Micul bloc modernist cu elemente mediteraneene de pe strada Arhiepiscopiei nr. 15 a fost construit în anii ’30, după planurile arhitectului Ioan Căpșuneanu.

Clădirea păstrează și astăzi o combinație interesantă de influențe moderniste și mediteraneene, care îi conferă un caracter aparte în peisajul arhitectural al zonei istorice.

Potrivit informațiilor disponibile, imobilul ar fi fost edificat de o familie de etnici greci, contribuind astfel la diversitatea culturală și arhitecturală a Constanței interbelice.

Ceea ce vedem astăzi când privim Rexul este o palidă amintire a spectaculosului resort interbelic.

Lucrările finanțate de stat prin O.N.T. încep în data de 15 august 1936 și au fost finalizate în 1938. De proiectul de arhitectură s-a ocupat George Matei Cantacuzino care a proiectat un impozant edificiu în stil art deco, însă un art deco mai degrabă apropriat variantei californiene decat celei din zona nordică a coastei de est (New York, Boston etc.), cu arcade, colonade, elemente din lemn și tiglă, împrumutate din mediterranean revival .  

Se intenționa construirea unui al doilea imobil, identic cu primul, dispus în oglindă. Acesta urma cel mai probabil să găzduiască spații de cazare și un cazinou. Însă izbucnirea celui de al doilea război mondial și apoi regimul comunist au îngropat definitiv acest proiect.

Până la proiectul care s-a realizat, Cantacuzino a avut mai multe variante de design. Însă puțini oameni cunosc faptul că în afară de Cantacuzino, pentru realizarea resortului a fost luat în calcul și arhitetcul constănțean Ioan Căpșuneanu. Acestea realizează un proiect streamline deco, cu linii fluide și fațade simple, inspirat de hoteluri în stil similar ridicate în zona Floridei. Acesta era un stil predilect al lui Căpșuneanu, care îl folosește la hotelul de la intrarea în Mamaia (astăzi Radio Vacanța), Șocala I. Gh. Duca (azi corpul vechi al Universității Ovidius) sau Căminul Invalizilor de Război (astăzi sediul RAJA din strada Călărași).

 În satul Moșneni, din sudul județului Constanța, se ridica odinioară unul dintre cele mai spectaculoase conace ale Dobrogei interbelice. Impunătoarea construcție din piatră, cu influențe mediteraneene ce aminteau de vilele și domeniile rurale ale Siciliei, domina peisajul unei regiuni în care astfel de reședințe erau rare. Conacul era înconjurat de un domeniu vast, cu grajduri pentru caii folosiți la echitație, o fântână arteziană, un bazin cu pești și o livadă care completa farmecul proprietății.

Ridicat de un anume Rădulescu din București, pentru soția sa, conacul a fost proiectat de arhitectul Victor Ștephănescu, una dintre personalitățile marcante ale arhitecturii românești din prima jumătate a secolului XX. Absolvent al Școlii de Arte Frumoase din Paris, Victor Ștephănescu este cunoscut pentru o serie de lucrări reprezentative ale epocii, printre care Palatul Artelor din București, actualul Muzeu Național George Enescu, dar și numeroase clădiri publice și private care au contribuit la definirea imaginii arhitecturale a României moderne. Stilul său îmbina influențe academice franceze cu elemente neoromânești, art deco și mediteraneene, rezultând construcții elegante și armonioase.

După instaurarea regimului comunist, domeniul a fost naționalizat și transformat în CAP. Conacul a devenit sediu administrativ și spațiu de cazare pentru activitățile agricole sezoniere desfășurate în zonă. Ca în multe alte cazuri, funcțiunea originală a fost abandonată, iar întreținerea clădirii a devenit o preocupare secundară.

La doar câțiva kilometri de Constanța, pe drumul spre Valu lui Traian, se află ruinele unei clădiri care amintește de o epocă în care litoralul dobrogean nu însemna doar stațiuni și hoteluri, ci și refugii elegante pentru elitele României interbelice. Este vorba despre „Villa Anna-Maria”, cunoscută de localnici și sub numele de Vila Duduca, una dintre numeroasele reședințe de vară construite în jurul Constanței de familii înstărite care căutau liniștea mării departe de agitația urbană.

Expoziția Internațională de la Barcelona din 1929 a fost unul dintre acele evenimente care au schimbat definitiv felul în care orașele europene își imaginau modernitatea. Desfășurată pe versantul muntelui Montjuïc, expoziția a transformat o zonă periferică într-un adevărat laborator urban, unde arhitectura, tehnologia și politica s-au întâlnit într-un spectacol al progresului. Barcelona nu mai voia să fie doar un oraș mediteranean elegant, ci o metropolă modernă, capabilă să concureze cu marile capitale ale Europei. 

Planificarea expoziției a fost strâns legată de un amplu program de modernizare urbană. Au fost amenajate piețe, bulevarde și infrastructuri noi, iar Montjuïc a devenit centrul unei transformări spectaculoase. Spațiul expozițional a reunit pavilioane naționale, construcții temporare și monumente permanente, multe dintre ele devenind ulterior simboluri ale orașului. În acest context, expoziția a funcționat ca o vitrină a stilurilor arhitecturale emergente, de la clasicismul reinterpretat până la modernismul radical.

Unul dintre cele mai impresionante elemente ale expoziției a fost ansamblul monumental de pe axa Plaça d’Espanya – Palau Nacional. Fântâna Magică, iluminată și coregrafiată, a devenit rapid un simbol al spectacolului tehnologic al epocii, iar Palatul Național domina vizual întreaga scenografie urbană. În același timp, expoziția a introdus în Spania ideile avangardei internaționale, inclusiv raționalismul arhitectural, care începea să înlocuiască limbajele decorative tradiționale.

Pavilionul German, proiectat de Ludwig Mies van der Rohe, a reprezentat poate cea mai pură expresie a modernismului expoziției. Structura sa minimalistă, bazată pe planuri fluide și materiale precum marmura și sticla, a devenit ulterior un reper fundamental al arhitecturii secolului XX. Deși a fost o construcție temporară, impactul său a depășit cu mult durata evenimentului, influențând generații întregi de arhitecți și definind ideea de spațiu modern.

Pavilionul României, realizat de arhitectul Duiliu Marcu, a adus în acest peisaj internațional o notă distinctă de identitate națională reinterpretată modern. Proiectul său a îmbinat elemente inspirate din arhitectura tradițională românească cu un limbaj compozițional sobru, specific începutului de modernism interbelic. Prin proporții echilibrate și o expresie decorativă discretă, pavilionul a reflectat dorința României de a se prezenta ca un stat european modern, dar ancorat în propriile rădăcini culturale.

La finalul expoziției, Barcelona nu a rămas aceeași. Deși multe construcții au fost gândite inițial ca temporare, impactul lor a fost definitiv, iar Montjuïc a devenit un peisaj urban emblematic. Expoziția din 1929 nu a fost doar un eveniment cultural, ci un moment de cotitură în istoria orașului, în care arhitectura a devenit instrument de imagine, identitate și ambiție politică.

Anul 1938 a reprezentat unul dintre cele mai importante momente pentru promovarea turistică a României în Europa interbelică. Într-o perioadă în care automobilul devenea tot mai popular, iar călătoriile internaționale cunoșteau o dezvoltare fără precedent, două dintre cele mai importante târguri europene de turism s-au desfășurat la Londra și Praga. La ambele evenimente, România a fost prezentă prin intermediul Oficiului Național de Turism, care a reușit să atragă atenția vizitatorilor și specialiștilor din domeniu printr-o prezentare modernă și bine organizată.

Punctul central al campaniei de promovare era șoseaua internațională care traversa România de la vest la sud, cunoscută în epocă drept „drumul spre India”. Acest important traseu rutier lega Europa Centrală de Orient și trecea prin Oradea, Cluj, Brașov, București și Giurgiu, reprezentând una dintre principalele artere de circulație ale continentului.

Autoritățile române au înțeles potențialul acestui coridor internațional și l-au transformat într-un argument turistic de prim rang. Vizitatorii standurilor de la Londra și Praga descopereau o țară aflată la confluența dintre Orient și Occident, cu peisaje diverse, monumente istorice și stațiuni moderne capabile să rivalizeze cu cele din Europa Occidentală.

Printre principalele atracții promovate se numărau satele și arhitectura tradițională din Transilvania, considerate exemple remarcabile ale patrimoniului rural european. De asemenea, un loc important îl ocupau mănăstirile românești, prezentate ca repere spirituale și culturale de mare valoare.

Stațiunea Sinaia, asociată Familiei Regale a României, era promovată drept una dintre cele mai elegante destinații montane ale Europei de Est. Totodată, Bucureștiul era prezentat ca o metropolă modernă și dinamică, aflată într-un amplu proces de dezvoltare urbană. Materialele de promovare evidențiau noile clădiri de apartamente, denumite în presa vremii „blockhouses”, inspirate de arhitectura americană și considerate simboluri ale modernității capitalei.

Nu lipseau nici imaginile spectaculoase ale Deltei Dunării, un teritoriu exotic pentru majoritatea europenilor, apreciat pentru biodiversitatea sa și pentru peisajele unice. De asemenea, Balcicul Reginei Maria ocupa un loc privilegiat în prezentare, fiind una dintre cele mai cunoscute destinații turistice ale României interbelice. Castelul, grădinile terasate și peisajul litoral al Cadrilaterului fascinau publicul occidental și contribuiau la imaginea romantică a țării.

Un element aparte al standului românesc era dedicat celui mai nou și mai modern hotel de lux din România: Grand Hotel Rex din Mamaia. Inaugurat cu puțin timp înainte, impresionantul complex hotelier de pe malul Mării Negre era prezentat drept simbolul noii industrii turistice românești. Arhitectura sa modernă, amplasarea direct pe plajă și facilitățile de lux îl transformaseră rapid într-un reper al turismului de elită din Europa de Sud-Est.

Participarea României la târgurile de la Londra și Praga demonstrează nivelul de dezvoltare atins de industria turistică românească în perioada interbelică. Cu doar un an înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, România se promova ca o destinație europeană modernă, accesibilă și diversă, capabilă să ofere atât experiențe culturale autentice, cât și confortul marilor stațiuni occidentale.

Privind astăzi imaginile și materialele de promovare din 1938, descoperim o Românie încrezătoare în potențialul său, care își construia cu succes locul pe harta turistică a Europei.

La începutul secolului al XX-lea, puțini își puteau imagina dezvoltarea spectaculoasă pe care avea să o cunoască orașul Constanța. În anul 1912, omul de afaceri de origine greacă Stavro Dumitriu a luat o decizie care i-a surprins pe mulți dintre contemporanii săi. Acesta a cumpărat de la Primăria Constanței un teren cu o suprafață de 1.450 de metri pătrați, aflat la acea vreme la marginea orașului, într-o zonă considerată de mulți drept „în plin câmp”.

Pentru terenul respectiv, Stavro Dumitriu a plătit suma de 98.870 de lei și 50 de bani, o investiție considerabilă pentru acea perioadă. Prietenii și cunoscuții săi au privit cu scepticism decizia, considerând că este o adevărată nebunie să construiești un hotel într-o zonă atât de îndepărtată de centrul orașului. Timpul avea însă să demonstreze că antreprenorul văzuse potențialul unei Constanțe aflate în plină expansiune.

După ani de muncă și investiții, în 1920 își deschidea porțile Grand Hotel, una dintre cele mai elegante și moderne clădiri ale orașului. Construcția a necesitat aproximativ cinci ani, iar proiectul a fost realizat de arhitectul francez Edgar de Goue, autorul mai multor edificii reprezentative pentru Constanța începutului de secol XX, printre care și celebrul Hotel Palace.

Față de planurile inițiale, clădirea a fost ridicată cu un etaj mai puțin decât cel prevăzut în proiect. Nivelul superior a rămas doar pe hârtie, fără a mai fi construit vreodată. Chiar și așa, hotelul impresiona prin dotările sale moderne, beneficiind de electricitate și încălzire centrală, facilități considerate de ultimă generație pentru acea epocă.

Succesul nu a întârziat să apară. Grand Hotel a devenit rapid una dintre principalele opțiuni de cazare pentru oamenii de afaceri, personalitățile și vizitatorii importanți care ajungeau în Constanța. La parter funcționau un restaurant elegant, o sală de lectură și muzică, precum și mai multe spații comerciale care contribuiau la animația și prestigiul clădirii.

După moartea fondatorului, în anul 1940, afacerea a fost preluată de fiul său, Dumitru St. Dumitriu. Acesta moștenise nu doar proprietatea, ci și spiritul antreprenorial al tatălui său. Cu o experiență internațională remarcabilă, acumulată în orașe precum Trieste, Alexandria și Istanbul, Dumitru Dumitriu devenise încă din 1932 reprezentant pentru Balcani al companiei americane Ford Motor Company.

Sub conducerea sa, hotelul și-a consolidat statutul de reper economic și social al Constanței. La parterul clădirii a fost deschisă reprezentanța Ford pentru Dobrogea, iar printre chiriașii de prestigiu s-a numărat și Radio Corporation of America, una dintre cele mai importante companii americane din domeniul comunicațiilor și electronicii.

Influența lui Dumitru St. Dumitriu în viața economică și socială a orașului era considerabilă. Prestigiul său este ilustrat și de funcția de viceconsul onorific al Cehoslovaciei la Constanța, poziție care confirma rolul său important în mediul de afaceri și diplomatic al regiunii.

Schimbările aduse de instaurarea regimului comunist au afectat însă imaginea originală a clădirii. În procesul de simplificare arhitecturală specific acelei perioade, Grand Hotel și-a pierdut mare parte din ornamentația bogată care împodobea fațada. Detaliile decorative care îi conferiseră eleganță și personalitate au fost îndepărtate, modificând aspectul inițial al edificiului.

Cu toate transformările prin care a trecut de-a lungul ultimului secol, Grand Hotel rămâne o mărturie a spiritului antreprenorial care a contribuit la dezvoltarea Constanței moderne. Povestea sa este și astăzi un exemplu despre viziune, curaj și capacitatea de a vedea oportunități acolo unde alții vedeau doar un teren aflat la marginea orașului.

 În vara anului 1935, acolo unde astăzi recunoaștem inima stațiunii Mamaia, prindea contur un simbol al eleganței interbelice: corpul central al Cazinoul Mamaia. Nu era doar o clădire nouă, ci o renaștere pe locul unui edificiu deja încărcat de istorie. Aici se ridicaseră odinioară băile Mamaia, un imobil în stil victorian revival care adăpostise gara stațiunii, un restaurant și un cazinou — un spațiu vibrant, pierdut însă în flăcările unui incendiu.

 În anii ’30, în imediata apropiere a Cazinoului din Mamaia, societatea bucureșteană Edilitatea ridica, după planurile arhitectului Ioan C. Roșu, unul dintre cele mai moderne imobile ale litoralului: Blocul Edilitatea. Conceput ca un ansamblu de locuințe de vacanță, acesta a fost, de fapt, primul bloc de acest tip din Mamaia – un semn clar al transformării stațiunii într-o destinație elitistă.

imagine de epocă din colecția Arhitect Radu Cornescu

imagine de epocă din colecția Arhitect Radu Cornescu 

Imobilul, realizat în stil streamline deco, impresionează prin volumetria sa aerodinamică și liniile fluide. Balcoanele continue, rotunjite la colțuri, creează acea imagine specifică „pachebotului”, foarte populară în arhitectura litoralului interbelic. Fațadele sunt dezvoltate pe orizontală, cu registre clare și suprafețe netede, lipsite de ornamentație excesivă, unde estetica derivă din funcționalitate. Retragerile succesive ale nivelurilor superioare și terasele generoase accentuează ideea de relaxare și deschidere către mare.

Proiectul inițial prevedea o clădire mult mai amplă, însă din considerente financiare lungimea acesteia a fost redusă semnificativ. Chiar și în această formă, blocul a rămas un reper arhitectural al epocii. Ulterior, imobilul a fost completat cu un restaurant cu terasă, decorat cu pergole art deco elegante, în centrul căreia se afla simbolica roză a vânturilor – un detaliu care întărea legătura cu universul marin.

Destinul clădirii reflectă, însă, transformările istorice ale României. După naționalizare, în anii ’50, Blocul Edilitatea devine Școală de Pescuit, pentru ca în anii ’60, la propunerea arhitectului Cezar Lăzărescu să devină hotelul Albatros.

Și o fotografie recentă:

În 1916, inginerul Grigore Popescu demara procesul de sistematizare a unei suprafețe de aproximativ 7 hectare în București, zonă care avea să devină cunoscută sub numele de Domenii. Proiectul a fost gândit ca un cartier rezidențial modern pentru acea perioadă, iar începând cu 1919 loturile au fost scoase la vânzare, fiind destinate construcției de locuințe individuale.

În deceniile următoare, zona s-a dezvoltat armonios, reunind imobile realizate în stiluri arhitecturale diverse – de la neoromânesc și art deco, până la modernism și influențe mediteraneene. Această varietate a contribuit la conturarea unui ansamblu urban cu o identitate distinctă și o valoare arhitecturală remarcabilă.

Un exemplu reprezentativ este imobilul construit în 1934 pe strada Alexandru Constantinescu nr. 41, la inițiativa profesorului Marin Chiritescu-Arva. Clădirea, proiectată de arhitectul Alexandru Zamfiropol, se remarcă prin soluțiile moderne pentru acea epocă: parcare subterană, trei niveluri și o terasă circulabilă, elemente care indică o viziune avansată asupra confortului urban.

Marin Chiritescu-Arva a fost un agronom de prestigiu, format la Berlin și Königsberg, membru al mai multor organizații științifice internaționale, inclusiv Academia Cehoslovacă de Agricultură, Asociația Internațională pentru Știința Solului și Societatea Britanică pentru Progresul Științei. Cariera sa promițătoare a fost însă curmată prematur, acesta stingându-se din viață în 1935, la doar 45 de ani.

Constanța anului 1915 nu era doar un oraș-port, ci o poartă deschisă spre lume. De aici plecau rute comerciale care legau România direct de New York, iar în inima acestui univers cosmopolit se ridica o clădire impunătoare: Palatul Navigației. Puțini știu însă că în spatele ei se află povestea unei familii care a construit un adevărat imperiu maritim.

Din numeroasele vile din lotizarea cuprinsă între Palatul Regal Mamaia și hotelul Rex doar două au supraviețuit buldozerelor comuniste. 

Una dintre ele este această elegantă clădire modernistă, care după naționalizare a găzduit sediul Poștei și al Telefoanelor. După 1990 devine spațiu comercial și suferă o serie de modificări care îi alterează arhitectura originală.

Imagini vechi din colecția domnului arhitect Radu Cornescu

La mijlocul anilor '30, în stațiunea Mamaia, lângă plajă, Primăria Constanța decide să edifice un mic hotel pentru a încuraja dezvoltările imobiliare în sudul stațiunii. De proiect se ocupă arhitectul Ioan Căpsuneanu care realizează un elegant imobil art deco. În comunism devine sediul Radio Vacanța. Din păcate în aceeași perioadă are loc eliminarea unor elemente decorative și închiderea unor suprafețe vitrate alterând astfel arhitectura originală a clădirii. 

Căpșuneanu avea o slăbiciune pentru un art deco specific sudului Statelor Unite, cu precădere zona Floridei, fiind dominantă tematică pachebotului, bogat decorată cu pergole și umbrare. În fotografia de mai jos, din colecția domnului arhitect Radu Cornescu putem vedea și ușile originale cu geamuri hublou. Din păcate și acestea au dispărut fiind înlocuite cu PVC.

Fațadele sunt dezvoltate pe orizontală, prin balcoane lungi și curbe, care evocă punțile unui vapor, în timp ce colțurile rotunjite și liniile fluide accentuează dinamismul volumului. Elementul central – casa scării vitrată pe toată înălțimea – devine axul compozițional al clădirii, aducând lumină naturală și subliniind funcționalitatea spațiului interior, iar parterul, tratat distinct, creează o tranziție elegantă între spațiul public și cel privat.

Un alt detaliu definitoriu este terasa superioară, marcată de o pergolă ritmată, ce amintește de deck-urile navelor și sugerează funcțiunea de relaxare specifică unui hotel de litoral.

 Blocul Buttner de pe strada Negru Vodă nr. 5 din Constanța rămâne unul dintre acele imobile care spun o poveste tăcută despre orașul interbelic. Proiectat de arhitectul Haim Goldstein și ridicat la mijlocul anilor ’30, clădirea îmbină elegant liniile ferme ale modernismului cu detalii discrete de inspirație Art Deco, vizibile mai ales în ritmul fațadei și în jocul volumelor.

Privind imobilul, se observă acel tip de expresie arhitecturală specific perioadei: funcțional, dar cu o anumită ambiție estetică. Elementele verticale, ferestrele înguste și accentele orizontale creează un echilibru între sobrietate și ornament, fără a deveni încărcat. Este genul de clădire care nu impresionează prin opulență, ci prin proporție și coerență.

Din păcate, una dintre piesele cele mai valoroase – ușa originală – a dispărut în ultimul deceniu. Era un detaliu care completa identitatea clădirii, cu un desen geometric tipic epocii, aproape ca o semnătură discretă a stilului. Astfel de elemente sunt adesea primele pierdute, deși ele dau caracterul autentic al unui imobil.

Fotografia păstrată devine, în acest context, mai mult decât o simplă imagine: este o mică arhivă personală a unui detaliu dispărut. Într-un oraș în continuă schimbare, astfel de fragmente vizuale ajung să fie singurele mărturii ale unui trecut care se estompează treptat.

 Cine trece astăzi pe bulevardul Ferdinand din Constanța, chiar lângă sala Fantasio, cu greu mai poate recunoaște ceea ce a fost odinioară scheletul unei vile Art Deco elegante. Înghițită de un proiect imobiliar masiv, cu multe etaje, construcția inițială a fost modificată profund, până la pierderea identității sale. Ironia face ca nici noul ansamblu să nu-și fi găsit un destin mai bun: abandonat de aproape un deceniu, stă ca o promisiune neterminată, suspendată între trecut și un viitor care nu mai vine.

La început, vila era un vecin discret și rafinat al sălii de spectacole de atunci, pe numele său „Tranulis”, locul care avea să devină teatrul Fantasio de astăzi. Avea proporții echilibrate și o prezență care nu domina, ci completa armonios zona. Elementul său definitoriu era casa scării, pusă în valoare de două coloane cu inspirație egipteană, un detaliu exotic și sofisticat care trăda gustul epocii pentru simboluri și stiluri îndepărtate.

Din fericire, imaginile de epocă din colecția domnului arhitect Radu Cornescu ne ajută să reconstituim atmosfera acelor ani și să înțelegem eleganța originală a imobilului. În fotografii, vila apare ca o prezență vie, îngrijită, integrată într-un oraș care își căuta identitatea modernă, dar fără să-și renege rafinamentul.

Între timp, detaliile care dădeau farmec clădirii au dispărut unul câte unul. Ușa originală, decorată cu motive florale, a fost și ea pierdută, rămânând doar într-o fotografie făcută de mine cu mulți, mulți ani în urmă. Astfel de fragmente devin, fără să vrem, ultimele punți către o lume dispărută, în care fiecare element avea un sens, iar fiecare clădire spunea o poveste.

Astăzi, ceea ce a mai rămas din vilă pare mai degrabă o umbră a trecutului său. În locul eleganței discrete, avem un colț de oraș blocat într-o tranziție fără sfârșit. Și totuși, pentru cei care știu unde să privească, memoria locului persistă, ascunsă în linii, proporții și în câteva fotografii care refuză să lase uitarea să câștige complet.

 În anul 1937, Portul Constanța era nu doar un punct strategic la Marea Neagră, ci și un loc de întâlnire al intereselor și prezențelor internaționale. În acest context, sosirea crucișătorului britanic HMS Despatch (D30) a reprezentat mai mult decât o simplă escală navală – a fost un moment cu încărcătură diplomatică și simbolică.

Într-o fotografie veche, ușor îngălbenită de timp, vila apare cu o demnitate calmă, aproape aristocratică. Rotunjimea colțului, ferestrele înguste și ritmul liniilor arhitecturale spun o poveste despre un alt fel de litoral, unul în care eleganța nu avea nevoie să strige. Copacii tineri din jur par martori tăcuți ai unei epoci în care Mamaia nu era încă o explozie de hoteluri și zgomot, ci un loc de refugiu, de liniște, de respirație.

După 1950, vila avea să fie cunoscută simplu, administrativ, drept „Vila 19”. Numele i-a fost redus la o cifră, iar odată cu aceasta, și identitatea ei a început să se estompeze. A trecut prin decenii de transformări, adaptări și neglijență, ca multe alte clădiri interbelice din România. Pereții au fost modificați, spațiile compartimentate, iar detaliile originale au început să dispară, încet, sub straturi de intervenții grăbite și lipsă de grijă.

În ultima ei fază, înainte de demolare, vila nu mai semăna aproape deloc cu imaginea din trecut. Tencuiala cădea, ferestrele erau sparte, iar structura părea să cedeze sub propria istorie. În jurul ei, mașinile parcate și stâlpii moderni contrastau dureros cu ceea ce fusese cândva o construcție de referință. Nu mai era un simbol al rafinamentului interbelic, ci un corp abandonat, prins între indiferență și inevitabil.

Demolarea din 2018 a venit fără zgomotul simbolic pe care l-ar fi meritat o astfel de pierdere. Nu a fost doar sfârșitul unei clădiri, ci și închiderea unui capitol discret din istoria stațiunii Mamaia. Fără ceremonii și fără prea multă atenție, vila 19 a dispărut, lăsând în urmă doar fotografii, amintiri și întrebarea inevitabilă: câte alte povești similare au fost deja șterse sau urmează să fie?

Privind cele două imagini, diferența nu este doar de stare fizică, ci de lume. Între ele stau decenii de schimbări sociale, economice și culturale. Vila nu a fost doar o victimă a timpului, ci și a modului în care am ales să ne raportăm la trecut. În liniștea fotografiei vechi și în degradarea celei recente se află, de fapt, o lecție despre memorie și despre cât de ușor poate dispărea eleganța atunci când nu mai este recunoscută ca valoare.

Această clădire discretă din Mamaia ascunde o istorie care leagă elita interbelică de începuturile radioului de pe litoral. Vila a fost construită de generalul Paul Angelescu, o figură marcantă a României, erou al Primului Război Mondial și ministru în mai multe guverne conduse de Ionel Brătianu, Vintilă Brătianu și Gheorghe Tătărăscu. Dincolo de cariera sa militară și politică, Angelescu a fost și autor de lucrări de specialitate, fiind o personalitate complexă a epocii.

În perioada interbelică, acesta își ridică la Mamaia, chiar lângă Palatul Regal, la intersecția străzii Ecrene cu șoseaua de pe malul mării, o vilă mică, dar elegantă, cu demisol, parter și etaj. Construcția reflecta stilul sobru și rafinat al vremii, integrându-se în peisajul exclusivist al stațiunii, care începea să atragă elitele politice și culturale ale României.

Destinul clădirii se schimbă radical în perioada comunistă, când este naționalizată și transformată în primul sediu al Radio Vacanța. Din acel moment, vila nu mai este doar o reședință privată, ci devine un punct de referință pentru cultura de masă a litoralului, locul din care se transmiteau emisiuni dedicate turiștilor și atmosferei estivale.

Astăzi, clădirea încă există, purtând urmele transformărilor prin care a trecut. Este un exemplu rar de continuitate între două lumi diferite – România interbelică a elitelor și perioada comunistă a popularizării turismului – ambele suprapuse într-un singur loc, pe malul mării.

 Imaginile din articol provin din colecția domnului arhitect Radu Cornescu.

 Ansamblul de blocuri pentru angajații C.F.R. din Pașcani, surprins în 1939, reflectă o etapă importantă în dezvoltarea locuirii colective din România interbelică. Construit pentru personalul feroviar, acest tip de intervenție urbană arată preocuparea statului pentru organizarea comunităților profesionale în jurul infrastructurii strategice. Nu vorbim doar despre locuințe, ci despre un model de viață ordonat, în care proximitatea față de locul de muncă și coerența arhitecturală conturau un micro-univers social bine definit.

Din punct de vedere arhitectural, clădirile se înscriu într-un stil sobru, funcțional, cu influențe moderniste temperate de elemente tradiționale. Volumele sunt simple, compacte, cu acoperișuri înalte și lucarne care adaugă ritm fațadelor. Lipsa ornamentației excesive este compensată de proporții echilibrate și de o anumită eleganță discretă, specifică arhitecturii utilitare interbelice. Spațiile dintre clădiri, vegetația și gardurile joase sugerează o planificare atentă, orientată spre confort și comunitate.

Privind imaginea astăzi, dincolo de aspectul documentar, se simte atmosfera unei epoci în care infrastructura feroviară nu însemna doar transport, ci și organizare socială. Aceste blocuri nu erau simple construcții, ci parte dintr-un sistem mai amplu, în care angajații C.F.R. formau o comunitate stabilă, cu identitate proprie. Este o imagine rară a unei Românii care își construia nu doar căi ferate, ci și un mod de viață în jurul lor.

Ruinele acestui pod din zona Pescărie – Mamaia spun, în tăcere, o poveste aproape uitată despre începuturile moderne ale litoralului românesc. Construit la începutul anilor ’30, într-o perioadă în care stațiunea Mamaia începea să prindă contur ca destinație de elită, podul era gândit pentru traficul auto și pentru autobuze, un semn clar al unei epoci orientate spre progres și mobilitate.

Stilul arhitectural al podului reflectă influențele modernismului timpuriu, cu accente clare de inspirație Art Deco reinterpretată într-o formă utilitară. Balustradele sunt decorate cu motive geometrice repetitive, simple dar elegante, care dau ritm vizual structurii și o individualizează în peisaj. Obeliscurile amplasate la capete nu aveau doar rol decorativ, ci marcau simbolic intrarea în stațiune, conferind podului o notă monumentală discretă. Ansamblul amintește de infrastructura rutieră americană din perioada interbelică, în special din zone costiere precum Florida, unde funcționalitatea era îmbinată cu o estetică clară, aerisită și optimistă.

Astăzi, imaginea este cu totul diferită. Obeliscurile au dispărut, iar balustradele, deși încă în picioare, par fragile, aproape abandonate în fața timpului. Podul nu mai leagă doar două maluri, ci două epoci: una a optimismului și a inspirației occidentale, și alta în care aceste vestigii rămân, de multe ori, fără protecție și fără memorie colectivă.

Privind aceste ruine, nu vezi doar o structură degradată, ci o idee care a existat cândva – aceea că litoralul românesc putea fi nu doar funcțional, ci și frumos, modern și conectat la tendințele internaționale. Astăzi, podul rămâne un fragment din acea ambiție, suspendat între trecut și uitare.