Zetu Harrys

În anii '50, după încheierea ocupației sovietice, Statele Unite au depus eforturi continue și susținute pentru reluarea relațiilor bilaterale, relații care deveniseră foarte strânse în perioada anilor '30.

Printre acțiunile întreprinse s-au numărat și numeroase expoziții de prezentare a Statelor Unite: viața de zi cu zi, industria, tehnologia, transporturile, arhitectura etc. Dar și publicarea unor reviste precum Sinteza, Cercetare și Dezvoltare în SUA, Omul pe lună și altele care erau trimise bibliotecilor din România dar și oamenilor din sfera politică, economică și socială care puteau influența o reluare a colaborării dintre cele două state.

Una dintre cele mai importante a fost expoziția „Arhitectura Contemporană în Statele Unite”. Sub această denumire erau prezentate noile mișcări arhitecturale de peste ocean: mid-century modern, googie, space-age design și international style. Stiluri născute din noile tehnologii și materiale ce au devenit disponibile spațiului civil după încheierea celui de al doilea război mondial și care marcau elementele ce aveau să influențeze trei decenii din existența USA - atomul și cursa pentru cucerirea spațiului.

Iar acest stil mid-century modern a fost adoptat de o serie de arhitecți români și implementat în diverse proiecte, în special comerciale (centre comerciale de tip open air mall în București și marile orașe).

În plin regim comunist, când arhitectura era adesea un instrument de propagandă și uniformizare, litoralul românesc a devenit un spațiu paradoxal — un laborator de modernitate unde stilul mid-century modern a prins rădăcini surprinzătoare. Clădiri precum Hotelul Perla sau Restaurantul Neon din Eforie Nord, proiectate de arhitecți vizionari precum Cezar Lăzărescu, au adus pe malul Mării Negre o estetică occidentală, cu linii curate, volume simple și ferestre largi care invitau lumina să pătrundă.

Această arhitectură nu era doar funcțională — era o formă subtilă de rezistență. Într-un sistem care promova monumentalismul rigid și simbolismul ideologic, aceste construcții exprimau libertate, deschidere și o viziune alternativă asupra vieții urbane. Era ca și cum, pentru câteva luni pe an, turiștii români pășeau într-o lume paralelă, unde designul era despre confort, estetică și bucuria de a trăi.

Astfel, stilul mid-century modern nu a fost doar o alegere estetică — a fost o formă de dialog cu lumea liberă, ascunsă în betonul subțire și umbrele geometrice ale hotelurilor de pe faleză.

Stilul mid-century modern a fost mult mai mult decât un trend estetic — a fost o expresie a optimismului american postbelic și o redefinire a modului în care oamenii trăiau, munceau și se raportau la spațiul lor. Arhitecți și designeri europeni (inclusivi români, precum Harlan Georgesco), mulți influențați de Bauhaus, au emigrat în SUA și au adus cu ei idei moderne despre funcționalitate și estetică. A promovat linii curate, forme geometrice sau organice, materiale inovatoare (plastic, metal, lemn laminat) și o estetică minimalistă.

În 1962, la intrare în stațiunea Mamaia, dinspre bulevardul Aurel Vlaicu, se inaugura complexul: blocul A3 și restaurantul R6, cunoscute publicului larg ca ansamblul hotelier Perla. Arhitecții responsabili de proiect fiind Mina Laurian și Virginia Lupu Petrea. Aceștia proiectează un hotel în stil internațional ce dispunea de un restaurant panoramic la ultimul etaj, precum și un corp cu un singur nivel, în stil MCM, ce cuprindea spații comerciale, piscină și zonă de alimentație publică.

Înainte de actuala navă școală „Mircea” a existat micuțul bric „Mircea”, o navă superbă ce a înfruntat cu bărbăție mările și strâmtorile lumii, cunoscând atât furtuni teribile cât și ape liniștite, bucurii, dar și drame...

Un personaj aparte și cu un rol cheie în echipaj era pilotul Moș Antonio, Antonio Rotta pe numele său real acesta se născuse în minul port Vila San Giovani de pe coasta Calabriei. Povestea acestuia ne este relatată de către Locotenentul Ed. Gezzo în revista Marea Neagră (interbelică).

***

Mic de statură, îndesat, şi bine legat; cu figura-i blândă, cu ochi pătrunzători sub sprâncenele-i stufoase, energice, pe puntea lui „Mircea" Moş Antonio, cu picioarele goale, cu pantaloni suflecați, se învârtea toată ziua bombănind în limba lui, un jargon marinăresc italo-român.

Moş Antonio era italian din Calabria, din Vila San Giovani, mic port ce străjueşte poarta Messinei spre Vest. Plecat din patrie de 42 de ani, adusese în mijlocul nostru acea atmosferă de limbuţie şi drag de viaţă, caracteristică meridionalului. La 62 de ani Antonio era încă sprinten, se urca în vârful catargului, la Rândunică, unde, singur, se asigura de executarea manevrei. Patruzeci şi doi de ani a instruit pe marinarii noştri, ca maestru pilot la manevra velelor. Şi multe lucruri aveam de învăţat dela acest lup de mare. Doar, navigase pe vechile corăbii, luase parte în călătorii lungi dela Londra la Sidney, făcând parte din acele echipaje, care nu se mai întorceau decât înjumătățite de valuri, furtuni şi boli.

Antonio Rotta, era un mare îndrăgostit de cariera sa. Avea un cult pentru bastimentul său, iar vela, făcuse din el un pânzar fără seamăn admira navele cu pânze şi detesta maşinele şi motoarele ,,râşniţele", cum le spunea el. In legătură cu aceasta se povesteşte că:

Venind în port în anii din urmă, o escadră compusă din cele mai frumoase vase Franceze, în frunte cu „,Dugay-Trouin" şi întrebat ce părere are despre aceste bastimente, a răspuns: ,,Asta non sono bastimente - sono pontonis. - Bastiment esti,,Mircea”.

Dela Antonio cunosc povestea lămâei, care a vindecat un echipaj întreg de boala scorbutului.

Tot el povestea că în apropierea Insulei Şerpilor, un elev al Şcoalei de Marină, de pe bord zărind estompându-se la orizont Insula Şerpilor, s'a grăbit să anunţe pe Ofiţerul de cart: „Să trăiţi d-le Căpitan, se zăreşte Arhipelagul".

O singură întâmplare nu a povestit-o Antonio, şi aceasta pentrucă amintirea ei îl necăja cumplit.

-,,La Balcic, în radă, în anii din urmă Antonio provocă un ofiţer dela bord la o întrecere de bărci cu vele. Din vreme rivalul moşului a avut inspirația ca să înlocuiască legăturile solide ce țin vela prinsă de catarg, prin legături slabe. Abia porniți cu velele ridicate, vântul umflând velele iar legăturile fiind slabe, Antonio şi-a văzut velele pornind în chip de smeu. Numai cine l'a cunoscut işi poate închipui scandalul şi hazul ce au urmat.

Antonio, s'a bucurat în viață de cea mai graţioasă atențiune şi din partea întregii Familii Regale. Este ştiută copilăria trăită la bordul navelor a Auguştilor fii ai Casei noastre Regale. Antonio a avut prilejul să plimbe în bărci şi să distreze pe A. A. L. Lor, care s'au ataşat de el compensându-l cu cea mai firească atențiune.

La Balcic în anul 1928, când eram aci, în radă, sub comanda Comandorului Pogonat, Antonio, a cărui cabină era un depozit de coloniale şi bunătăți, cu talentul său neîntrecut şi în arta culinară, în special în ..Spaghete al Sugo", a avut cinstea de a pregăti prânzul Regal, oferit la bordul nostru cu ocazia eşirei în mare a M. S. R. Regina Maria şi A. S. R. Principesa Ileana.

Mi-aduc aminte de Mircea", aplecat sub vele, Antonio se împărţea între bucătărie şi manevre, cu darul său nostim. Imediat după prinderea decorației, cu aerul cel mai candid se adresă: Acuma Maestate dați-i-mu şi una butelia di şampania".

Această distincție i-s'a acordat în urma salvărei unui torpilor.

Acest torpilor era adus la remorcă pe mare rea. Din cauza furtunei s'a rupt remorca, rămânând torpilorul cu cuţiva oameni şi cu Moş Antonio pe el. Prin priceperea sa, a lăsat ca torpilorul să devieze până aproape de funduri accesibile ancorărei. Aci, a ancorat cu cele două ancore şi tot lanțul dela bord. Zile în şir a stat în situaţia aceasta, fără hrană, apă şi fără a se odihni. Salvase un torpilor, bine meritând această recompensă.

Antonio, în relațiile cu marinarii bordului, era bun şi darnic cu soldații buni. Le oferea tutun şi bunătăţi, susținându-i în fața Comandantului. Cu ofiţerii pe cari din diferite motive nu-i putea agreea, atunci când Comandantul îi trecea la examinare punându-i să facă volte, avea grijă Antonio, ca la comenzile ordonate el să pue cârma invers, spre a le strica manevra. Acestea erau micile lui glume răutăcioase.

În toamna anului 1929-1930, Antonio, ajuns de ani şi de un vechiu reumatism, deşi în aparență voinic, el şi cu vărul său Domenico, maestru velar la Serviciul Maritim Român, încep a-și aranja situațiile spre a se retrage din Marină.

S'a dat un banchet la care a luat parte toată Marina. A fost o adevărată serbare peste care plutea atmosfera acelei melancolii, minunat sintetizată în Partir, c'est mourir un peu". De la Graniță de acolo unde cuprins de realitatea clipei care-i toarnă în suflet acele simptome ale despărţirii pentru totdeauna de acolo, vărsând încă o lacrimă pentru marea, bricul şi marinarii lui, Antonio nu a putut înfrâna sentimentele şi, ca o manifestare a lor, a trimis următoarea mişcătoare telegramă: ,,Părăsind pământul țării Româneşti aşa de ospitalier, vă trimit ultimul meu salut şi ultimele mele gânduri".

Antonio, întors în satul său de marinari, în mijlocul familiei sale, după patruzeci şi doi de ani, îşi satisface dragostea de mare pe una din bărcile cu vele pe care o are. Şi cu această barcă el încrucişează drumul vapoarelor ce trece prin Messina. La informația mea, că vor trece prin Messina spre Napoli distrugătoarele noastre ..Mărăşti şi „Mărăşeşti", Antonio, cu bărcuţa sa, a aşteptat trecerea lor în larg.

O secundă... două, a zărit silueta lor ce goneau sub cei patruzeci şi cinci mii cai putere şi apoi s'au topit în două puncte fumegânde pe orizont.

Imi amintesc de ultimul cart de noapte pe ...Mircea". când Antonio şedea rezemat de piciorul catargului. Bricul era înclinat pe o coastă... nu se auzea decât un fâşiit scurt de val, iar cerul era plin, plin de velele lui Mircea".

Societatea de Cartofilie "Stella Maris"

Follow me on Facebook

Contact :