România nu a fost niciodată izolată de marile curente geopolitice. De la Tratatul de la Yalta până la extinderea NATO, soarta noastră a depins mereu de relația dintre marile puteri. Astăzi, într-o lume în care războiul din Ucraina, ascensiunea Chinei și instabilitatea Orientului Mijlociu redefinesc securitatea globală, România are nevoie de o strategie clară.

Această strategie se construiește în jurul unei axe fundamentale: Washington–București–Tel Aviv. O axă care înseamnă putere militară, inteligență strategică și experiență în fața celor mai mari amenințări contemporane. O axă care nu este doar un simbol, ci o linie de viață pentru securitatea națională.

Parteneriatul strategic cu Statele Unite a fost consfințit oficial în 1997, dar rădăcinile lui sunt mai adânci. După 1989, România a văzut în Washington nu doar un aliat militar, ci și un model de dezvoltare. Baza Mihail Kogălniceanu a devenit una dintre cele mai importante platforme americane din Europa, iar exercițiile militare comune au demonstrat că România nu este doar un beneficiar pasiv de securitate, ci un contributor activ.

Însă adevărata valoare a acestei axe vine din completarea ei cu Tel Avivul. Israelul oferă ceea ce nici Washingtonul, nici Bucureștiul nu pot asigura singure: expertiză unică în intelligence, cibernetică, apărare aeriană și contraterorism. Într-un moment în care atacurile nu mai vin doar cu tancul și racheta, ci și prin spațiul virtual și propaganda hibridă, experiența Israelului devine indispensabilă pentru securitatea României.

România este așezată pe linia frontului. În Est, Rusia încearcă să își reconstruiască sfera de influență, atacând Ucraina și amenințând direct statele de la Marea Neagră. În Sud, Iranul destabilizează Orientul Mijlociu, susținând grupări teroriste și testând rachete cu bătaie lungă. Iar în plan global, China avansează prin investiții, infrastructură și propagandă subtilă, punând presiune pe economiile vulnerabile.

Axa Washington–București–Tel Aviv răspunde acestor pericole printr-o combinație unică:

• forța militară americană, care descurajează Rusia;

• experiența israeliană, care contracarează amenințările teroriste și cibernetice;

• poziția strategică a României, care transformă Bucureștiul în avanpostul estic al lumii libere.

La Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu, în Constanța, s-a desfășurat unul dintre cele mai solicitante și prestigioase cursuri militare: Școala Americană de Asalt Aerian Sabalauski. Peste 200 de soldați americani și șase români s-au reunit aici pentru a învăța împreună tehnici complexe de operațiuni aeriene, consolidând nu doar abilități fizice și tactice, ci și un parteneriat strategic de lungă durată între România și Statele Unite

Cursul de 10 zile începe cu ceea ce soldații numesc „day zero”: o probă de rezistență fizică, alergare de două mile și un traseu cu obstacole care testează fiecare centimetru de forță și agilitate. Participanții urcă scări și frânghii, sar peste ziduri și trec prin structuri complexe de lemn, toate în timp ce strigă cu voce tare «Air Assault!», antrenându-și atât corpul, cât și spiritul de echipă.

Pe parcursul programului, candidații învață să organizeze misiuni de asalt aerian, să manipuleze echipamente de încărcare în zbor și să înțeleagă specificațiile diferitelor tipuri de aeronave militare. Totul se finalizează cu o ceremonie de absolvire în care, în acest an, 82 de soldați au primit aripile de asalt aerian – simbol al profesionalismului și al curajului.

Ceea ce face acest program cu adevărat unic nu este doar pregătirea fizică sau tehnică, ci modul în care militarii români și americani învață să lucreze împreună și să comunice eficient, dezvoltând ceea ce instructorii numesc "emotional fluency in english" – capacitatea de a recunoaște, înțelege și gestiona emoțiile proprii și ale celorlalți într-un context de cooperare intensivă.

Pentru mulți soldați români, interacțiunea cu instructorii americani aduce o experiență care merge dincolo de exercițiile militare. Limbajul și cultura americană, pe care mulți români au început să le descopere încă din anii ’90 prin filme, muzică și emisiuni TV, devin aici instrumente practice de comunicare și înțelegere reciprocă. Cursul îi provoacă să gândească și să acționeze într-un mediu unde instrucțiunile nu vin doar în limba maternă, ci într-un cadru internațional, unde precizia și claritatea sunt vitale.

Astfel, emotional fluency nu este doar o abilitate individuală – este liantul care permite ca echipele să funcționeze ca un organism unit. Soldații învață să-și exprime clar intențiile, să citească reacțiile colegilor și să adapteze rapid modul de comunicare. Această fluență emoțională reflectă, într-un fel, începuturile americanizării României post-comuniste: atunci când tinerii din anii ’90 au început să învețe engleza și să asimileze referințe culturale americane, s-a pus baza pentru o deschidere care, astăzi, se traduce în colaborare militară eficientă și respect reciproc.

În practică, asta înseamnă că un soldat român care poate explica o manevră sau poate semnaliza un risc, chiar dacă nu stăpânește perfect engleza, va fi înțeles și sprijinit, iar instrucțiunile instructorilor americani sunt adaptate astfel încât nimeni să nu fie lăsat în urmă. Prin aceste mecanisme subtile, cursul construiește mai mult decât competențe militare: formează o echipă internațională capabilă să acționeze rapid, eficient și în deplină încredere unul în celălalt.

Provocările au fost numeroase: de la efortul fizic extrem, la coordonarea între echipe și supraviețuirea în condiții dificile. Dar tocmai aceste experiențe împreună consolidează abilitățile soldaților și le oferă încrederea necesară pentru operațiuni reale, fie că sunt desfășurate în România sau în teatrele de operațiuni internaționale.

Școala Sabalauski nu formează doar soldați, ci adevărați ambasadori ai cooperării internaționale. Prin aceste cursuri, militarii învață să se adapteze cultural și psihologic, să construiască relații bazate pe respect și profesionalism și să fie pregătiți să intervină rapid oriunde este nevoie. Absolvirea unui curs de asalt aerian la Mihail Kogălniceanu este, așadar, mai mult decât o realizare individuală – este o victorie a colaborării dintre România și Statele Unite, un exemplu concret că alianțele strategice nu se construiesc doar prin tehnologie sau arme, ci prin încredere, comunicare și experiență comună.

Aceasta este povestea curajului, a disciplinei și a prieteniei internaționale, la Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu. Un loc unde soldații români și americani învață să zboare împreună – și să învețe unii de la alții. Până data viitoare, să ne amintim că forța unei alianțe stă în oameni, nu doar în echipamente.

_______________________

foto: by Sgt. Asher Atkinson, 7th Mobile Public Affairs Detachment

În inima Sectorului 4, acolo unde Șoseaua Berceni se intersectează cu Turnu Măgurele și Sergent Ion Iriceanu, se ridică una dintre cele mai ambițioase lucrări de infrastructură din București: Pasajul Apărătorii Patriei. Un proiect care promite nu doar să fluidizeze traficul, ci și să schimbe complet fața acestei zone. 

Pasajul va avea o lungime totală de 860 de metri, cu două benzi pe sens, fiind proiectat să suporte un flux intens de trafic. Structura este susținută de piloți forați de 28 de metri adâncime și 1,5 metri diametru, în număr de 46, plus radiere și ziduri de sprijin masive.

Până acum, s-au folosit peste 770 de tone de armătură și 6.365 de metri cubi de beton. Costul total al investiției este estimat la 87 de milioane de lei (aproximativ 20 de milioane de euro), iar termenul de finalizare este sfârșitul anului 2026. Constructorul este o asociere de firme românești cu experiență în proiecte mari de infrastructură

Din randările oficiale și imaginile de pe șantier, pasajul impresionează prin designul său modern, de tip pod hobanat (cable-stayed), cu doi piloni înalți și eleganți, din care coboară cabluri albe, perfect tensionate. Balustradele laterale au un model geometric iluminat, care noaptea va transforma structura într-un reper vizual al orașului.

Pe lângă partea rutieră, proiectul include stații de tramvai pe pasaj, conectate prin lifturi și escalatoare direct cu stația de metrou Apărătorii Patriei și cu transportul public de la sol. Este gândit ca un nod intermodal – un punct de legătură între mașini, tramvaie, autobuze și metrou.

Pasajul Apărătorii Patriei nu este doar o lucrare locală, ci o piesă importantă din puzzle-ul inelului median de circulație al Capitalei. Odată finalizat, va lega mai eficient sudul de nordul orașului, reducând timpii de deplasare și descongestionând intersecțiile din zonă.

Pentru un București sufocat de trafic, astfel de proiecte sunt esențiale. Ele nu doar rezolvă problemele de azi, ci pregătesc orașul pentru provocările următoarelor decenii.

Pasajul Apărătorii Patriei este mai mult decât o construcție de beton și oțel – este o investiție în mobilitatea și viitorul Bucureștiului. Rămâne de văzut dacă, odată finalizat, va reuși să livreze toate promisiunile. Până atunci, urmărim șantierul și așteptăm momentul în care primele mașini vor trece pe deasupra acestei intersecții aglomerate.

_____________________
sursă imagini: Primăria Sectorului 4

 Burger King a intrat pentru prima dată pe piața locală în 2008, printr-un francizat. Era perioada crizei economice și planurile nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor. Costuri mari de operare, consum mai scăzut decât se anticipase, și probabil o localizare mai puțin potrivită a restaurantelor au dus la retragerea brandului. Astfel, în 2012, Burger King ieșea complet din România.

Șapte ani mai târziu, în 2019, Burger King a revenit, de data aceasta sub operarea AmRest, un grup puternic cu experiență în regiune. Primul restaurant deschis a fost în Mega Mall București, iar reacția publicului a fost foarte bună – peste 15.000 de clienți în primele zile. De aici, a urmat o strategie de expansiune constantă, cu accent pe malluri, locații stradale și unități drive-thru.

Dincolo de cifre, revenirea Burger King are și o semnificație simbolică: orice expansiune a unui brand american în România merită salutată, pentru că astfel de investiții nu înseamnă doar locuri de muncă și diversitate în consum, ci și o consolidare a relațiilor economice cu Statele Unite.
Într-o lume globalizată, unde competiția este acerbă, fiecare pas înainte al unui brand american aici reflectă încrederea investitorilor americani în piața românească și întărește parteneriatul nostru transatlantic.

Dacă inițial Burger King s-a concentrat doar pe centrele mari, în ultima perioadă observăm o schimbare de strategie.
Astăzi, compania deschide restaurante și în orașe mai mici – precum Slobozia, Focșani și Râmnicu Vâlcea – iar în curând vom vedea un restaurant nou și în Medgidia (unitatea va avea 284,8 mp și va beneficia de acces rapid pentru comenzi „drive-thru”). Aceasta este o premieră pentru județul Constanța, acesta fiind primul restaurant de lanț internațional din afara reședinței de județ.

Această orientare către orașele de dimensiuni medii sau mici ar putea fi cheia pentru atingerea obiectivului declarat: o rețea de aproape 50 de restaurante Burger King în România în următorii ani.

Dintr-o perspectivă economică, putem spune că Burger King recuperează un teren pierdut și acoperă segmente de piață ignorate până acum.

Opinia mea este că McDonald’s ar fi putut aplica o strategie similară încă din anii ’90, când a intrat pe piață. Prezența rapidă nu doar în capitale de județ mari, ci și în orașe mai mici, ar fi consolidat și mai mult dominația brandului.

Un alt exemplu vine de la KFC, care a testat restaurante în proiectul pilot de la rest stop-urile de pe autostrada A1. Este un model interesant, inspirat de Statele Unite, unde infrastructura rutieră este strâns legată de lanțurile fast-food și de retail. Sper ca acesta să fie extins la nivelul întregii rețele de autostrăzi și să vedem o părezență a tuturor lanțurilor: KFC, Poepeyes, Burger King, McDonald's, Pizza Hut, Domino's, etc.

Dacă acest model va fi extins pe toată rețeaua de autostrăzi, putem imagina în viitor o Românie cu rețele integrate de fast-food, benzinării, supermarketuri și moteluri de dimensiuni medii – ceea ce ar ridica standardele pentru servicii la drum lung.

Expansiunea Burger King în România este un studiu de caz despre adaptarea strategiei la realitățile pieței. După un eșec inițial, compania a revenit, și acum mizează pe acoperirea orașelor mai mici și pe diversificarea locațiilor.

Dacă această direcție va fi urmată și de alți jucători mari precum McDonald’s sau KFC, putem vorbi în viitor de o modernizare a întregului ecosistem de servicii rapide din România, la un nivel comparabil cu cel din Statele Unite.

În anii '50, după încheierea ocupației sovietice, Statele Unite au depus eforturi continue și susținute pentru reluarea relațiilor bilaterale, relații care deveniseră foarte strânse în perioada anilor '30. 

Printre acțiunile întreprinse s-au numărat și numeroase expoziții de prezentare a Statelor Unite: viața de zi cu zi, industria, tehnologia, transporturile, arhitectura etc. Dar și publicarea unor reviste precum Sinteza, Cercetare și Dezvoltare în SUA, Omul pe lună și altele care erau trimise bibliotecilor din România dar și oamenilor din sfera politică, economică și socială care puteau influența o reluare a colaborării dintre cele două state.

Una dintre cele mai importante a fost expoziția „Arhitectura Contemporană în Statele Unite”.  Sub această denumire erau prezentate noile mișcări arhitecturale de peste ocean: mid-century modern, googie, space-age design și international style. Stiluri născute din noile tehnologii și materiale ce au devenit disponibile spațiului civil după încheierea celui de al doilea război mondial și care marcau elementele ce aveau să influențeze trei decenii din existența USA - atomul și cursa pentru cucerirea spațiului. 

Iar acest stil mid-century modern a fost adoptat de o serie de arhitecți români și implementat în diverse proiecte, în special comerciale (centre comerciale de tip open air mall în București și marile orașe). 

În plin regim comunist, când arhitectura era adesea un instrument de propagandă și uniformizare, litoralul românesc a devenit un spațiu paradoxal — un laborator de modernitate unde stilul mid-century modern a prins rădăcini surprinzătoare. Clădiri precum Hotelul Perla sau Restaurantul Neon din Eforie Nord, proiectate de arhitecți vizionari precum Cezar Lăzărescu, au adus pe malul Mării Negre o estetică occidentală, cu linii curate, volume simple și ferestre largi care invitau lumina să pătrundă.

Această arhitectură nu era doar funcțională — era o formă subtilă de rezistență. Într-un sistem care promova monumentalismul rigid și simbolismul ideologic, aceste construcții exprimau libertate, deschidere și o viziune alternativă asupra vieții urbane. Era ca și cum, pentru câteva luni pe an, turiștii români pășeau într-o lume paralelă, unde designul era despre confort, estetică și bucuria de a trăi.

Astfel, stilul mid-century modern nu a fost doar o alegere estetică — a fost o formă de dialog cu lumea liberă, ascunsă în betonul subțire și umbrele geometrice ale hotelurilor de pe faleză.

Stilul mid-century modern a fost mult mai mult decât un trend estetic — a fost o expresie a optimismului american postbelic și o redefinire a modului în care oamenii trăiau, munceau și se raportau la spațiul lor. Arhitecți și designeri europeni (inclusivi români, precum Harlan Georgesco), mulți influențați de Bauhaus, au emigrat în SUA și au adus cu ei idei moderne despre funcționalitate și estetică. A promovat linii curate, forme geometrice sau organice, materiale inovatoare (plastic, metal, lemn laminat) și o estetică minimalistă.

În 1962, la intrare în stațiunea Mamaia, dinspre bulevardul Aurel Vlaicu, se inaugura complexul: blocul A3 și restaurantul R6, cunoscute publicului larg ca ansamblul hotelier Perla. Arhitecții responsabili de proiect fiind Mina Laurian și Virginia Lupu Petrea. Aceștia proiectează un hotel în stil internațional ce dispunea de un restaurant panoramic la ultimul etaj, precum și un corp cu un singur nivel, în stil MCM, ce cuprindea spații comerciale, piscină și zonă de alimentație publică.

 Înainte de actuala navă școală „Mircea” a existat micuțul bric „Mircea”, o navă superbă ce a înfruntat cu bărbăție mările și strâmtorile lumii, cunoscând atât furtuni teribile cât și ape liniștite, bucurii, dar și drame...

Un personaj aparte și cu un rol cheie în echipaj era pilotul Moș Antonio, Antonio Rotta pe numele său real acesta se născuse în minul port Vila San Giovani de pe coasta Calabriei. Povestea acestuia ne este relatată de către Locotenentul Ed. Gezzo în revista Marea Neagră (interbelică).

***

Mic de statură, îndesat, şi bine legat; cu figura-i blândă, cu ochi pătrunzători sub sprâncenele-i stufoase, energice, pe puntea lui „Mircea" Moş Antonio, cu picioarele goale, cu pantaloni suflecați, se învârtea toată ziua bombănind în limba lui, un jargon marinăresc italo-român.

Moş Antonio era italian din Calabria, din Vila San Giovani, mic port ce străjueşte poarta Messinei spre Vest. Plecat din patrie de 42 de ani, adusese în mijlocul nostru acea atmosferă de limbuţie şi drag de viaţă, caracteristică meridionalului. La 62 de ani Antonio era încă sprinten, se urca în vârful catargului, la Rândunică, unde, singur, se asigura de executarea manevrei. Patruzeci şi doi de ani a instruit pe marinarii noştri, ca maestru pilot la manevra velelor. Şi multe lucruri aveam de învăţat dela acest lup de mare. Doar, navigase pe vechile corăbii, luase parte în călătorii lungi dela Londra la Sidney, făcând parte din acele echipaje, care nu se mai întorceau decât înjumătățite de valuri, furtuni şi boli.

Antonio Rotta, era un mare îndrăgostit de cariera sa. Avea un cult pentru bastimentul său, iar vela, făcuse din el un pânzar fără seamăn admira navele cu pânze şi detesta maşinele şi motoarele ,,râşniţele", cum le spunea el. In legătură cu aceasta se povesteşte că:

Venind în port în anii din urmă, o escadră compusă din cele mai frumoase vase Franceze, în frunte cu „,Dugay-Trouin" şi întrebat ce părere are despre aceste bastimente, a răspuns: ,,Asta non sono bastimente - sono pontonis. -  Bastiment esti,,Mircea”.

Dela Antonio cunosc povestea lămâei, care a vindecat un echipaj întreg de boala scorbutului.

Tot el povestea că în apropierea Insulei Şerpilor, un elev al Şcoalei de Marină, de pe bord zărind estompându-se la orizont Insula Şerpilor, s'a grăbit să anunţe pe Ofiţerul de cart: „Să trăiţi d-le Căpitan, se zăreşte Arhipelagul".

O singură întâmplare nu a povestit-o Antonio, şi aceasta pentrucă amintirea ei îl necăja cumplit.

-,,La Balcic, în radă, în anii din urmă Antonio provocă un ofiţer dela bord la o întrecere de bărci cu vele. Din vreme rivalul moşului a avut inspirația ca să înlocuiască legăturile solide ce țin vela prinsă de catarg, prin legături slabe. Abia porniți cu velele ridicate, vântul umflând velele iar legăturile fiind slabe, Antonio şi-a văzut velele pornind în chip de smeu. Numai cine l'a cunoscut işi poate închipui scandalul şi hazul ce au urmat.

Antonio, s'a bucurat în viață de cea mai graţioasă atențiune şi din partea întregii Familii Regale. Este ştiută copilăria trăită la bordul navelor a Auguştilor fii ai Casei noastre Regale. Antonio a avut prilejul să plimbe în bărci şi să distreze pe A. A. L. Lor, care s'au ataşat de el compensându-l cu cea mai firească atențiune.

La Balcic în anul 1928, când eram aci, în radă, sub comanda Comandorului Pogonat, Antonio, a cărui cabină era un depozit de coloniale şi bunătăți, cu talentul său neîntrecut şi în arta culinară, în special în ..Spaghete al Sugo", a avut cinstea de a pregăti prânzul Regal, oferit la bordul nostru cu ocazia eşirei în mare a M. S. R. Regina Maria şi A. S. R. Principesa Ileana.

Mi-aduc aminte de Mircea", aplecat sub vele, Antonio se împărţea între bucătărie şi manevre, cu darul său nostim. Imediat după prinderea decorației, cu aerul cel mai candid se adresă: Acuma Maestate dați-i-mu şi una butelia di şampania".

Această distincție i-s'a acordat în urma salvărei unui torpilor.

Acest torpilor era adus la remorcă pe mare rea. Din cauza furtunei s'a rupt remorca, rămânând torpilorul cu cuţiva oameni şi cu Moş Antonio pe el. Prin priceperea sa, a lăsat ca torpilorul să devieze până aproape de funduri accesibile ancorărei. Aci, a ancorat cu cele două ancore şi tot lanțul dela bord. Zile în şir a stat în situaţia aceasta, fără hrană, apă şi fără a se odihni. Salvase un torpilor, bine meritând această recompensă.

Antonio, în relațiile cu marinarii bordului, era bun şi darnic cu soldații buni. Le oferea tutun şi bunătăţi, susținându-i în fața Comandantului. Cu ofiţerii pe cari din diferite motive nu-i putea agreea, atunci când Comandantul îi trecea la examinare punându-i să facă volte, avea grijă Antonio, ca la comenzile ordonate el să pue cârma invers, spre a le strica manevra. Acestea erau micile lui glume răutăcioase.

În toamna anului 1929-1930, Antonio, ajuns de ani şi de un vechiu reumatism, deşi în aparență voinic, el şi cu vărul său Domenico, maestru velar la Serviciul Maritim Român, încep a-și aranja situațiile spre a se retrage din Marină.

S'a dat un banchet la care a luat parte toată Marina. A fost o adevărată serbare peste care plutea atmosfera acelei melancolii, minunat sintetizată în Partir, c'est mourir un peu". De la Graniță de acolo unde cuprins de realitatea clipei care-i toarnă în suflet acele simptome ale despărţirii pentru totdeauna de acolo, vărsând încă o lacrimă pentru marea, bricul şi marinarii lui, Antonio nu a putut înfrâna sentimentele şi, ca o manifestare a lor, a trimis următoarea mişcătoare telegramă: ,,Părăsind pământul țării Româneşti aşa de ospitalier, vă trimit ultimul meu salut şi ultimele mele gânduri".

Antonio, întors în satul său de marinari, în mijlocul familiei sale, după patruzeci şi doi de ani, îşi satisface dragostea de mare pe una din bărcile cu vele pe care o are. Şi cu această barcă el încrucişează drumul vapoarelor ce trece prin Messina. La informația mea, că vor trece prin Messina spre Napoli distrugătoarele noastre ..Mărăşti şi „Mărăşeşti", Antonio, cu bărcuţa sa, a aşteptat trecerea lor în larg.

O secundă... două, a zărit silueta lor ce goneau sub cei patruzeci şi cinci mii cai putere şi apoi s'au topit în două puncte fumegânde pe orizont.

Imi amintesc de ultimul cart de noapte pe ...Mircea". când Antonio şedea rezemat de piciorul catargului. Bricul era înclinat pe o coastă... nu se auzea decât un fâşiit scurt de val, iar cerul era plin, plin de velele lui Mircea".

Pe 19 iunie, lanțul românesc de restaurante de tip fast food FryDay va deschide prima locație din Constanța, în City Park Mall. 

 Anul 2025 va marca o premieră pentru Maritime Business Week, eveniment ajuns la cea de a patra ediție, care se va desfășura în perioada 20-22 mai, cuprinzând astfel și Zilele Orașului Constanța, dar și Ziua Portului Constanța.