La sfârșitul anilor 1920, Compania Asigurarea Românească (ARO) își propunea să realizeze unul dintre cele mai ambițioase proiecte imobiliare din România interbelică. Planurile vizau construirea unui adevărat zgârie-nori pentru standardele epocii, care ar fi devenit cea mai înaltă clădire din țară.

Proiectul prevedea un imobil monumental, realizat în stil Art Deco, cu subsol, parter și 15 etaje, dominat de un turn central impresionant. Din cauza dificultăților financiare generate de contextul economic al vremii, această variantă spectaculoasă nu a mai fost construită, fiind înlocuită cu un proiect mult simplificat.

Concepția arhitecturală era una deosebit de modernă. Clădirea urma să aibă forma literei H, fiind alcătuită din patru corpuri cu șase etaje, unite prin două corpuri mai joase, cu parter și etaj înalt. În centrul ansamblului se ridica turnul de 15 etaje, iar ultimul nivel era destinat unui restaurant panoramic, de unde vizitatorii ar fi putut admira Bucureștiul de la o înălțime fără precedent pentru acea perioadă.

Asemenea proiectelor ARO de pe Bulevardul Magheru și din Brașov, acoperișul urma să fie dominat de litere monumentale cu sigla companiei, un element de identitate vizuală inspirat de marile clădiri comerciale europene și americane ale vremii. Planurile includeau și amenajarea unui cinematograf modern cu aproximativ 500 de locuri, continuând conceptul de clădire multifuncțională promovat de ARO în perioada interbelică, în care spațiile de birouri, locuințele, comerțul și divertismentul erau integrate într-un singur ansamblu arhitectural.

Deși proiectul nu a fost niciodată realizat în forma sa inițială, el rămâne una dintre cele mai spectaculoase viziuni urbanistice ale Bucureștiului interbelic și o dovadă a ambițiilor arhitecturale și economice ale României din acea perioadă.

În anii 1930, pe Calea Victoriei, în apropierea fostului Teatru Național, era inaugurat cel de-al treilea imobil al Societății Adriatica, una dintre cele mai importante companii de asigurări care activau în România interbelică. Clădirea reprezenta un exemplu remarcabil al arhitecturii Art Deco și reflecta dezvoltarea economică și urbanistică a Bucureștiului din acea perioadă.

Imobilul găzduia o parte dintre birourile Societății Adriatica, dar și sedii ale unor companii importante ale vremii, precum SOCOMET și Wagons-Lits Cook, contribuind la transformarea Căii Victoriei într-un veritabil centru al afacerilor și al vieții economice din Capitală.

Proiectul a fost realizat de arhitecții Rudolf Fraenkel, Teller și Dem. Săvulescu, care au optat pentru un limbaj arhitectural Art Deco, aflat atunci la apogeul popularității în marile orașe europene. Fațada elegantă și liniile geometrice specifice stilului au transformat clădirea într-un reper al modernității bucureștene.

Societatea Riunione Adriatica di Sicurtà (RAS) își are originile în orașul Trieste, unde a fost înființată la 9 mai 1838 ca subsidiară a Adriatic Banco di Assicurazioni, instituție creată în 1826 în același oraș. De-a lungul deceniilor, compania și-a extins activitatea în numeroase țări europene, inclusiv în România, unde a realizat investiții importante în domeniul imobiliar.

Un moment important din istoria companiei a avut loc în 1984, când, după moartea lui Carlo Pesenti, controlul asupra RAS a fost preluat de grupul german Allianz, unul dintre cei mai mari asigurători din lume, marcând începutul unei noi etape în evoluția companiei.

 Astăzi, 2 iulie 2026, sala de festivități a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța a găzduit lansarea romanului „Fabulă de dor și jale: Cartea a doua”, semnat de scriitorul Liviu Lungu și publicat la Editura Asdreni a Asociației Liga Albanezilor din România.

Evenimentul s-a desfășurat în prezența autorului, a reprezentanților conducerii Asociației Liga Albanezilor din România și a numeroși invitați, reunind iubitori ai literaturii și ai vieții culturale constănțene. Participanții au avut ocazia să afle mai multe despre noul volum, despre procesul de creație și despre temele abordate în roman, în cadrul dialogurilor purtate cu autorul și invitații prezenți.

Lansarea a oferit publicului posibilitatea de a interacționa direct cu Liviu Lungu, iar la finalul întâlnirii fiecare participant a primit un exemplar al romanului, însoțit de autograful autorului.

Prin organizarea acestui eveniment, Asociația Liga Albanezilor din România și Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța au reafirmat importanța promovării literaturii contemporane și a dialogului cultural, oferind publicului un nou prilej de întâlnire cu unul dintre autorii români ai momentului.

O delegație a Congresului Statelor Unite a efectuat, în luna iunie, o vizită la Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu din județul Constanța. Din delegație au făcut parte congresmenii republicani Michael Bost (Illinois), Daniel Newhouse (Washington), Keith Self (Texas) și Timothy Moore (Carolina de Nord). 

 În contextul apropierii momentului în care imobilul de pe bulevardul Magheru va intra într-un amplu proces de reabilitare, merită readusă în atenție istoria uneia dintre cele mai emblematice clădiri ale Bucureștiului interbelic. Este vorba despre fostul imobil ARO-Paramount, un reper al arhitecturii moderniste, construit în urma unei inițiative a companiei Asigurarea Românească, una dintre cele mai importante companii de profil din perioada interbelică.

În anul 1929, Asigurarea Românească demarează lucrările pentru cel mai ambițios proiect imobiliar din portofoliul său, amplasat pe bulevardul Take Ionescu, astăzi bulevardul Magheru. Proiectul a fost realizat în urma unui concurs de arhitectură, câștigat de arhitectul Horia Creangă, care a coordonat o echipă formată din Ionel Creangă, Haralamb Georgescu și Lucia Dumbrăveanu.

Deși inițial fusese conceput un proiect spectaculos în stil art deco, din considerente financiare a fost realizată o variantă mai simplificată, păstrând însă caracterul modernist al ansamblului. Clădirea a fost gândită ca un complex urban compus din trei corpuri distincte, dintre care două au fost finalizate în 1931: turnul de birouri, care includea un restaurant panoramic, și corpul rezidențial.

În decembrie 1934 a fost finalizată și sala de cinematograf, unul dintre cele mai moderne spații de proiecție ale vremii. Aceasta dispunea de o instalație de climatizare ultramodernă, asigurând condiții optime pentru cei aproximativ 1.200 de spectatori pe care îi putea găzdui. Interiorul cinematografului era decorat cu marmură, oglinzi și iluminat ambiental, iar odată cu inaugurarea acestuia a fost montată și celebra siglă ARO pe fațada clădirii.

De-a lungul timpului, clădirea a suferit mai multe modificări, în special în perioada comunistă, când o parte dintre elementele originale de interior, inclusiv placările din marmură ale holurilor, au fost îndepărtate. Cu toate acestea, imobilul a rămas unul dintre reperele arhitecturale majore ale Bucureștiului, simbol al modernității interbelice și al ambițiilor urbane ale epocii.

La sfârșitul anilor '30, România făcea pași importanți în organizarea și reprezentarea persoanelor cu deficiențe de auz și vorbire. Potrivit datelor oficiale, în anul 1938 existau aproximativ 18.000 de surdo-muți la nivel național, dintre care aproape 120 locuiau în București. Pentru a-și apăra drepturile și a-și promova interesele, aceștia s-au organizat într-o asociație condusă de cunoscutul sculptor Vasile Dimitriu-Leorda, una dintre personalitățile marcante ale vremii.

Un moment important pentru această comunitate urma să fie organizarea, în septembrie 1940, a Congresului Internațional al Surdo-Muților, eveniment pe care România trebuia să îl găzduiască în Capitală. În perspectiva acestui congres, conducerea asociației a decis construirea unui sediu modern, care să reflecte atât prestigiul organizației, cât și ambițiile unei comunități aflate în plină afirmare.

Astfel, în anul 1938 au început lucrările la ceea ce era numit „Casa Tăcerii”, un imobil elegant în stil Art Deco, cu două etaje, remarcat prin liniile sale moderne și volumetria specifică arhitecturii interbelice. Clădirea era gândită să devină un centru al vieții asociative, un spațiu destinat întâlnirilor, activităților culturale și reprezentării persoanelor cu deficiențe de auz.

Din păcate, izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial și evenimentele dramatice prin care a trecut România începând cu anul 1940 au schimbat radical prioritățile țării. Până în prezent nu am găsit informații certe care să confirme dacă proiectul a fost finalizat și dacă imobilul a fost vreodată folosit în scopul pentru care fusese conceput.

__________________

reconstrucție cu ajutorul Google Gemini AI

În anul 1930, Bucureștiul făcea un nou pas spre modernitate odată cu inaugurarea clădirii Lido, amplasată pe Bulevardul Brătianu, la colț cu strada Franklin. Concepută inițial ca imobil de birouri, clădirea avea să fie transformată, până la sfârșitul aceluiași an, într-un hotel de lux, devenind rapid unul dintre cele mai elegante locuri din Capitală.

Adevărata atracție a complexului era însă amenajarea din curtea interioară: prima piscină cu valuri artificiale din România. O inovație spectaculoasă pentru acea vreme, piscina, cu o suprafață de aproximativ 500 de metri pătrați, oferea bucureștenilor o experiență comparabilă cu marile stațiuni europene.

În jurul bazinului au fost amenajate pergole elegante, un bar, o zonă cu șezlonguri și chiar un cinematograf în aer liber, transformând locul într-un veritabil centru al vieții mondene. Atmosfera era completată de spectacole susținute de un exotic corp de balet, al cărui prim star a fost Hilda Sando, una dintre cele mai apreciate artiste ale vremii.

Întregul ansamblu a fost proiectat în stil Art Deco de arhitectul Ernst Doneaud, îmbinând eleganța arhitecturală cu cele mai moderne facilități ale epocii. Hotelul Lido și celebra sa piscină au devenit rapid un simbol al Bucureștiului interbelic, reflectând perioada în care capitala României era supranumită „Micul Paris”.

 Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” din Constanța a găzduit vineri, 26 iunie, lansarea volumului „Scriitori și jurnaliști dobrogeni din exilul creator. Dicționar. Antologie”, apărut în 2026 la Editura Eikon. Evenimentul a reunit cercetători, oameni de cultură și iubitori ai literaturii interesați de recuperarea memoriei culturale a exilului românesc și de valorificarea contribuției autorilor originari din Dobrogea.

Volumul este semnat de Corina-Mihaela Apostoleanu, Sebastian Doreanu, Anastasia Dumitru, Dana Militaru, Rodica Păvălan, Daniel Florin Predoiu, Amelia Stănescu și Camelia Zăbavă, sub coordonarea profesoarei Mihaela Albu, una dintre cele mai importante cercetătoare ale fenomenului exilului românesc.

De-a lungul activității sale, Mihaela Albu a publicat numeroase studii și volume dedicate literaturii și presei exilului românesc, la edituri prestigioase precum Editura Academiei Române, Editura Muzeului Literaturii Române, Editura Institutului Cultural Român, Editura Aius și Editura Eikon. Totodată, este inițiatoarea și coordonatoarea colecției „Cărțile exilului”, prin care sunt readuse în atenția publicului personalități și opere create în afara granițelor României.

Noul dicționar dedicat scriitorilor și jurnaliștilor dobrogeni din exil, inclusiv autorilor aromâni, continuă proiectul editorial început cu volumul consacrat scriitorilor olteni și face parte dintr-o serie amplă care își propune să documenteze contribuția creatorilor proveniți din toate regiunile istorice ale României Mari și care și-au desfășurat activitatea în exil.

În cadrul lansării au prezentat volumul dr. Corina-Mihaela Apostoleanu, dr. Steliana Bajdechi, dr. Anastasia Dumitru, iar întâlnirea a fost moderată de dr. Amelia Stănescu, managerul Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman” Constanța. Evenimentul a evidențiat importanța recuperării patrimoniului literar al exilului românesc și readucerea în circuitul cultural a unor autori care au continuat să promoveze limba și cultura română din afara granițelor țării.