În vara anului 1938, pe un teren de aproximativ 18.000 de metri pătrați situat pe Șoseaua Pandurilor, Societatea de Tramvaie București inaugura noile garaje pentru autobuze. Lucrările au fost începute în timpul mandatului directorului general, inginerul Gheorghe E. Filipescu, și au fost continuate și finalizate sub conducerea inginerului Petre Neamțu.
Proiectul acestei construcții impresionante din beton a fost realizat de inginerii Victor Popescu, director al societății de tramvaie, alături de Mircea Simionescu și Ștefan Bălan. Rezultatul a fost una dintre cele mai moderne construcții industriale ale României interbelice.
Clădirea avea o structură integrală din beton armat, cu un acoperiș realizat dintr-o placă de beton armat de doar 10 centimetri grosime, o premieră tehnică pentru România acelor ani. Ca punct de plecare a fost folosit proiectul depoului Cotroceni, însă acesta a fost modificat substanțial: lățimea construcției a fost dublată, iar tipul de acoperiș a fost schimbat. Cele două corpuri principale aveau fiecare o deschidere de 30 de metri.
Garajul era compus dintr-o hală de aproximativ 90 pe 60 de metri, cu o suprafață de aproape 5.500 de metri pătrați. De-a lungul uneia dintre laturile mari erau alipite mai multe anexe care adăposteau vestiare, dușuri, grupuri sanitare și birouri. Într-una dintre aceste anexe, desfășurată pe subsol, parter și etaj, se afla la etaj apartamentul șefului de garaj, iar la subsol spații anexe destinate acestuia.
În subteran, într-o încăpere de aproape 200 de metri pătrați, a fost amenajat un grup industrial care includea pompe de apă, sisteme de încălzire a apei, instalații de ventilație și un transformator electric.
Pe axul central al halei erau amplasați stâlpi de susținere, dispuși la distanțe de 10 metri. Înălțimea liberă a halei era de 5 metri, fiind gândită inclusiv pentru exploatarea viitoare a autobuzelor cu etaj.
Fațada principală, orientată spre sud, era prevăzută cu zece uși, fiecare având o lățime de 5,76 metri și o înălțime de 4,50 metri. Acestea erau realizate din tablă de oțel cu grosimea de 1,2 milimetri și aveau un sistem articulat, deschizându-se prin înfășurare pe un ax montat în partea superioară. Fațada nordică dispunea de trei uși identice, completate de suprafețe vitrate ample, iar fațada estică era alcătuită aproape integral din suprafețe vitrate de mari dimensiuni.
În acoperiș au fost montate nu mai puțin de 684 de luminatoare, fiecare cu dimensiunea de 0,5 pe 1 metru, asigurând iluminarea naturală a halei. În acest garaj urmau să fie relocate autobuzele de mari dimensiuni, de tip Renault și Henschel, asamblate la atelierele Leonida.
Pentru spălarea autobuzelor a fost amenajată o zonă specială la intrare, dotată cu un sistem subteran de colectare a apelor uzate și a deșeurilor. Nămolul rezultat era transportat la groapa de gunoi a orașului, iar spălarea se realiza automat, cu ajutorul unui sistem de pompe și conducte.
Operațiunile de revizie și gresare se desfășurau în aer liber, în spații parțial îngropate. Schimbarea uleiului se făcea printr-un sistem automatizat care colecta uleiul uzat într-un rezervor subteran, alimentarea fiind realizată prin coloane speciale conectate la rezervoare sub presiune.
Alimentarea cu benzină se realiza tot în aer liber. Combustibilul era stocat în două rezervoare subterane, fiecare cu o capacitate de 10.000 de litri, deservite de pompe electrice.
Pentru ventilarea clădirii au fost prevăzute ventilatoare montate în ferestrele laterale și în luminatoare, care introduceau aer proaspăt. Evacuarea noxelor se realiza printr-un ventilator subteran de mari dimensiuni și printr-o rețea de canale de aerisire amplasate sub pardoseală.
Încălzirea era asigurată de cinci cazane subterane pe cărbuni, alimentate automat printr-un sistem numit „Autocalor”. Aerul cald ajungea în hală prin canale integrate în pereți, completând imaginea unei construcții industriale extrem de avansate pentru România anilor ’30.
