În perioada interbelică, Casa Corpului Didactic s-a remarcat printr-o preocupare aparte pentru sprijinirea celor care formau viitoarele generații de dascăli. Instituția a construit cămine pentru studenții și studentele aflați în pregătire, locuințe cu chirie și sisteme de credit pe termen lung pentru profesori, iar din a doua jumătate a anilor ’30 a început să dezvolte și o rețea de hoteluri la munte și la mare.

Unul dintre proiectele dedicate profesorilor a fost realizat în anii ’30, în Capitală, pe fostul bulevard Regina Elisabeta nr. 95, astăzi Mihail Kogălniceanu nr. 64, după planurile arhitectului E. Botez.

Clădirea impresiona prin arhitectura sa Mediterranean Revival, cu o compoziție amplă, desfășurată pe demisol, parter, șase etaje, mansardă și terasă circulabilă.

Parterul de pe actualul bulevard Mihail Kogălniceanu avea destinație comercială, în timp ce partea imobilului orientată către Splaiul Independenței avea funcțiune rezidențială.

Un detaliu aparte îl reprezenta mica grădină interioară, amenajată cu un bazin artezian în centru, un spațiu de relaxare neobișnuit pentru un imobil urban de asemenea dimensiuni.

În total, clădirea oferea 60 de apartamente, fiind concepută ca o soluție modernă de locuire pentru corpul profesoral al României interbelice.

Planurile originale păstrate oferă astăzi o imagine interesantă asupra modului în care arhitectura interbelică îmbina locuirea colectivă cu spațiile comune, funcțiunile comerciale și chiar mici zone verzi interioare.

În 1911, Alexandru I. Filipescu, urmaș al familiei Filipescu, decidea parcelarea domeniului familiei din Șoseaua Jianu, loturile fiind destinate vânzării pentru construirea unor locuințe individuale.

În deceniile următoare, pe aceste terenuri aveau să apară unele dintre vilele elegante ale Bucureștiului interbelic.

Printre ele se numără și Vila Danielopol, ridicată în anii ’20 pe strada Andrei Mureșanu. Clădirea este un frumos exemplu de arhitectură neoromânească, cu arcade, logii, decorații inspirate din arhitectura tradițională și o compoziție dominată de turnul de colț.

Proiectul poartă semnătura arhitectului Statie Ciortan, unul dintre arhitecții importanți ai perioadei, cunoscut pentru numeroasele sale proiecte în stil neoromânesc.

Vila Danielopol păstrează și astăzi imaginea unei epoci în care vechile domenii aristocratice ale Capitalei erau transformate în cartiere elegante de locuințe, iar arhitectura neoromânească devenea una dintre expresiile definitorii ale Bucureștiului de început de secol XX.

 În anii ’20, pe strada Robert de Flers, astăzi Logofăt Luca Stroici, reputatul medic Constantin Alexandrescu-Dersca își ridica o elegantă vilă neoclasică, după planurile arhitectului Ion D. Enescu.

În anii ’20, pe strada Robert de Flers, astăzi Logofăt Luca Stroici, reputatul medic Constantin Alexandrescu-Dersca își ridica o elegantă vilă neoclasică, după planurile arhitectului Ion D. Enescu.

Clădirea nu era concepută doar ca reședință. Imobilul adăpostea atât locuința medicului, cât și spații destinate birourilor și cabinetelor medicale, reunind astfel viața privată și activitatea profesională sub același acoperiș. Constantin Alexandrescu-Dersca a fost una dintre personalitățile importante ale medicinei românești din perioada interbelică. Împreună cu Ion Nanu-Muscel, a avut un rol în combaterea epidemiei de tifos care a afectat România în timpul Primului Război Mondial.

Din 1920, Alexandrescu-Dersca a devenit conferențiar al Catedrei de Clinică Medicală I din cadrul Facultății de Medicină a Universității din București. Vila se remarcă prin arhitectura sa neoclasică, cu o compoziție elegantă și spații interioare generoase. Iar fotografiile realizate în 1934, prezentate aici, oferă o perspectivă rară asupra vieții din interiorul unei reședințe bucureștene de elită din perioada interbelică.

 Între anii 1934–1935, în București, după planurile arhitectului Ioan G. Mayer, era construită vila medicului Vasile Grigorescu-Elvir, una dintre acele reședințe care păstrează în arhitectura lor spiritul Bucureștiului interbelic.

Clădirea impresionează prin expresia sa neoromânească, cu arcade, logii, coloane, ancadramente decorative și o amplă streașină, elemente care îi conferă un caracter aparte. Proprietarul, Vasile Grigorescu-Elvir, a fost o personalitate importantă a medicinei și farmaceuticii românești din perioada interbelică. Printre preocupările sale s-a numărat și istoria farmaciei, fiind autorul unei lucrări ample dedicate farmaciilor din Dobrogea. Din această lucrare aflăm și un detaliu interesant despre Constanța: în anul în care Dobrogea intra în componența României, în oraș funcționau patru farmacii – Valindas, Kefala, Cicilianopoulos și Bolton, aceasta din urmă fiind cunoscută și sub numele de Farmacia Engleză.

Vasile Grigorescu-Elvir a avut și preocupări culturale, fiind membru fondator al Societății științifice și literare „Gheorghe Lazăr”, constituită în cadrul liceului bucureștean cu același nume.

 În 1926, pe strada Benjamin Franklin nr. 9, în apropierea intersecției cu bulevardul Brătianu, era inaugurat un elegant imobil cu locuințe de închiriat, construit pentru proprietarul E. Bardelli.

Clădirea, proiectată de arhitectul Ion D. Enescu, se înscria în estetica neoromânească, prin volumetria sa amplă și detaliile decorative care îi conferă un caracter aparte. La parter a fost prevăzut un spațiu comercial, funcțiune care, în mod remarcabil, s-a păstrat până în prezent.

 Cu bucurie am primit anunțul primarului Cirpian Ciucu conform căruia clădirea Teatrului Municipal „Lucia Sturdza Bulandra” de pe strada Schitu Măgureanu nr. 1 urmează să fie consolidată, reabilitată și modernizată, după finalizarea procedurii de achiziție și desemnarea constructorului.

Cu o vechime de aproximativ 100 de ani, imobilul este una dintre clădirile reprezentative ale patrimoniului arhitectural al Capitalei. Încadrat în clasa I de risc seismic, acesta găzduiește atât Teatrul Bulandra, cât și spații aparținând Universității din București.

Investiția are o valoare de 98,6 milioane de lei, iar aproximativ 90% din finanțare este asigurată de Ministerul Dezvoltării, prin Programul Național pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic Ridicat.

În etapa următoare vor fi realizate proiectul tehnic și documentațiile necesare obținerii autorizației de construire, după care vor putea începe lucrările. Durata estimată a intervențiilor este de 36 de luni.

Proiectul include:

• consolidarea structurală a clădirii;
• reparația și restaurarea elementelor arhitecturale și a componentelor artistice;
• modernizarea instalațiilor și implementarea soluțiilor pentru securitate la incendiu;
• lucrări de termoizolație și hidroizolație;
• îmbunătățirea terenului de fundare;
• demolări parțiale și intervenții asupra branșamentelor;
• înlocuirea tâmplăriei;
• instalarea unor echipamente eficiente energetic, cu reducerea consumului de energie și a emisiilor de gaze cu efect de seră.

Prin această investiție, una dintre clădirile culturale importante ale Bucureștiului urmează să fie adusă la standarde moderne de siguranță, funcționalitate și eficiență energetică, cu păstrarea și restaurarea elementelor sale arhitecturale valoroase.

În 1929, pe Calea Plevnei, în apropierea Parcului Izvor, era inaugurat unul dintre imobilele spectaculoase ale Bucureștiului interbelic: Palatul Ligii Culturale.

Clădirea, impunătoare prin cele șapte etaje, purta semnătura arhitectului Ion D. Traianescu și era realizată într-o interpretare monumentală a stilului neoromânesc.

Palatul nu era doar un imobil de birouri. În interior funcționa un adevărat centru al vieții culturale și asociative: existau birouri, spații comerciale, o bibliotecă, cercuri tematice, dar și o sală destinată spectacolelor și întrunirilor.

Prin funcțiunea sa și prin dimensiunile impresionante, clădirea reprezenta una dintre expresiile ambițioase ale Bucureștiului interbelic, în care arhitectura devenea și un instrument de reprezentare pentru instituțiile culturale și societățile vremii.

Astăzi, povestea Palatului Ligii Culturale rămâne parte din memoria unui București care s-a schimbat radical în ultimele decenii, dar ale cărui clădiri și imagini de epocă continuă să dezvăluie istoria orașului.

În 1934, în București, arhitectul George Cristinel proiecta o elegantă locuință pentru familia inginerului Aurel Rainu, una dintre figurile importante ale industriei construcțiilor din perioada interbelică.

Cristinel, cunoscut pentru proiecte precum Mausoleul de la Mărășești, dar și pentru numeroase clădiri realizate ulterior în spirit modernist, propune aici un imobil cu o arhitectură sobră și elegantă, în care se disting liniile orizontale, volumele geometrice, ferestrele ample și balcoanele integrate în compoziție.

Aurel Rainu s-a specializat în Germania în tehnologia producției betonului, urmând cursurile unora dintre cele mai importante școli de profil. Revenit în România, a devenit membru al Societății de Construcții Dâmbovița și director al fabricii de ciment din Fieni. A avut și o importantă activitate academică, fiind până în 1948 lector la Politehnica din București. În 1937, Rainu a devenit membru în consiliul de administrație al Fabricii Electrostar din Fieni.

 În 1934, arhitectul George Cristinel, unul dintre numele importante ale arhitecturii românești interbelice, își finaliza propria locuință pe strada Haga nr. 8 din București.

Cariera sa a început în zona arhitecturii funerare, iar unul dintre cele mai cunoscute proiecte ale sale este Mausoleul de la Mărășești, realizat împreună cu arhitectul Constantin Pomponiu. Ulterior, George Cristinel a semnat proiectul Primăriei Sectorului IV de Verde, un reper al stilului neoromânesc, pentru ca în anii '30 să îmbrățișeze limbajul modern al Art Deco-ului și al modernismului. Din această perioadă datează și proiecte importante precum Școala „Andrei Șaguna” din Sibiu și Colegiul Academic Carol al II-lea din Cluj.

Casa pe care și-a construit-o în București reflectă această schimbare de viziune. Volumetria compusă din linii orizontale, colțurile rotunjite, ferestrele ample și lipsa ornamentației excesive sunt elemente definitorii ale arhitecturii Art Deco târzii, cu influențe moderniste. Imobilul de pe strada Haga reprezintă manifestul arhitectural al unui creator care a evoluat odată cu spiritul epocii.