Fotografia aceasta, realizată în anul 1932, surprinde una dintre cele mai fascinante construcții științifice ale Bucureștiului interbelic: Observatorul Astronomic Filaret. Imaginea are ceva aproape cinematografic – cupola monumentală, liniile circulare ale clădirii și atmosfera de început de secol XX par desprinse dintr-o lume în care știința, eleganța și optimismul modernității mergeau mână în mână.

Pentru mulți bucureșteni de astăzi, ideea că România avea în perioada interbelică asemenea centre dedicate astronomiei și cercetării poate părea surprinzătoare. Și totuși, Dealul Filaret a reprezentat timp de decenii unul dintre cele mai importante puncte ale cercetării astronomice românești.

Observatorul a fost dezvoltat în jurul vechiului Observator Astronomic și Meteorologic de pe Dealul Filaret, nucleul actualului Institut Astronomic al Academiei Române. În perioada interbelică, aici se desfășurau observații astronomice, cercetări meteorologice și activități științifice care conectau România la marile rețele academice europene ale vremii.

Arhitectura clădirii este impresionantă chiar și astăzi. Cupola rotativă domina întregul ansamblu și adăpostea instrumentele astronomice utilizate pentru observațiile cerului. Forma circulară a construcției nu era doar estetică, ci și funcțională, fiind gândită special pentru activitatea științifică. În fotografia din 1932 se observă perfect monumentalitatea cupolei și proporțiile elegante ale clădirii, înconjurată încă de vegetație și de un București mult mai aerisit decât cel de astăzi.

În acea perioadă, astronomia avea un prestigiu aparte. Era epoca marilor descoperiri cosmice, a fascinației pentru univers și a încrederii că știința poate redefini viitorul omenirii. România interbelică încerca să țină pasul cu acest spirit european al progresului, iar existența unui observator astronomic modern la București era parte din această ambiție intelectuală.

Puțini își mai amintesc astăzi că zona Filaret nu înseamnă doar parcul și gara cu același nume, ci și un important capitol din istoria cercetării românești. Dealul Filaret devenise încă din secolul al XIX-lea un spațiu asociat științei, observațiilor meteorologice și studiului cerului.

Fotografia din 1932 nu surprinde doar o clădire. Ea surprinde o epocă. Un București elegant, cultivat și conectat la marile curente intelectuale europene. Un oraș care investea în institute, observatoare, muzee și academii. Un oraș care privea spre stele nu doar la figurat, ci și la propriu.

Astfel de imagini devin astăzi documente ale unei memorii urbane care merită redescoperite și protejate. Pentru că ele ne amintesc că Bucureștiul nu a fost doar un oraș administrativ sau politic, ci și un centru al culturii, al cercetării și al modernității românești. 

______________

imagine restaurată cu ajutorul Google Gemini AI

Există multe aspecte care mă despart de Adrian Năstase din punct de vedere politic, mai ales în ceea ce privește raportarea la China. Cu toate acestea, ar fi nedrept să ignor contribuția majoră pe care domnia sa a avut-o pentru cultura, istoria și patrimoniul României. Dincolo de omul politic, Adrian Năstase rămâne un intelectual autentic, un colecționar pasionat de istorie, artă și frumos, iar acest lucru se reflectă în proiectele culturale pe care le-a susținut de-a lungul timpului.

În urma sa rămân fapte concrete, instituții și inițiative care vorbesc de la sine.

Unul dintre cele mai importante exemple este vila ADIRI – Asociația de Drept Internațional și Relații Internaționale – restaurată prin intermediul Fundației Europene Titulescu. La începutul anilor 2000, imobilul era practic o ruină. Clădirea a fost recuperată în urma unui proces complex purtat de fundație împotriva unor cereri considerate nejustificate de restituire. Situația a fost cu atât mai delicată cu cât acei moștenitori s-au opus inclusiv repatrierii osemintelor lui Nicolae Titulescu de la Cannes, deși aceasta era dorința explicită prevăzută în testamentul său. A fost nevoie inclusiv de un proces internațional, câștigat cu sprijinul președintelui François Mitterrand.

Fundația Europeană Titulescu nu primește fonduri de la stat și funcționează cu doar trei colaboratori remunerați simbolic. Cu toate acestea, în cei 25 de ani de existență, a devenit unul dintre cele mai importante centre culturale din București. Bilanțul activității sale este impresionant: 250 de volume publicate sub egida fundației, 120 de conferințe naționale cu participare internațională, 250 de dezbateri pe teme de istorie și drept internațional, 300 de mese rotunde cu experți români și străini, 500 de lansări de carte și peste 10.000 de exemplare donate bibliotecilor din țară. Începând cu anul 2020, fundația a lansat și revista bianuală „Perspective”.

Cărțile și studiile prezentate în cadrul fundației poartă semnăturile unor directori de muzee, cercetători științifici, academicieni și istorici de prestigiu, ceea ce arată nivelul intelectual și academic al activităților desfășurate aici.

Un alt proiect cultural remarcabil este Muzeul Hărților și Cărții Vechi, inaugurat la 4 aprilie 2003 într-o superbă vilă în stil mediteranean revival, situată pe strada Londra nr. 39, sector 1, București. Dana și Adrian Năstase au contribuit semnificativ la realizarea colecției muzeului prin donarea a sute de hărți din colecția personală.

Astăzi, patrimoniul muzeului include peste 1000 de hărți, gravuri, desene, litografii și obiecte specifice tematicii cartografice. Exponatele sunt organizate într-un mod care îmbină latura științifică cu cea artistică, evidențiind evoluția cartografiei la nivel mondial și, în special, reprezentările istorice ale spațiului românesc.

Printre cele mai valoroase exponate se numără lucrările marilor geografi ai secolului al XVI-lea, realizate pe baza informațiilor provenite de la autori ai Antichității precum Strabon, Ptolemeu și Herodot. Sebastian Münster, autorul celebrei „Cosmografii”, ocupă un loc important în colecție, alături de Gerardus Mercator și Abraham Ortelius, considerați pionieri ai cartografiei științifice moderne. Hărțile dedicate spațiului est-european și teritoriului românesc au o importanță aparte în cadrul muzeului.

În ceea ce privește ADIRI, trebuie amintit că această instituție reprezenta odinioară unul dintre centrele importante ale diplomației și studiilor internaționale românești. Ședința inaugurală a avut loc la București, în martie 1966, în prezența unor personalități de prim rang ale statului român: Corneliu Mănescu, Grigore Geamănu, Adrian Dimitriu, Vasile Vlad, academicienii Constantin Daicoviciu și Athanase Joja, precum și Mircea Malița.

Scopul ADIRI era „analiza și interpretarea principiilor de politică externă ale țării noastre” și promovarea legalității internaționale, a păcii și cooperării între state.

În structura de conducere a asociației se regăseau nume importante ale epocii. Ion Gheorghe Maurer a fost ales președinte de onoare, profesorul Traian Ionașcu președinte, iar printre vicepreședinți se aflau Corneliu Mănescu, Grigore Geamănu și academicianul Constantin Daicoviciu. Funcția de secretar general a revenit lui Mircea Malița.

Încă de la început, ADIRI și-a propus să publice rezultatele cercetărilor sale într-o revistă științifică de specialitate – „Revista română de studii internaționale”, publicată atât în limba română, cât și în limbi străine. Tradiția editorială a continuat ulterior prin „Revista Română de Drept Internațional” (Romanian Journal of International Law – RRDI), asociată Secției de Drept Internațional a ADIRI și filialei române a International Law Association.

În anul 2003, întreaga bibliotecă a fundației a fost transferată către Ministerul Afacerilor Externe. În prezent, ADIRI nu mai funcționează, nu mai are angajați și nu mai primește fonduri.

În aceeași vilă își desfășoară însă activitatea Fundația Europeană Titulescu, una dintre cele mai importante organizații dedicate istoriei și culturii naționale, înființată în 1991. Lista fondatorilor este impresionantă și reunește personalități marcante din România și din străinătate: Robert Badinter, Jacques Bariety, Dan Berindei, Denis Deletant, Corneliu Coposu, Mircea Malița, Corneliu Mănescu, Andrei Pleșu, Petre Roman, Marin Sorescu, Grigore Vieru, Jean d’Ormesson, Maurice Couve de Murville, Maurice Schumann și multe alte nume importante din diplomație, mediul academic și cultural european.

Privind toate aceste realizări, este greu de negat faptul că Adrian Năstase a avut un rol important în conservarea și promovarea patrimoniului cultural și intelectual românesc. Dincolo de disputele politice sau diferențele ideologice, rămân instituțiile salvate, colecțiile donate, conferințele organizate și o întreagă infrastructură culturală construită în jurul ideii de memorie, diplomație și identitate națională.

La final, nu pot să nu observ o ironie amară a ultimilor ani: aceleași cercuri venite pe filieră useristă, care au contribuit la distrugerea minunatului proiect cultural Casa Artelor „Dinu Lipatti”, par astăzi hotărâte să lovească și în proiectul Titulescu.

Casa Artelor „Dinu Lipatti” nu era doar o clădire de patrimoniu, ci un adevărat templu al muzicii și culturii bucureștene. Acolo, doamna Alice Barb a investit ani de muncă, suflet, sensibilitate și dăruire autentică pentru a crea un spațiu viu al culturii. În acea casă încărcată de memorie aveau loc concerte de muzică clasică, recitaluri de pian și vioară, vernisaje de pictură, conferințe și mese rotunde dedicate istoriei muzicii românești.

Era unul dintre puținele locuri din București unde cultura se manifesta firesc, elegant și constant, într-o atmosferă apropiată de spiritul marilor saloane culturale europene. Nu vorbim despre un proiect formal sau birocratic, ci despre o instituție care reușise să creeze comunitate în jurul valorilor autentice.

Cu toate acestea, în ciuda opoziției puternice venite atât din partea lumii culturale, cât și din partea cetățenilor Capitalei, Primăria Municipiului București a decis desființarea fundației culturale. Rezultatul este trist și simbolic pentru felul în care România își tratează adesea valorile: astăzi, clădirea zace goală, abandonată și lipsită de viața culturală care o transformase cândva într-un reper al Bucureștiului.

De aceea, mulți privesc cu îngrijorare atacurile și presiunile îndreptate acum către proiectul Titulescu și către instituțiile culturale care funcționează în jurul acestuia. Există sentimentul că se repetă același tipar: în loc să fie protejate și dezvoltate, spațiile culturale autentice sunt lăsate să se stingă lent, sub pretexte administrative, politice sau ideologice.

Iar atunci când astfel de proiecte dispar, nu se pierd doar niște clădiri sau instituții. Se pierde memorie culturală, continuitate intelectuală și o parte din identitatea Bucureștiului și a României.

 Izvorul Sissi Ștefanidi din Parcul Cișmigiu, una dintre lucrările delicate ale sculptorului Ion Dimitriu-Bârlad, este mai mult decât un simplu element decorativ al Bucureștiului interbelic. Ridicat în anul 1927, la cererea familiei îndurerate Ștefanidi, monumentul poartă în piatră o poveste de iubire filială și pierdere, transformată în memorie publică.

Realizat din piatră de Bașchioi, ansamblul o înfățișează pe o mamă copleșită de durere, surprinsă în gestul simbolic al turnării apei dintr-un ulcior. Imaginea are o încărcătură emoțională puternică, sugerând atât actul de ofrandă, cât și încercarea de a da viață unei amintiri care refuză să se stingă.

Pe soclul monumentului se păstrează inscripția originală: „ISVORUL SISSI / ÎNCHINAT SCUMPEI MELE COPILE / SISSI ȘTEFANIDI”, mărturie directă a durerii personale care a stat la baza ridicării sale. Statuia a fost amplasată pe un teren ce aparținuse familiei Ștefanidi și care a fost donat ulterior Primăriei București pentru amenajarea Noii Grădini, actualul Parc Cișmigiu (Sissi Ștefanidi se stinsese din viață la doar 21 de ani).

Astăzi, monumentul este inclus în Lista monumentelor istorice (2010) a Municipiului București, la poziția 2369, cod LMI B-III-m-B-20050, fiind recunoscut ca parte a patrimoniului cultural național.

Din păcate, în ultima perioadă, statuia a fost vandalizată, fiind distruse ulciorul și brațul drept al figurii. Această degradare afectează nu doar integritatea artistică a lucrării, ci și memoria sensibilă pe care o poartă, transformând un spațiu al reculegerii într-unul al absenței și neglijenței.

 Doina Ruști se întâlnește cu publicul constănțean la Cazino Constanța, în cadrul unui eveniment literar dedicat apariției celui mai nou roman al său, „Nas de bulgar”, publicat la Editura Humanitas în 2026.

Evenimentul va avea loc marți, 19 mai, de la ora 18.00, și se înscrie într-un turneu literar organizat în jurul noului volum semnat de una dintre cele mai importante prozatoare contemporane din România.

Întâlnirea de la Cazino Constanța se va desfășura sub genericul „5 povești” și va aduce în atenția publicului istorii mai vechi și mai noi, întâmplări legate de istoria urbană, episoade dramatice și pasionale, întâlniri și emoții care au legătură directă cu universul romanului „Nas de bulgar”, fără a face însă parte din acțiunea acestuia.

Alături de Doina Ruști se vor afla:
• Mircea Solcanu – jurnalist radio și actor
• Carmen Paraschivescu – psiholog și psihoterapeut
• Emil Tatu – avocat și jurnalist tv
• conferențiar universitar doctor Alina Cristea – Facultatea de Arte, Universitatea Ovidius
• Elena Gatcin – pian

Amfitrionul evenimentului va fi Iulia Pană, scriitoare și artist vizual.

Evenimentul este organizat de Asociația KULTurale, în parteneriat cu Societatea Patrimoniu Constanța Litoral SRL.

Despre romanul „Nas de bulgar”

„Nas de bulgar” este o amplă poveste despre iubire, identitate și memorie, plasată într-un campus studențesc marcat de tensiuni sociale și istorii personale dramatice. Romanul urmărește relația dintre doi tineri – un student la Conservator și o studentă la Litere – ale căror destine se intersectează într-un univers în care prezentul și trecutul se suprapun permanent.

Cartea propune o incursiune în istoria arhaică a românilor, evocând migrațiile dunărene, miturile sudului balcanic, cultul lui Dionysos, mercenarii bulgari și vechi lumi dispărute, toate integrate într-o poveste despre maturizare și căutarea identității.

Criticii literari au descris romanul drept o saga cinematografică și densă, în care realismul și fantasmarea coexistă într-o formulă literară originală. „Nas de bulgar” continuă direcția deschisă de romanul „Ferenike”, explorând teme precum iubirea, memoria, migrația, comunismul și originile identitare.

„A iubi înseamnă a afla cine ești” – una dintre ideile centrale ale cărții – devine și cheia unei povești în care experiența intimă se întâlnește cu istoria colectivă.

 În după-amiaza zilei de vineri, 15 mai, Sala de evenimente a Bibliotecii Județene Constanța a devenit locul unei întâlniri dedicate literaturii dobrogene contemporane, odată cu lansarea romanelor „Lanțurile Thaliei” și „Casa dascălului”, semnate de scriitorul Adrian Nicola și apărute la Editura Editgraph, în anii 2025 și 2026.

 Joi, 14 mai, Sala de evenimente a Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman” din Constanța a devenit spațiul unui dialog literar captivant, dedicat unuia dintre cei mai apreciați prozatori contemporani ai generației sale, Tudor Ganea. Într-o atmosferă caldă și atentă la nuanțe, publicul prezent a avut ocazia să urmărească o conversație amplă între scriitor și Angelo Mitchievici, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România și profesor al Facultății de Litere din cadrul Universității „Ovidius”.

 Kira Hagi s-a întors acasă, la Constanța, printr-un proiect artistic profund personal și emoționant. În eleganta atmosferă a Cazinoului Constanța a fost prezentată expoziția multidisciplinară „AGAPI – O jumătate de secol de iubire”, un demers artistic care explorează memoria, identitatea și legăturile dintre generații prin pictură, fotografie, film documentar și instalație.

Expoziția propune publicului o incursiune intimă în universul afectiv și cultural al artistei vizuale și actriței Kira Hagi, pornind de la povestea bunicilor săi, Papu și Dadi, transformată într-un simbol universal al continuității familiale și al iubirii care traversează timpul.

 De obicei evit biografiile cinematografice. Cele mai multe ajung să fie superficiale, exagerate sau filtrate prin viziunile și obsesiile producătorilor, în loc să prezinte cu adevărat omul și artistul din spatele legendei. Iar în cazul lui Michael Jackson, despre care s-au spus și produs atâtea lucruri nedrepte și mizerii de-a lungul anilor, aveam toate motivele să fiu sceptic. Totuși, după ce am văzut o postare făcută de Alexandra Zărnescu, am decis să îi dau o șansă filmului „Michael”. Și mă bucur enorm că am făcut-o.

Filmul este pur și simplu fantastic. Reușește ceva foarte rar pentru un biopic: să transmită emoție autentică și să te facă să simți că omul de pe ecran este chiar artistul pe care l-ai admirat cândva. Jaafar Jackson a fost incredibil în rolul principal. Au existat momente în care uitam complet că nu îl privesc pe Michael însuși. Gesturile, privirea, vocea, energia scenică – toate au fost recreate cu o naturalețe impresionantă.

M-am bucurat enorm să văd sala plină de tineri. La final, mulți dintre spectatori aveau lacrimi în ochi. Filmul are o încărcătură emoțională foarte puternică, mai ales pentru cei care am crescut cu muzica lui Michael Jackson și l-am urmărit în anii în care încă trăia. A fost ca o reîntâlnire cu un prieten vechi, pierdut de mult timp și regăsit pentru câteva ore. Filmul te trimite cu gândul la o lume care astăzi pare dispărută. Nu știu dacă era neapărat o lume mai bună decât cea în care trăim acum, dar Michael reprezenta pentru mulți oameni ideea că încă există lumină, speranță și frumusețe.

Primul meu contact cu muzica lui Michael a fost la începutul anilor ’90, prin casetele VHS trimise de unchiul meu din Germania. Așa am ajuns să îi iubesc muzica și să îi admir showmanship-ul unic. „Smooth Criminal”, „Billie Jean” și „Dirty Diana” au rămas până astăzi printre piesele mele preferate și cred că filmul surprinde perfect magia acelei perioade.

„Michael” îi face, în sfârșit, dreptate artistului. Filmul nu evită suferințele și greutățile prin care a trecut încă din copilărie. Vedem durerea copilului care și-a pierdut copilăria prea devreme, presiunea enormă pusă asupra lui și singurătatea care l-a urmărit ani la rând. În același timp însă, filmul scoate în evidență și partea lui luminoasă: bunătatea, generozitatea și dorința sinceră de a aduce bucurie oamenilor prin muzică.

Este un film care celebrează atât artistul, cât și omul Michael Jackson. Dacă ar fi să îi reproșez ceva, singurul lucru ar fi că pare prea scurt. Când se termină, ai impresia că ai mai fi vrut să rămâi puțin în acea lume.

Îi dau 9,5/10 și recomand tuturor să îl vadă, mai ales la IMAX.

Also...FUCK the critics!