facebook twitter youtube instagram
  • Home

Zetu Harrys

Prima dintre fotografiile pe care le privim astăzi ne întoarce în Bucureștiul interbelic și ne arată imobilul de la Bulevardul Hristo Botev nr. 5, într-o formă care ne permite să-i înțelegem mult mai bine arhitectura originală. În subsolul imaginii apar două informații esențiale: proprietarul, „Prop. Dr. Eugen Cristian”, și arhitectul, „I. D. Enescu”. Clădirea a fost realizată în anii 1930–1931, iar surse dedicate operei lui Ion D. Enescu confirmă asocierea imobilului din Hristo Botev nr. 5 cu proprietatea doctorului Eugen Cristian.


Privită cu atenție, construcția, în sitl Art-Deco, spune multe despre felul în care se făcea arhitectură de locuire în Bucureștiul acelei perioade. Este o clădire amplă, cu o volumetrie articulată, cu un corp principal și retrageri succesive, bovindouri, logii, ferestre atent proporționate și o compoziție spectaculoasă a acoperișului. Deasupra fațadei apar acele pergole și elemente decorative care dau clădirii o siluetă recognoscibilă, aproape sculpturală.

sursă: Revista Arhitectura


 Povestea noastră de Ziua Bucureștiului a continuat cu două seri magice în curtea „Nababului”, acolo unde literatura și muzica s-au întâlnit într-un dialog fermecător, ca într-un București de altădată.

Pe drept numită „Frumoasa” Zaraza ne-a încântat cu vocea sa minunată, în timp ce Iulian Băluțel a făcut adevărate minuni cu vioara, aducând în inima Capitalei toate păsările codrului.

Prima seară ne-a purtat prin Bucureștiul de altădată, în compania Doinei Ruști, autoarea unei povești sublime despre Zavaidoc și despre orașul de-a lungul timpului. Printre povești și amintiri, muzica nu putea lipsi. Zaraza, alături de colegii săi, Iulian Băluțel și Gabriel Răzvan Onilă, au evocat cele mai frumoase momente muzicale ale Bucureștiului interbelic.



A doua seară a adus o altă întâlnire specială. Poeta Georgiana Dănilă Maria a încântat publicul cu minunatele sale creații, iar seara s-a încheiat cu un moment unic și prezentat în premieră: melodiile Mariei Tănase în duet cu George Enescu.

Două seri în care literatura, muzica și memoria Bucureștiului s-au întâlnit într-un singur loc. Două seri despre orașul pe care îl iubim și despre oamenii, poveștile și cântecele care îi dau suflet. De undeva de sus,„Nababul”  zâmbește mulțumit văzând lumea care a umplut curtea palatului, o lume care încă iubește Bucureștiul de altădată.

La mulți ani, București! Felicitări Ovidiu Neacșu

Bucureștiul meu iubit a împlinit 567 de ani de la prima atestare documentară. O sărbătoare unică pentru câteva generații prin prisma celor trei numere consecutive. Prin urmare, am ales să particip la trei evenimente diferite, pe care am să le prezint în trei articole de sine stătătoare. 

Și cum să încep altfel decât cu draga mea Mița Biciclista și această zonă unică care este Amzei. În București există din loc în loc, uneori mai la vedere, alteori mai ascunse (vezi Piața Italiană), spații care sunt propriile lor universuri. Iar Amzei este un astfel de spațiu. Prins între eleganța Căii Victoriei și aglomerația bulevardului Magheru, acest loc, deși aflat în centrul vechi al Capitalei (și țin să îi mulțumesc lui Edmon Niculușcă pentru că a zis tare, clar și răspicat că Amzei face parte din centrul istoric, țin minte ce înjurături mi-am luat pe Facebook când afirmam și eu asta acum ceva timp), este o comunitate aparte. Pare a fi un mic orășel desprins din filmele franceze sau italiene ale anilor '60 sau '70, cu câteva case restaurate, cu multe case degradate, cu mici blocuri, cu piața de legume, cu micile magazine și restaurante de la parterul clădirilor, cu micile sau marile sale drame, cu povești de iubire, cu lacrimi de durere și râsete de copii. Și pentru două zile, această comunitate s-a reunit în jurul „Mesei Nesfârșite”, proiectată de artistul și designerul francez Olivier Vadrot special pentru intersecția străzilor Christian Tell și Biserica Amzei.


Și pentru că tot discutam despre filmele italiene ale deceniilor trecute, această masă va fi construită într-o nouă versiune pentru situl istoric La Santissima din Napoli, cu ocazia EDIT Napoli, târgul internațional de design, în octombrie.

Revenind, seara de sâmbătă ne-a amintit de un alt București, de dinainte de Marele Război, un București al teraselor, al barurilor și al lăutarilor adevărați. Celebra și îndrăgita Tanti Mioara și al său Taraf de la Vărbilău au adus în fața publicului vechea „muzică boierească”, cum spune chiar interpreta.

Ziua de duminică a început cu o discuție foarte serioasă despre ce înseamnă Bucureștiul vechi, dincolo de ceea ce lumea numește „Centrul Istoric”. S-a subliniat importanța unor zone precum Amzei, Cișmigiu și Magheru, dar și necesitatea investițiilor private și publice, recentul proiect de revitalizare urbană a Magherului fiind dat drept exemplu.

Din partea mea, trebuie să aplaud faptul că s-a vorbit despre modernismul care definește acest bulevard și care, din păcate, este complet ignorat de majoritatea concetățenilor noștri. Deseori vedem fațade moderniste și art deco mutilate, ușile acelea metalice superbe, adevărate opere de artă, înlocuite cu termopan ieftin etc.

Din punctul meu de vedere, poate ar trebui să adoptăm și noi sistemul american și canadian care definește „historical downtown” și „historical districts”, lucru care ne-ar permite să salvăm cât mai multe clădiri vechi. Pentru că, în ziua de azi, într-o arhitectură sterilă, ostilă, insipidă și minimalistă, un turn de birouri din București poate fi la fel de bine amplasat în Moscova, Londra, New York, Tokyo sau Abu Dhabi. Identitatea unui oraș vine din clădirile sale de epocă – calde, cu personalitate, cu suflet. Atunci când vezi Ateneul, spre exemplu, știi că ești acasă în București.

O altă temă abordată, care s-a potrivit ca unsă pe sufletul meu, a fost cea legată de cinematografele de pe Elisabeta. S-a amintit și de acest minunat proiect de restaurare a cinematografului Marconi – o luptă de 10.000.000 de euro, care sper să aibă un deznodământ fericit și în urma căreia, atunci când Cristi Mungiu ne va întâmpina la inaugurare, îmi doresc ca primul film ce va rula să fie „Cinema Paradiso”. If you know, you know.

Seara, Alberto Groșescu a trecut la platane, urmat de proiecția filmului „Un film cu o fată fermecătoare”, o producție Lucian Bratu din 1967. Curtea de la Altloc s-a dovedit neîncăpătoare pentru iubitorii de film. Cu această ocazie, cred că ne-am reamintit cu toții, cei prezenți, de ce Margareta Pâslaru a fost una dintre cele mai frumoase actrițe românce. Este o scenă acolo cu ea purtând o perucă blondă, lungă (filmul este alb-negru), și o rochie mulată, cu un decolteu generos. Pot spune cu mâna pe inimă că, în acel moment, toți bărbații din audiență am amuțit.

La mulți ani, București! Felicitări ARCEN, Alberto Groșescu , Edmond și Andreea Apostu!


 La începutul anului 1935, pe Calea Moșilor se pregătea inaugurarea unei noi instituții publice: Percepția Fiscală.

Clădirea, proiectată de reputatul arhitect Statie Ciortan, impresionează prin arhitectura sa neoromânească, prin volumele echilibrate și prin detaliile decorative care transformau chiar și o construcție cu destinație administrativă într-o adevărată piesă de arhitectură.



Organizarea imobilului era una clară și funcțională: parterul era rezervat Percepției, în timp ce la etaj își desfășura activitatea Serviciul de Constatări.

Imaginile de epocă ne permit să descoperim nu doar fațada clădirii, ci și atmosfera interioarelor sale – un fragment din Bucureștiul anilor ’30, când instituțiile publice erau gândite să îmbine funcționalitatea cu o arhitectură reprezentativă.

 Pentru că în ultimele zile s-a tot discutat în social media despre acest elegant imobil, merită să ne întoarcem în timp și să vedem cum arăta el la 24 iunie 1934, data inaugurării.



La intersecția străzilor Batistei și Nicolae Filipescu se ridica unul dintre cele mai spectaculoase edificii Art Deco ale Bucureștiului interbelic: Palatul Societății Funcționarilor Publici, proiectat de arhitecții I. C. Roșu și Radu Culcer.



Clădirea a fost concepută ca un adevărat centru comunitar, reunind într-un singur imobil o serie impresionantă de funcțiuni: bancă, centru medical, farmacie, restaurant, bar, frizerie, spații pentru expoziții și o sală multifuncțională destinată evenimentelor, spectacolelor de teatru și proiecțiilor cinematografice. Din punct de vedere arhitectural, imobilul impresionează prin volumetria sa, prin tratarea colțului și, mai ales, prin eleganta compoziție a fațadelor, unde liniile verticale, suprafețele vitrate și elementele decorative Art Deco se întâlnesc într-un ansamblu deosebit de coerent. Din păcate, destinul interiorului nu a fost la fel de fericit. În perioada ocupației sovietice, sala de spectacole a suferit modificări brutale, alterând substanțial concepția originală a unuia dintre cele mai importante spații ale clădirii.

***

Intrarea se făcea prin intermediul unui hol central unde ocazional se țineau diverse expoziții.



Sala multifunctională era inima evenimentelor mondene din Sectorul 2.


Pe scara principală era amplasat un basorelief în memoria funcționarilor publici morți în primul război mondial.




sala cazanelor - instalația de încălzire a fost proiectată de C. Bărdeanu și furnizată de E. Weisz.

IMAGINI DE LA CEREMONIA OFICIALĂ DE INAUGURARE:



D. Donescu, primarul general al Capitalei rostind discursul inaugural.

 În perioada interbelică, Casa Corpului Didactic (C.C.D.) a avut un rol important în sprijinirea celor care activau sau se pregăteau să intre în sistemul de învățământ. Instituția a construit cămine pentru studenții și studentele care urmau cariera didactică, locuințe destinate profesorilor, dar și, începând din anii ’30, hoteluri la munte și la mare.

Una dintre clădirile realizate în acest context a fost internatul de fete al Casei Corpului Didactic, construit în anii ’20 pe fostul bulevard Carol II, în zona actualei intersecții dintre străzile Profesor Doctor Gheorghe Marinescu și Eroii Sanitari.

Potrivit revistei Arhitectura, proiectul clădirii îi aparține arhitectului A. Popper.


Edificiul impresionează prin arhitectura sa neoromânească, cu volume ample, arcade, logii, ancadramente decorative și un acoperiș cu țiglă care îi conferă silueta caracteristică arhitecturii românești interbelice.

Imaginea păstrează un București în care instituțiile dedicate educației nu însemnau doar săli de curs, ci și infrastructură destinată formării și vieții de zi cu zi a viitorilor dascăli.

Older Posts

Ne vedem și pe YouTube

Follow me on Facebook

Created By SoraTemplates | Distributed by GooyaabiTemplates