Pentru mine este un păcat capital să ajung la București fără a mă opri la Capșa, iar în zilele în care stau în capitală, toate diminețile mele încep în acest loc magic. Este refugiul meu, un loc plin cu amintiri...locul de care mă leagă cea mai specială amintire a vieții mele. 

***

Seara Capșa devine aglomerat...dar e o aglomerație plăcută. Odată cu locul simt și eu că mă trezesc la viață. Străini de prin toate colțurile lumii, mai tineri, mai bătrâni, oameni de-ai locului, venetici; Spiritul locului îi atrage într-un fel inexplicabil...căci clădirile au un spirit al lor, un Spirit ce crește în timp, devine aievea și pune stăpânire pe cei ce trec pragul, pentru că acest suflet crește absorbind frânturi din viața celor ce pătrund înlăuntru. Capșa a fost mereu și a rămas locul în care s-au dezbătut chestiuni importante, s-au decis destine, uneori chiar destinul țării. Oameni importanți, elita României, fie ea intelectuală, politică sau comercială, diplomați, prinți, prințese, ofițeri și generali precum Mareșalul Joseph Jacques Césaire Joffre, doamne din lume bună și vampe, sau doar chibiți care doreau să facă și ei parte pentru câteva momente din această lume și-au pierdut orele și zilele aici. Brătienii, Take Ionescu, Argentoianu, Franz Iosef, Sarah Bernard, Josephine Baker, Regele Carol II, Cezar Petrescu, Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Arghezi, Minulescu și câți alții i-au trecut pragul. Și atunci ca și acum în acest loc s-au spus povești de iubire precum cea dintre Ionel Teodoreanu și Ștefania Velisar, ori povestea neîmplinită dintre constănțeanca Cella Serghi și Camil Petrescu. Capșa este locul despre care s-au scris și versuri ce mai apoi au fost măiestrit puse pe muzică - „Chez Capșa”. O piesă scrisă special în limba franceză pentru a fi interpretată de domnișoara Nitta-Jo, vedetă a Regalului și Alhambrei.

Se spune că unele lucruri sar una, două sau chiar trei generații. Poate așa e. Ori poate o frântură din sufletul străbunicului meu a rămas între acești pereți și ne-am regăsit acum, fără a ne fi cunoscut vreodată în viața reală. Bătrânul boier nu mai există de mult, așa cum nu mai există nici conacul de la țară cu ai săi îngeri ce vegheau deasupra intrării, nici șaretele, nici mașinile. Toate s-au dus măcinate de timp și de vremuri...Deși avea un Cadillac și Forduri, atunci când pleca spre capitală se deplasa cu nu mai puțin de trei șarete. De ce? Nu știu, poate dintr-o meteahnă de boier bătrân. În prima se aflau jobenul și după caz bastonul sau umbrela, în a doua el și în a treia soția și copiii.  Capitala îl atrăgea ca un magnet. Mereu găsea motiv să ajungă în București și în fiecare peregrinare a sa se oprea la Capșa. În perioadele când rămânea la conac îi plăcea să își petreacă timpul prin pădure la vânătoare, ori să călărească de-a lungul micului râu ce îi traversa domeniul. De atlfel holul de la intrare era decorat cu un cuier din mătase roșie și agățătoare făcute din coarnele cerbilor vânați. Cu toate acestea inima lui a rămas în orașul de pe Dâmbovița. De la el am moștenit dragostea pentru cai, pentru București și pentru Capșa. Nu știu dacă aici revenea pentru o pereche de ochi care-i răvășise sufletul, care să-l facă să lase liniștea și siguranța căminului de la conac alergând după un vis...Nu știu și în caz de a fost așa nu îl judec...nu pot să îl judec. Nu am dreptul să îl judec când însăși viața mea a fost plină de excese și degustări din toate plăcerile ce s-au oferit. 

Cu toate astea de ani buni am renunțat la agitația cluburilor și barurilor de pe litoral și de aiurea pentru liniștea restaurantelor. M-am dedicat cu pasiune cercetării trecutului și colecționării acestuia, alături de colegi minunați ce în timp mi-au devenit prieteni în cadrul Societății de Cartofilie „Stella Maris”. M-am schimbat mult, în multe aspecte...dar o parte din iubiri au rămas neschimbate: caii, vinul, Bucureștiul, Capșa, compania unei femei frumoase... Vine însă vremea când te uiți în urmă, te uiți în jur și te uiți la viitor. Și realizezi că în ciuda prietenilor numeroși și a femeilor frumoase care ți-au și îți intersectează drumul vieții, undeva în adâncul sufletului ai un gol. Un gol negru, hâtru și adânc, atât de adânc încât nu i se vede capătul. 

Și într-o însorită dimineață de primăvară te găsești stând afară pe terasa Capșei cu zilnicul cappuccino, de această dată însoțit de un delicios Choux au Croquelin, totul asezonat cu obligatoria țigară de foi. Tu...tu singur cu fantomele Capșei, tu singur cu bătrânul București, tu singur cu Calea Victoriei ce abia începe să se anime, tu singur cu...golul din suflet. Și stai și te gândești și analizezi și te frămânți. Muzica în surdină ce ieșea domol pe ușă și se răsfrângea pe stradă m-a dus cu gândul undeva în timp...În urmă cu 10 ani, cu 14 ani, cu 15 ani...cine mai știe. Nici măcar nu mai contează, pare că totul s-a petrecut într-o altă lume, într-o altă viață, cu alte personaje...asemănătoare dar în același timp diferite. Cert este că era o dimineață fierbinte de vară, un bun prieten a venit să mă ia să mergem la o petrecere la piscină. Acolo era și Ea. Ne cunoșteam din vedere. Fără să îmi fi atras vreodată atenția în mod special. Pe atunci pasiunile mele erau femeile mondene, aflate tot timpul în mijlocul celor mai exuberante și flamboaiante petreceri, care defilau în cele mai extravagante fashion shows. Aceea era lumea mea. Plina de lumini, de sclipici, dar atât de goală pe dinăuntru. Ea în schimb era o persoană dedicată studiului, dedicată unor cauze umanitare, o femeie liniștită. cu o frumusețe aparte. Nu avea acea frumusețe de plastic care o regăsim pe coperta Vogue sau pe catwalk-ul de la Fashion TV. Avea acea frumusețe aparte ce îmbină trăsăturile fine cu acel aer de mister, de je ne sais quoi. În acea dimineață de vară ea a venit spre mine zâmbind larg și m-a cuprins de gât strângându-mă în brațe. Atunci pentru prima dată am privit-o în ochi. Acei minunați ochi albaștri în care, privind, am simțit o liniște în care mă puteam pierde fără să mă tem că nu voi mai găsi drumul înapoi. În calmul lor puteam să plec pentru totdeauna. Și pentru prima dată în viață am simțit un gol în stomac. Și parcă precum o prevestire sumbră a ceea ce avea să vină, de niciunde cerul se întunecă și începu să plouă. O ploaie furioasă, cu spume ce părea că vrea să spele păcatele orașului și să mă înece. A trebuit să plecăm...fiecare pe drumul lui....Ne-am mai revăzut de atunci, de câteva ori... Îmi reamintesc acea seară, vântul adia ușor, ea îmbrăcată într-o rochie ce amintea de marile creații ale caselor de modă de lux, din perioada interbelică, stând rezemată atât de nonșalant și în același timp atât de elegant și natural de bătrânul Chrysler Royal din 1939. Avea o eleganță aparte, a doamnelor din înalta societate a altor vremuri. Parcă venise de dincolo de timp, de dincolo de vremuri, aducând cu sine o minunată lume, acum de mult apusă. Si zâmbea, cu fața spre mare zâmbea fericită în timp ce soarele la apus îi contura silueta. Acel moment, acei ochi, acel corp, acel zâmbet mi-au rămas întipărite pe veci în minte. Timpul a trecut și ea a părăsit acest trist oraș de provincie pentru totdeauna, luând drumul capitalei. 

Anii s-au dus unul după altul...într-o viață am trăit cât alții în cinci vieți. Dar acea clipă când, pentru prima dată am privit în ochii ei...Oameni, locuri, clipe, povești, femei...au trecut și am trecut prin ele....momentul acela a rămas mereu o constantă. Singura. Și am realizat că am obosit să alerg, nu mai vreau să alerg....pentru că toate peregrinările mele prin țară și prin lume au fost de fapt o fugă. O încercare de a fugi de amintirea acelei clipe și de acel gol din stomac. Și de fiecare dată când ajungeam în București îmi doream în adâncul sufletului, deși refuzam să accept acest lucru, să o revăd. Din teamă...din aroganță...din orgoliu? Cine știe. 

În acea dimineață de primăvară ceva s-a întâmplat, nu știu să spun ce. Poate sufletul bătrânului boier mi-a îndrumat inima, poate a fost acea energie aparte a Capșei, greu de spus, cert este că mi-am anulat participarea la balul din acea seară, bal ce încheia un important eveniment internațional ce fusese găzduit de București. Sunt unele momente în viață când trebuie să alegem între ceea ce credem că este important și ceea ce contează cu adevărat. 

Așa cum Eliazar i-a spus Alinei Gabor: „Nu regretăm, decât ceea ce nu am făcut în viață!”  (Cezar Petrescu - Greta Garbo | un roman pe care îl recomand cu căldură)

Am ales să îi dau ei un mesaj și să o întreb dacă ar dori să ne vedem...la Capșa, bineînțeles. După 10 ani de tăcere am ales ceea ce conta cu adevărat. Spre sincera mea surpriză a răspuns imediat și a acceptat. Din nou ca atunci la piscină, vremea s-a schimbat brusc, locul căldurii fiind luat de un frig crunt care îmi trecea prin cămasă, prin piele, prin carne, mușcând cu putere din oase. Ca și cum duhuri necurate încercau din nou să îmi pună piedică. Dar de această dată, cu spiritul bătrânului boier alături, le-am înfruntat, cu capul sus, hotărât și de neclintit. Iar duhurile au fost biruite și spre seară vremea se făcu iar frumoasă. Calea Victoriei se umplu iar de lume. 

Grăbit am intrat de-a valma în micuța Floriada, unde bătrânul negustor de flori se pregătea de ora închiderii. Am lăsat deoparte orgoliul, aroganța și ale prostii din tinerețe și pentru prima dată am luat un buchet de flori unei femei. Mi-am amintit că adoră florile roz. M-am uitat după bujori, preferații ei. Nu aveau, așa că am ochit repede un vas cu trandafiri. I-am luat pe toți și m-am îndreptat către Capșa, așteptând cuminte să sosească. Și a venit. La fix cum stabiliesm a apărut. S-a luminat la față când a primit florile și a zâmbit larg, sincer, la fel ca atunci în urmă cu mulți, mulți ani. Și la fel ca atunci am simțit un gol în stomac. Am intrat înăuntru, ne-am așezat la masa la care eu mă așez de fiecare dată. Ospătarul mi-a făcut complice cu ochiul și mi-a zâmbit discret. Era prima dată când veneam însoțit de cineva. Capșa este locul în care mă duc să fiu doar eu cu gândurile mele, doar eu și cu sufletul meu, doar eu și cu bătrânul boier, este refugiul meu. 

Am stat, am vorbit, am râs ca și cum acei 10 ani nu ar fi existat. Și ceasurile treceau, unul, două, trei...Și-a sprijinit gâtul în palmă și aplecând capul într-o parte m-a privit zâmbind. Atât de frumoasă. O frumusețe aparte cum am mai văzut doar la Demi Moore sau Jennifer Connelly, da are câte ceva din cele două. Și ca în urmă cu ani și ani, am privit în acei ochi superbi și am simțit o liniște, în care mă puteam pierde fără să mă tem că nu voi mai găsi drumul înapoi. Un calm de care m-am lăsat cuprins. M-a întrebat...dar nu i-am răspuns atunci ce gândeam cu sufletul. I-am spus după, mult mai târziu, când nu a mai contat, i-am spus că priveam atunci o femeie minunată pe care o iubesc. Ne-am luat la revedere în fața Capșei, m-a luat de gât și m-a strâns tare în brațe. A fost copleșitor, după atâția ani să îi simt din nou parfumul, să îi simt părul negru atingându-mi obrazul. Și am plecat...iar, fiecare pe drumul lui, eu pierzându-mă prin furnicarul de oameni de pe Calea Victoriei. 

De atunci timpul a trecut, am mai vorbit doar o singură dată. Și nu pot decât să dau dreptate vorbelor ei. Nu știe care va fi drumul meu, sau al ei, dacă eu îmi voi găsi vreodată liniștea sau dacă ea își va găsi vreodată liniștea. Maybe she's afraid... Maybe she's running away...Of what she's afraid of...from what she's running away, I'll never know... 

Iar acum....în zilele în care îmi beau cafeaua la Capșa și savurez minunatele lor prăjituri, în timp ce pufăi din trabuc, stau și mă gândesc la acea seară de primăvară, stau și mă întreb dacă drumurile noastre se vor mai intersecta vreodată. În adâncul sufletului sper că da...dar oare când?...peste o zi, o lună, un an, zece ani...niciodată?  Cine știe? Poate într-o altă viață, într-o altă lume, la un alt Capșa...căci acum o parte din suflet a rămas acolo, lângă bătrânul boier. Capșa e parte din mine și eu parte din Capșa.