






Din 1920, Alexandrescu-Dersca a devenit conferențiar al Catedrei de Clinică Medicală I din cadrul Facultății de Medicină a Universității din București. Vila se remarcă prin arhitectura sa neoclasică, cu o compoziție elegantă și spații interioare generoase. Iar fotografiile realizate în 1934, prezentate aici, oferă o perspectivă rară asupra vieții din interiorul unei reședințe bucureștene de elită din perioada interbelică.





 Între anii 1934–1935, în București, după planurile arhitectului Ioan G. Mayer, era construită vila medicului Vasile Grigorescu-Elvir, una dintre acele reședințe care păstrează în arhitectura lor spiritul Bucureștiului interbelic.



Clădirea impresionează prin expresia sa neoromânească, cu arcade, logii, coloane, ancadramente decorative și o amplă streașină, elemente care îi conferă un caracter aparte. Proprietarul, Vasile Grigorescu-Elvir, a fost o personalitate importantă a medicinei și farmaceuticii românești din perioada interbelică. Printre preocupările sale s-a numărat și istoria farmaciei, fiind autorul unei lucrări ample dedicate farmaciilor din Dobrogea. Din această lucrare aflăm și un detaliu interesant despre Constanța: în anul în care Dobrogea intra în componența României, în oraș funcționau patru farmacii – Valindas, Kefala, Cicilianopoulos și Bolton, aceasta din urmă fiind cunoscută și sub numele de Farmacia Engleză.

Vasile Grigorescu-Elvir a avut și preocupări culturale, fiind membru fondator al Societății științifice și literare „Gheorghe Lazăr”, constituită în cadrul liceului bucureștean cu același nume.

 În 1926, pe strada Benjamin Franklin nr. 9, în apropierea intersecției cu bulevardul Brătianu, era inaugurat un elegant imobil cu locuințe de închiriat, construit pentru proprietarul E. Bardelli.


Clădirea, proiectată de arhitectul Ion D. Enescu, se înscria în estetica neoromânească, prin volumetria sa amplă și detaliile decorative care îi conferă un caracter aparte. La parter a fost prevăzut un spațiu comercial, funcțiune care, în mod remarcabil, s-a păstrat până în prezent.

 Cu bucurie am primit anunțul primarului Cirpian Ciucu conform căruia clădirea Teatrului Municipal „Lucia Sturdza Bulandra” de pe strada Schitu Măgureanu nr. 1 urmează să fie consolidată, reabilitată și modernizată, după finalizarea procedurii de achiziție și desemnarea constructorului.

Cu o vechime de aproximativ 100 de ani, imobilul este una dintre clădirile reprezentative ale patrimoniului arhitectural al Capitalei. Încadrat în clasa I de risc seismic, acesta găzduiește atât Teatrul Bulandra, cât și spații aparținând Universității din București.



Investiția are o valoare de 98,6 milioane de lei, iar aproximativ 90% din finanțare este asigurată de Ministerul Dezvoltării, prin Programul Național pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic Ridicat.

În etapa următoare vor fi realizate proiectul tehnic și documentațiile necesare obținerii autorizației de construire, după care vor putea începe lucrările. Durata estimată a intervențiilor este de 36 de luni.

Proiectul include:

  • consolidarea structurală a clădirii;
  • reparația și restaurarea elementelor arhitecturale și a componentelor artistice;
  • modernizarea instalațiilor și implementarea soluțiilor pentru securitate la incendiu;
  • lucrări de termoizolație și hidroizolație;
  • îmbunătățirea terenului de fundare;
  • demolări parțiale și intervenții asupra branșamentelor;
  • înlocuirea tâmplăriei;
  • instalarea unor echipamente eficiente energetic, cu reducerea consumului de energie și a emisiilor de gaze cu efect de seră.

Prin această investiție, una dintre clădirile culturale importante ale Bucureștiului urmează să fie adusă la standarde moderne de siguranță, funcționalitate și eficiență energetică, cu păstrarea și restaurarea elementelor sale arhitecturale valoroase.





În 1929, pe Calea Plevnei, în apropierea Parcului Izvor, era inaugurat unul dintre imobilele spectaculoase ale Bucureștiului interbelic: Palatul Ligii Culturale.

Clădirea, impunătoare prin cele șapte etaje, purta semnătura arhitectului Ion D. Traianescu și era realizată într-o interpretare monumentală a stilului neoromânesc.

Palatul nu era doar un imobil de birouri. În interior funcționa un adevărat centru al vieții culturale și asociative: existau birouri, spații comerciale, o bibliotecă, cercuri tematice, dar și o sală destinată spectacolelor și întrunirilor.

Prin funcțiunea sa și prin dimensiunile impresionante, clădirea reprezenta una dintre expresiile ambițioase ale Bucureștiului interbelic, în care arhitectura devenea și un instrument de reprezentare pentru instituțiile culturale și societățile vremii.

Astăzi, povestea Palatului Ligii Culturale rămâne parte din memoria unui București care s-a schimbat radical în ultimele decenii, dar ale cărui clădiri și imagini de epocă continuă să dezvăluie istoria orașului.


 


În 1934, în București, arhitectul George Cristinel proiecta o elegantă locuință pentru familia inginerului Aurel Rainu, una dintre figurile importante ale industriei construcțiilor din perioada interbelică.

Cristinel, cunoscut pentru proiecte precum Mausoleul de la Mărășești, dar și pentru numeroase clădiri realizate ulterior în spirit modernist, propune aici un imobil cu o arhitectură sobră și elegantă, în care se disting liniile orizontale, volumele geometrice, ferestrele ample și balcoanele integrate în compoziție.

Aurel Rainu s-a specializat în Germania în tehnologia producției betonului, urmând cursurile unora dintre cele mai importante școli de profil. Revenit în România, a devenit membru al Societății de Construcții Dâmbovița și director al fabricii de ciment din Fieni. A avut și o importantă activitate academică, fiind până în 1948 lector la Politehnica din București. În 1937, Rainu a devenit membru în consiliul de administrație al Fabricii Electrostar din Fieni.

 În 1934, arhitectul George Cristinel, unul dintre numele importante ale arhitecturii românești interbelice, își finaliza propria locuință pe strada Haga nr. 8 din București.


Cariera sa a început în zona arhitecturii funerare, iar unul dintre cele mai cunoscute proiecte ale sale este Mausoleul de la Mărășești, realizat împreună cu arhitectul Constantin Pomponiu. Ulterior, George Cristinel a semnat proiectul Primăriei Sectorului IV de Verde, un reper al stilului neoromânesc, pentru ca în anii '30 să îmbrățișeze limbajul modern al Art Deco-ului și al modernismului. Din această perioadă datează și proiecte importante precum Școala „Andrei Șaguna” din Sibiu și Colegiul Academic Carol al II-lea din Cluj.

Casa pe care și-a construit-o în București reflectă această schimbare de viziune. Volumetria compusă din linii orizontale, colțurile rotunjite, ferestrele ample și lipsa ornamentației excesive sunt elemente definitorii ale arhitecturii Art Deco târzii, cu influențe moderniste. Imobilul de pe strada Haga reprezintă manifestul arhitectural al unui creator care a evoluat odată cu spiritul epocii.


 În 1933, pe fostul Bulevard Regina Maria din București, se ridica un elegant bloc de locuințe destinat închirierii, proiectat de arhitectul I. C. Roșu.

Realizat în stil Art Deco, imobilul impresionează prin volumetria sa echilibrată și colțul rotunjit (streamlined), element specific arhitecturii moderne a perioadei interbelice. Liniile simple, ferestrele ample și lipsa ornamentației excesive pun în valoare eleganța geometrică specifică acestui curent arhitectural.


Astfel de clădiri reflectă transformarea Bucureștiului în anii '30, când arhitectura se orienta către un limbaj modern, funcțional și rafinat, inspirat de tendințele occidentale, fără a renunța la identitatea locală.

Fotografia de epocă surprinde clădirea la scurt timp după finalizare, oferindu-ne o imagine autentică a unui București aflat în plină modernizare, în care fiecare nou imobil contribuia la conturarea imaginii capitalei interbelice.

 În 1922, pe Bulevardul Regina Elisabeta, la numerele 67–69–71 (numerotarea veche), era recepționat unul dintre cele mai elegante imobile de locuințe ale Capitalei, proiectat de arhitectul Arta Cerchez.


Realizată în stil neoromânesc, clădirea era destinată apartamentelor de închiriat și avea o structură impunătoare: demisol, parter, trei etaje și mansardă.

Un detaliu mai puțin obișnuit pentru acea perioadă este faptul că la parter exista un singur spațiu comercial, de dimensiuni relativ reduse. Aici funcționa un magazin care comercializa produse din cauciuc, articole sportive și jucării, în timp ce restul clădirii era dedicat exclusiv locuirii.



 În 1933, pe Aleea Alexandru nr. 2, în prestigioasa parcelare Filipescu, era finalizată una dintre elegantele reședințe ale Bucureștiului interbelic. Proiectată de arhitectul Mircea Cherembach, vila a fost construită pentru inginerul Haret Popovici și impresionează prin liniile sale moderniste, desfășurate pe demisol, parter și două etaje.


Volumetria simplă, colțul rotunjit, ferestrele ample și lipsa ornamentelor inutile reflectă perfect principiile arhitecturii moderne din anii '30, când funcționalitatea și eleganța discretă începeau să redefinească imaginea Capitalei.

Un detaliu deosebit surprins în fotografia de epocă este felinarul stradal, identic cu modelele utilizate la Paris în aceeași perioadă, o dovadă a influențelor occidentale asupra amenajării urbane a Bucureștiului, supranumit pe bună dreptate „Micul Paris”.

O imagine care surprinde farmecul unei epoci în care arhitectura, urbanismul și rafinamentul mergeau mână în mână.

 În anul 1931, pe strada Bibescu Vodă, era inaugurat Blocul P. Ștefănescu, unul dintre elegantele imobile ridicate în Bucureștiul interbelic după planurile arhitectului Alexandru Iliescu.


Realizat în stil Art Deco, blocul se remarca printr-o compoziție modernă și echilibrată, având parter comercial și o fațadă inspirată de estetica pachebotului, una dintre cele mai populare teme arhitecturale ale epocii. Balcoanele cu linii curbe și volumele verticale accentuau dinamismul clădirii, conferindu-i un aspect modern și elegant.

Unul dintre cele mai interesante detalii ale imobilului era ușa principală, o adevărată piesă de artă decorativă. Executată din fier forjat, aceasta integra motive inspirate din Egiptul Antic, o influență devenită extrem de populară în perioada Art Deco după descoperirea mormântului lui Tutankhamon. Printre ornamente se regăseau piramidele și palmierii, elemente care transformau accesul în clădire într-un veritabil exercițiu de rafinament artistic.

În anul 1932, pe strada Popa Tatu nr. 22, era finalizat, după planurile arhitectului Nicu Georgescu, elegantul Bloc Radu Teodorescu, una dintre numeroasele expresii ale arhitecturii Art Deco din Bucureștiul interbelic. Radu Teodorescu a deținut un important magazin de modă pe Calea Victoriei, colț cu H. M. Berthelot.


Clădirea impresiona prin compoziția sa inspirată de estetica pachebotului. Balcoanele ample, cu linii curbe și orizontale, accentuau dinamismul fațadei, în timp ce pergolele de la ultimul nivel ofereau clădirii o siluetă inconfundabilă. Un detaliu spectaculos, dispărut între timp, era reprezentat de coloana decorativă încoronată de o statuie, element care completa compoziția și conferea imobilului un caracter monumental. Din păcate, atât coloana, cât și statuia nu s-au păstrat până în prezent, modificând aspectul original al clădirii.

În anul 1931, pe discreta alee Cornelia din București, era recepționată vila profesorului Jean Petrescu, realizată după planurile arhitectului Nicu Georgescu.

Jean Petrescu a fost unul dintre economiștii de prestigiu ai perioadei interbelice, iar în anul 1940 a preluat conducerea Școlii Superioare Economice „Nicolae Kretzulescu”, contribuind la dezvoltarea învățământului economic românesc.

Imobilul, desfășurat pe subsol, parter și două etaje, reprezintă un remarcabil exemplu de arhitectură Art Deco. Fațadele sunt caracterizate de volume echilibrate, linii geometrice elegante și decorațiuni discrete, specifice acestui stil care a marcat arhitectura bucureșteană a anilor '30.



 În anul 1926, pe strada Lipscani nr. 1, era inaugurat Palatul Vama Poștei, o clădire monumentală proiectată de arhitectul Statie Ciortan, unul dintre reprezentanții de seamă ai stilului neoromânesc din perioada interbelică.

Ridicat la intrarea în Centrul Vechi al Capitalei, edificiul impresiona prin fațada bogat decorată, inspirată din arhitectura tradițională românească și din influențele brâncovenești, îmbinate armonios cu soluțiile constructive moderne ale epocii.


La interior, palatul era organizat în jurul unei curți centrale și adăpostea birouri, ghișee pentru relația cu publicul, săli administrative și spații destinate reuniunilor oficiale. Una dintre piesele de rezistență ale clădirii era scara monumentală din fier forjat, realizată cu o remarcabilă atenție pentru detaliu, dar și eleganta sală de consiliu, finisată cu lambriuri din lemn și mobilier executat special pentru acest imobil.

Fotografiile de epocă surprind atât exteriorul impunător al clădirii, cât și planul general al ansamblului, scara principală și sala de recepție și consiliu, oferind o imagine a rafinamentului arhitecturii publice românești din perioada interbelică. Astăzi, Palatul Vama Poștei rămâne unul dintre cele mai valoroase exemple de arhitectură neoromânească din București și o mărturie a perioadei în care instituțiile statului erau reprezentate prin clădiri de o remarcabilă calitate arhitecturală.





Older Posts

Ne vedem și pe YouTube

Follow me on Facebook

Created By SoraTemplates | Distributed by GooyaabiTemplates