În această seară, lumea a devenit mai săracă. A plecat dintre noi Chuck Norris, la 86 de ani. Pentru mulți, a fost un actor. Pentru și mai mulți, un simbol. Pentru noi, cei care am crescut în fostul bloc estic, a fost mai mult decât atât – a fost o fereastră către o lume în care binele învinge, în care curajul nu este negociabil și în care America era farul care lumina întunericul.

Chuck Norris nu a fost doar un star de acțiune. A fost un patriot în adevăratul sens al cuvântului. Și-a iubit țara fără rezerve, a susținut armata americană, a respectat uniforma și pe cei care o poartă. Într-o lume în care valorile se relativizează, el a rămas constant – credincios ideii că există bine și rău, și că datoria omului este să lupte pentru ceea ce este drept.

Pentru generația noastră, filmele produse de Cannon au fost mai mult decât divertisment. Au fost lecții. Lecții despre onoare, sacrificiu și libertate. Noi, copiii anilor ’80 și ’90 din Europa de Est, am crescut cu aceste povești ca pe niște adevăruri absolute. Într-o perioadă în care realitatea din jurul nostru era cenușie și lipsită de speranță, pe ecran apăreau eroii – real Americans, real men. Arnold. Stallone. Dudikoff. Și, desigur, Chuck Norris. A fost un far în întunericul anilor '80 și '90. Crescuți sub comunism, cu mințile pline de propagandă și frică, noi am descoperit prin casete video piratate, prin televizoare alb-negru sau prin proiecții clandestine, și mai târziu prin cablu TV, o lume în care valorile contau. Era epoca Reagan, epoca în care credeam cu tărie că americanii vor veni mereu să salveze lumea. Că binele triumfă, că adevărul și libertatea merită orice sacrificiu. Și Chuck Norris era întruchiparea acelui crez: un bărbat adevărat, un patriot devotat, un fost militar care nu negocia cu răul, ci îl distrugea cu pumnii, cu armele și cu voința de fier.

Ei erau imaginea unei lumi în care americanii erau “the good guys”. Cei care veneau și salvau lumea. Cei care nu dădeau înapoi. Cei care luptau până la capăt.

Chuck Norris ne-a făcut să visăm. Să visăm că într-o zi vom fi ca el. Că vom avea puterea să luptăm pentru adevăr. Că vom avea curajul să spunem „nu” răului. Că vom deveni puternici – nu doar în trup, ci și în caracter. Copii fiind, visam la mușchii lui, la loviturile lui, la disciplina lui de luptător de arte marțiale. Dar, fără să știm, visam și la ceva mai profund: la o lume dreaptă.

În istoria cinematografiei românești există câteva filme despre care știm că au existat, dar pe care nimeni nu le mai poate vedea. Printre ele se află și lungmetrajul „Se aprind făcliile (1939)”, o melodramă romantică ce aparține unei epoci în care filmul românesc își căuta identitatea și încerca să concureze cu producțiile europene ale timpului. Astăzi, pelicula este considerată film pierdut, copiile sale fiind distruse în anii regimului comunist. Dar le fel ca în cazul producției „Doamna de la Etajul II”, am reușit să găsesc fotografii on set, readucând la lumină încă o piesă din puzzle-ul cinematografiei românești interbelice.

Povestea filmului începe cu scriitorul și jurnalistul Nicolae Porsenna, autorul nuvelei pe care se bazează scenariul. Porsenna nu a fost doar scriitor, ci și un personaj extrem de activ în viața culturală a României interbelice: avocat, editor, inventator și implicat direct în dezvoltarea cinematografiei românești. El a fost scenarist și co-producător al filmului, investind o sumă enormă pentru epocă – aproximativ trei milioane de lei – și garantând chiar cu propria avere pentru a duce proiectul la capăt.

Ambiția lui era clară: realizarea unui film românesc de mare anvergură, capabil să rivalizeze cu producțiile occidentale. Pentru aceasta, a adus tehnicieni din străinătate și a improvizat spații de filmare în București, inclusiv într-o sală de dans transformată temporar în platou cinematografic.

Nuvela lui Porsenna, adaptată pentru ecran împreună cu scenaristul Isaiia Răcăciuni, propunea o melodramă sentimentală plasată în mediul burgheziei românești. Povestea o urmărește pe Sanda, o tânără cultivată și romantică, interpretată în film de Nutzi Dona. Ea se îndrăgostește de seducătorul Lucian Noreanu, rol jucat de George Vraca, un personaj cu aer de Don Juan modern.

 Ne aflăm în Constanța, în anul 1929.

În fața noastră nu este doar o clădire, ci un moment exact din istoria orașului.

Fotografia surprinde premiera filmului „Verdun” la Sala Tranulis, chiar în anul inaugurării sale. Este cea mai veche imagine cunoscută a teatrului și, în același timp, un document vizual excepțional despre Constanța interbelică.

Privind fațada, observăm imediat volumul central arcuit, elementul dominant al clădirii, care indică fără echivoc funcția de sală de spectacole. Această boltă amplă nu este doar decorativă, ci definește spațiul interior destinat publicului și conferă clădirii monumentalitate.

Fațada este organizată simetric, cu ferestre dispuse echilibrat pe nivelul superior, încadrate de ancadramente decorative și motive geometrice discrete, specifice sfârșitului de epocă Art Nouveau și începutului de modernitate interbelică. Proporțiile sunt atent calculate, iar ritmul golurilor creează o senzație de ordine și eleganță.

Intrarea principală este marcată de un portic simplu, acoperit, gândit pentru accesul unui public numeros, un detaliu esențial pentru un teatru-cinema al vremii. În jurul clădirii se pot distinge balustrade, elemente de delimitare și detalii ornamentale care astăzi nu mai există sau au fost profund alterate.

În partea dreaptă a imaginii, panoul cu inscripția „VERDUN” ancorează fotografia într-un moment cultural precis: premiera unui film de succes al epocii. Acest detaliu transformă imaginea dintr-o simplă fotografie de arhitectură într-o mărturie vie a vieții culturale din Constanța anilor ’20.

Clădirea a fost construită de Demostene Tranulis, un important membru al comunității elene locale, și a fost concepută încă de la început ca un spațiu multifuncțional: teatru, cinematograf, spectacole muzicale și conferințe. Dimensiunile, accesul și organizarea fațadei reflectă clar această versatilitate.

Această fotografie este cu atât mai valoroasă cu cât surprinde aspectul original al clădirii, înainte de intervențiile din perioada comunistă, care au modificat substanțial atât fațada, cât și relația sa cu spațiul urban.

Sala Tranulis din 1929 nu este doar un teatru inaugurat. Este expresia unei Constanțe urbane, cosmopolite și conectate cultural la Europa vremii.

O fotografie.
O clădire.
Un oraș care, pentru o clipă, își arată adevărata față.

______________

reconstrucție cu Gemini AI

 Decembrie, 1930. În fața sediului publicației „Realitatea Ilustrată”, o limuzină impunătoare inscripționată cu logoul Paramount Film oprește privirile trecătorilor. Nu este doar o mașină de lux, ci simbolul unei ere în care Bucureștiul era conectat direct la inima industriei cinematografice mondiale.

Puțini știu că, în perioada interbelică, gigantul american Paramount Pictures nu doar distribuia filme în România, ci și producea conținut local de o valoare artistică excepțională. Un exemplu este filmul „Televiziune”, lansat în 1931. O producție Paramount Pictures România, cu un scenariu semnat de Ion Marin Sadoveanu și avându-i în rolurile principale pe monstrul sacru George Vraca și pe seducătoarea Pola Illery. Din păcate, pelicula este astăzi considerată pierdută, fiind cel mai probabil distrusă de regimul comunist în anii '50, într-o tentativă de a șterge urmele influenței culturale occidentale.

Influența Paramount se vedea și pe marile bulevarde. Aceștia operau cinematograful din celebra Clădire ARO-Paramount de pe Bulevardul Magheru, un punct de reper al modernismului bucureștean. Imaginea acestei limuzine în fața sediului „Realității Ilustrate” este martora unui parteneriat strălucit între presă și marea industrie a filmului, într-un oraș care își meritase pe deplin supranumele de „Micul Paris”.

Astăzi, fotografia ne mai oferă doar un ecou al acelei străluciri. O lume în care Paramount nu era doar un nume pe un ecran, ci o prezență vie pe străzile Bucureștiului.

_______________________

imagine reconstituită cu Google Gemini AI

La începutul lunii octombrie, sălile de cinema ale orașului erau pline, iar afișele promiteau emoție, aventură și glamour occidental. Cinematografele din Constanța rulau cele mai populare producții ale momentului, într-un oraș-port conectat cultural la marile capitale ale Europei.

La Cinema Grand, publicul putea vedea filme precum Copiii circului, Ultima noapte de holtei sau melodrama Pentru că te iubesc.

Programul de la Majestic era unul impresionant prin varietate: de la comedii precum Pat și Patașon contrabandiști, la filme romantice și muzicale – Cântecul luntrașului sau Venus din Montmartre, dar și titluri exotice și îndrăznețe precum Gigolo ori Cuceritorul femeilor.

La Tomis, spectatorii erau atrași de aventură și senzațional: Aventurile din Paris,  Răzbunarea lupilor – cu Rin-Tin-Tin în rol principal – și drama Victoria morții.

Cinematograful Regal-Palat propunea povești sofisticate, dedicate unui public admirator de „exotic”: Bărbatul care se vinde și Femei de lux.

Iar la Cinema Modern, recent mărit și renovat sub conducerea directorului M. Zapetis, rulau nu mai puțin de șase filme: Fetele regimentului, Amorul mi-e viața, Regină de ocazie, Urgia destinului, Visul femeilor de astăzi și Torentul.

Aceasta era Constanța anului 1927: un oraș cosmopolit, în care cinematograful nu era doar divertisment, ci o fereastră către lume, modernitate și vis.

 În toamna anului 1929, Bucureștiul intra într-o nouă eră a cinematografiei. O eră în care filmul nu mai era doar imagine, ci și voce, muzică, emoție auzită.

Compania americană Western Electric, un nume deja legendar în industria sunetului, furniza echipamentele care aveau să facă posibilă rularea primului film vorbit din România. Locul ales pentru acest moment istoric a fost Cinematograful Trianon, unul dintre reperele culturale ale capitalei.

Construit la finalul secolului al XIX-lea după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, Trianonul impresiona prin contrastul său arhitectural: fațade neoclasice bogat decorate, cu sculpturi și cariatide, și un interior modern, realizat în stil art deco, perfect adaptat noilor tehnologii ale spectacolului.

Sâmbătă, 26 octombrie 1929, publicul bucureștean asista la o premieră absolută. Pe ecran rula filmul american „The Singing Fool”, produs de Warner Bros., cu celebrul Al Jolson în rolul principal. Pentru prima dată, personajele nu mai erau doar văzute, ci și auzite.

Proiecția a fost realizată cu echipamentele Western Electric, iar evenimentul a avut o puternică încărcătură simbolică. În sală s-a aflat și A.S.R. Principesa Elena, marcând importanța momentului pentru viața culturală a României interbelice.

Astfel, Cinema Trianon devenea locul unde România făcea pasul decisiv către cinematografia modernă, sincronizându-se, aproape în timp real, cu marile capitale ale lumii.

„A fost o moară pe Siret" (titlu internațional - Storm of love) - o coproducție româno-germano-italiană din anul 1929. Scenele din exterior au fost filmate în București, în comuna Florica, în satul Rătești, la Moinești, Văratec și la Sinaia, în timp ce majoritatea scenelor de interior au fost filmate în studiourile EFA din Berlin.

 În 1931 avea loc premiera filmului "Televiziune" cu George Vraca și Pola Illery în rolurile principale. Producție Paramount Pictures România, scenariu Ion Marin Sadoveanu. 

Filmul este considerat pierdut, fiind cel mai probabil distrus de comuniști în anii '50.

Înainte de premiera din cinematografe un jurnalist sub pseudonimul Block-Notes a realizat un interviu cu actorul George Vraca, interviu pe care îl redau integral mai jos.

În cochetul apartament din Nisipari, George Vraca primește amabil pe reprezentantul revistei noastre (Cinema pentru toți - nota mea). Ne cunoaștem de mult, căci răsfățatul june-prim al teatrului "Comedia" nu este un nou venit în lumea filmului. Cinefilii au avut ocazia să-l aplaude în "Lya"  (un roman de dragoste), iar acum îl vom revedea într-un film vorbit în românește, realizat de marea casă americană Paramount. De acest film, care va vedea zilele acestea lumina ecranului, sub titlul de "Televiziune", s-a ocupat întreaga presă și premiera este așteptată cu nerăbdare de toți cinefilii. Pola Illery (Paula Iliescu), Gheorghe Storin, Sofica Ionescu, micul Paul Rapallo, Balaban și Ion Georgescu sunt partenerii lui Vraca în acest film vorbit, care fără îndoială va constitui una din senzațiile stagiunii.

Iată-mă dar față-n față cu popularul artist. Câte admiratoare nu mă invidiază pentru aceste clipe! Am cunoscut calitățile actoricești ale subtilului amorez al scenei românești, dar n-am bănuit niciodată farmecul de fin povestitor, verbul plin de căldură și de prietenie...Tânărul erou al atâtor piese de succes mi-a părut - să mă ierte domnul Vraca - un bătrân primitor și sfătos. L-am ascultat cu plăcere și am uitat cu totul misiunea mea de interviewer. După aproape o oră mi-adusei aminte că trebuie să-i pun diferite întrebări cu privire la noul său film.

- "Televiziune" mi-a spus domnul Vraca - este al doilea film în limba română realizat de Paramount. Primul a fost o revistă, cu scenete explicative. "Televiziune" însă este un film cu subiect, acțiune și personaje, conduse de firele unui conflict dramatic. Autorul dialogurilor este Ion Marin Sadoveanu.

Știi că actualmente se face multă vâlvă cu chestiunea televiziunii, invenția minunată care va revoluționa într-o bună zi radiofonia și cinematograful. Închipuiește-ți că stai aici comod lângă mine și că aparatul meu de radio de colo ar avea un mic ecran, pe care ai putea vedea tot ce se petrece în lume.

Filmul "Televiziune" este o anticipare surprinzătoare a acestei miraculoase invenții. Joc rolul unui tânăr inventator, care economisind ban cu ban, pune la punct un aparat de televiziune. În fundul mansardei am instalat un laborator întreg și după multă trudă, aparatul miraculos funcționează. Cu ajutorul lui se poate vedea totul, desființând spațiul și distanțele...

Invenția este desigur de o însemnătate incalculabilă, dar mai lipește o lentilă, o lentilă foarte scumpă, pe care nu și-o poate cumpăra un inventator sărac. Sunt pus în fața unei dileme: să plătesc chiria mansardei și să mai aștept desăvârșirea invenției; sau să cer o păsuire portăresei Sofica Ionescu?

Aleg a doua soluție, cu atât mai mult cu cât am de partea mea pe Pola Illery, fata portăresei și pe micul Rapallo, fratele ei...Dar Storin, proprietarul hărpăreț și senzual, a pus ochii pe Pola Illery, care s-a angajat dactilografă la dânsul. 

De aici conflictul dramatic...

- Vorbiți-mi de Pola Illery!

-Este o parteneră delicioasă...Mult apreciată în străinătate, în urma succesului pe care l-a obținut în  "Under the roofs of Paris", ea contează acum printre tinerele vedete cu mari șanse pentru viitor...

- Ați văzut filmul "Televiziune"?

-Da, chiar zilele trecute. Cei care au fost de față susțin, că este prima oară când se vede pe ecran un film vorbit în românește, reușit din toate punctele de vedere. De altfel - încheie răsfățatul artist convorbirea - în curând ai să-ți formezi singur părerea.

În 1937 compania americană, cu sediul în București, CIRO Films (Cinegrafia Română), deținută de oamenii de afaceri Melik Soukias și Vahram Sukyas, produce primul lung metraj modern românesc.

Denumit "Doamna de la Etajul 2" filmul este o comedie romantică cu elemente muzicale.

Costurile de producție au fost susținute de către Tudor Don, arhitect, director al Oficiului Național de Turism – O.N.T. și primar al orașului Eforie și s-au ridicat la suma de 5 milioane de lei. 

Distribuția filmului a fost realizată de către compania franceză Pathé-Natan, aparținând lui Bernard Nathan, o legendă a filmului alb-negru, supranumit “nababul cinematografiei franceze”. Pe numele său real Natan Tannenzaft, născut la Iași în 1886, acesta își începe cariera cinematografică la Paramount Pictures, pentru ca în 1929 să achiziționeze cea mai mare companie franceză producătoare de film – Pathé.

Filmările pentru producția "Doamna de la etajul 2" au avut loc pe străzile din capitală și în sound stage-ul amenajat în sala de dans Eintracht.

Regia a fost semnată de Dezideriu Major, pe numele real Dezsõ Major, regizor maghiar cu doar 3 filme la activ, iar scenariul de către Hélène Douboque, acesta fiind unicul scenariu de film realizat de către ea.

Rolul principal îl joacă superba Mary Don (în singurul său rol de cinema), soția lui Tudor Don, alături de care îi regasim pe marele Grigore Vasiliu Birlic (în rolul directorului de minister), Mihai Popescu (în primul său film, avea să mai apară doar într-un alt film - Cetatea Fermecată, înainte de a se dedica complet teatrului) și Mișu Fotino Senior. 

Din păcate Mary Don s-a stins din viață în 1939, în urma unui accident de mașină.

Synopsis:

Un tânăr funcționar public (Mihai Popescu) se îndrăgostește la prima vedere de o elegantă doamnă din străinătate, stabilită temporar în capitală. Debusolat de refuzurile acesteia, tânărul nostru își îneacă amarul într-un cabaret.

Aflat într-o stare avansată de ebrietate acesta se suie într-o cotigă de lăptar și o urmărește pe Mary Don până acasă, însă din cauza stării în care se afla, greșește apartamentul, nimerind întrun-ul vecin unde găsește un copil negru, despre care crede că este al tinerei doamne.

Din acest moment se nasc o serie de situații amuzante care într-un final duc la lămurirea lucrurilor, Popescu realizând că a greșit etajul, copilul aparținând unei negrese ce locuia în imobil, iar într-un final tânărul funcționar reușește să îi cucerească inima "doamnei de la etajul 2", în detrimentul șefului său, directorul de minister (Grigore Vasiliu Birlic) descris ca fiind afemeiat și credul.

Așa cum spuneam filmul conține și momente muzicale, două dintre piese (ambele scrise de Max Halm): "Două inimioare și patru pereți" și " Te iubesc", interpretate de Mary Don au devenit hituri ale acelor vremuri.

Din păcate filmul a fost distrus în perioada comunistă, alături de majoritatea producțiilor românești interbelice.

Clădirea studiourilor CIRO Films mai există și astăzi (cu fațada distrusă de "modernizări")  pe Soșeaua Străulești la numărul 3-5 și găzduiește Laboratorul de Prelucrare a Peliculei Mogoșoaia, direcție aparținând RADEF.