Povestea navei începe în șantierul naval al Reichsmarine din Wilhelmshaven, la începutul anilor ’20 — o perioadă în care Europa încă își lingea rănile după Marele Război. Construită între 1922 și 1923, nava a intrat în serviciul companiei Hugo Stinnes Linien, purtând cu ea ambițiile unei Germanii care încerca să-și reconstruiască prezența maritimă și comercială.

În 1926, destinul ei se leagă de unul dintre cele mai puternice nume din navigația transatlantică: Hamburg America Line. Trei ani mai târziu, nava traversează oceanul într-o primă cursă către Chile, deschizând o nouă etapă în existența sa. Era epoca marilor traversări, când Atlanticul nu era doar o întindere de apă, ci o punte între continente, speranțe și piețe comerciale.

Anii ’30 aduc o nouă schimbare de pavilion și identitate. În perioada 1932–1933, nava intră în dotarea Serviciul Maritim Roman (SMR) și primește un nume cu rezonanță națională: SMR Ardeal. Sub acest nume, operează croaziere în Marea Mediterană și Marea Neagră, devenind parte a efortului României interbelice de a-și afirma prezența maritimă și de a conecta Constanța la marile rute comerciale și turistice.

Dar istoria nu iartă nici navele.

La 11 iunie 1942, în plin război mondial, vasul este torpilat de un submarin sovietic. Lovitura marchează începutul unui lung exil forțat: până în 1948, nava rămâne în portul Odessa, prinsă între frontiere schimbătoare și realități politice dure. Abia după acest an este înapoiată României.

Revenirea nu mai înseamnă însă gloria de odinioară. Nava reintră în circulație ca simplu cargo, muncind discret pe rute comerciale, departe de eleganța și promisiunea traversărilor transatlantice. În 1962, este trimisă la fier vechi. Odată cu ea dispare și ultimul transatlantic din flota românească — o filă închisă din istoria maritimă a României.

Destinul ei reflectă fidel secolul XX european: reconstrucție, expansiune, război, confiscare, revenire și, în final, dispariție. O navă care a schimbat steaguri, nume și misiuni, dar care a rămas martor tăcut al transformărilor dramatice ale unei epoci.

Există oameni care nu doar scriu despre un loc, ci devin ei înșiși parte din sufletul lui. Ovidiu Dunăreanu este, fără îndoială, unul dintre acești oameni. Patriarh al scriitorilor dobrogeni și un veritabil corifeu al culturii de pe tărâmul dintre Dunărea și Marea Neagră, el și-a aniversat, în avans cu o zi, ziua de naștere în cel mai potrivit cadru cu putință: Biblioteca Județeană Constanța, un spațiu care i-a fost o adevărată casă spirituală.

Înconjurat de prieteni, colaboratori și colegi, într-o atmosferă caldă și sinceră, scriitorul a celebrat nu doar trecerea unui an, ci o viață dedicată literaturii și culturii. Pe 21 februarie, la Constanța, Ovidiu Dunăreanu împlinește 76 de ani și marchează peste o jumătate de secol de activitate neîntreruptă – ca scriitor, jurnalist, editor și bibliotecar.

Numele său este indisolubil legat de Dobrogea, ale cărei povești le-a spus cu autenticitate, sensibilitate și forță artistică. Este unul dintre cei mai reprezentativi povestitori ai acestui spațiu, apreciat nu doar la nivel național, ci și peste hotare, acolo unde operele sale au fost traduse și primite cu interes.

Rolul său în viața literară depășește însă propria operă. În calitate de președinte al Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România, membră a Uniunea Scriitorilor din România, și redactor-șef al revista Ex Ponto, Ovidiu Dunăreanu a fost și rămâne un sprijin constant pentru generații întregi de autori. Pentru mulți, el nu este doar un coleg, ci și un prieten, editor și lector atent, cel care a contribuit discret, dar decisiv, la formarea și afirmarea vocilor literare din regiune.

Aniversarea sa, celebrată între rafturi de cărți și oameni apropiați, a fost mai mult decât o simplă sărbătoare. A fost o recunoaștere firească a unei vieți dedicate cu fidelitate cuvântului scris și culturii dobrogene. Într-un timp în care reperele autentice sunt tot mai rare, Ovidiu Dunăreanu rămâne unul dintre acele nume care dau consistență și continuitate spiritului literar dintre Dunăre și mare.

Există fotografii care surprind evenimente. Și există fotografii care surprind o stare de spirit. Aceasta, realizată la Cernăuți în 1937, aparține celei de-a doua categorii.

Privirea cade mai întâi pe clădirea masivă, modernă, sobră, dar elegantă. Fațada ei, cu linii verticale ferme și ferestre ordonate geometric, exprimă încrederea epocii în progres și în instituții. Este „căminul de ucenici Profesor I. Nistor”, numit astfel în onoarea lui Ion Nistor — istoric, profesor și unul dintre artizanii unirii Bucovinei cu România. Numele lui nu era întâmplător. El simboliza educația, continuitatea și responsabilitatea față de tineri.

Acest cămin nu era doar o clădire. Era o promisiune. În camerele sale locuiau ucenici — tineri veniți din sate și orașe mai mici, aflați la începutul unei vieți urbane. Pentru ei, Cernăuțiul nu era doar un oraș, ci o poartă spre meserie, independență și demnitate.

Alături funcționa centrul medical al Casei de Asigurări. Această asociere este profund simbolică. Sub același acoperiș — sau cel puțin în același complex — statul român interbelic oferea două lucruri esențiale: formare și protecție. Educația pentru viitor. Asistența pentru siguranță.

Pe stradă, viața curge liniștit. Câțiva trecători, un automobil al epocii, arbori plantați cu grijă de-a lungul trotuarului. În fundal, turla bisericii veghează asupra cartierului, ca o punte între tradiție și modernitate. Această coexistență este esența Cernăuțiului interbelic — un oraș în care universitatea, administrația, credința și viața cotidiană formau un echilibru armonios.

Fotografia surprinde și o anumită ordine morală a epocii. Nimic nu pare întâmplător. Clădirile sunt solide, trotuarele curate, arborii aliniați. Este imaginea unei societăți care credea în instituții, în disciplină și în responsabilitate colectivă.

În 1937, România trăia ultimii ani ai unei perioade de stabilitate. Nimeni din această imagine nu putea anticipa cât de dramatic avea să se schimbe lumea în doar câțiva ani. Tocmai de aceea, fotografia are o forță aparte. Ea nu documentează doar un loc, ci o stare de siguranță care avea să dispară.

Astăzi, privind această imagine, nu vedem doar o clădire. Vedem un model de societate. Un stat care investea în tineri. O comunitate care credea în viitor. Și un oraș care respira normalitate.

Aceasta este puterea unei fotografii: să transforme un moment obișnuit într-o mărturie peste timp.

 Astăzi, la sediul FBI din Washington, a avut loc o întâlnire care confirmă un lucru esențial: parteneriatul dintre România și Statele Unite intră într-o nouă etapă, una mult mai concretă și mai operațională.

Viceprim-ministrul și ministrul Afacerilor Interne, Cătălin Predoiu, s-a întâlnit cu conducerea FBI, inclusiv cu directorul Kash Patel, adjunctul directorului Christopher Raia și asistentul directorului pentru operațiuni internaționale, Jason Kaplan.

Această întâlnire nu a fost una simbolică. A fost o continuare directă a discuțiilor începute în decembrie 2025 și a avut un scop clar: stabilirea unor acțiuni concrete de cooperare între structurile de securitate din România și Statele Unite.

Discuțiile s-au concentrat pe formarea unor echipe operative mixte între Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliției Române, Direcția Generală de Protecție Internă și FBI. Aceste echipe vor acționa împreună pentru combaterea celor mai grave amenințări moderne: criminalitatea organizată internațională, traficul de droguri, traficul de persoane, migrația ilegală, cybercriminalitatea și terorismul.

În paralel, s-a stabilit dezvoltarea unor programe comune de pregătire și specializare, cu sprijinul biroului FBI din București și al FBI Academy din Quantico, Virginia, una dintre cele mai prestigioase instituții de formare în domeniul aplicării legii din lume.

Mesajul ministrului Predoiu a fost clar: această cooperare are ca obiectiv direct creșterea siguranței cetățenilor români și americani și dezvoltarea unei capacități comune de răspuns la amenințările globale.

Dar de ce este această întâlnire atât de importantă pentru parteneriatul strategic dintre România și Statele Unite?

Pentru că marchează trecerea de la cooperare formală la cooperare operațională reală. Nu mai vorbim doar despre schimburi de informații, ci despre echipe comune, investigații comune și pregătire comună.

În al doilea rând, această colaborare confirmă statutul României ca partener de încredere al Statelor Unite pe flancul estic. FBI nu dezvoltă astfel de programe aprofundate decât cu aliați considerați siguri și esențiali pentru securitatea regională.

În al treilea rând, România devine parte integrată a rețelei globale de combatere a criminalității coordonate de Statele Unite. Asta înseamnă acces la informații, tehnologii și metode de investigație de ultimă generație.

Și poate cel mai important aspect: această întâlnire consolidează parteneriatul strategic româno-american nu doar la nivel militar sau politic, ci la nivelul securității interne și al protecției directe a cetățenilor.

Prin aceste două întâlniri, cea din decembrie și cea de acum, s-au stabilit nu doar intenții, ci direcții concrete de acțiune. Este un semnal clar că relația dintre România și Statele Unite continuă să se adâncească, devenind mai practică, mai operațională și mai relevantă pentru securitatea reală a ambelor națiuni.

Arghir Culina a fost unul dintre cei mai prolifici și versatili exponenți ai stilului art deco din România. Activitatea sa nu s-a limitat la un singur tip de proiect, ci a cuprins o gamă largă de intervenții: de la locuințe individuale elegante la imobile colective moderne, de la clădiri industriale la sedii administrative și de birouri. Această diversitate reflectă nu doar talentul său, ci și capacitatea de a adapta limbajul art deco la nevoile unei societăți românești aflate în plin proces de modernizare.

Un rol esențial în dezvoltarea carierei sale l-a avut colaborarea cu Societatea de Asigurări Dacia‑România, una dintre cele mai importante instituții economice ale epocii. Perioada 1920–1948 a reprezentat pentru Culina un interval de maximă creativitate, în care a beneficiat de sprijinul unui client stabil și ambițios.

Fondată la București în 1881, în urma fuziunii societăților Dacia și România, compania a fost prima societate de asigurări din țară. În conducerea sa se regăseau reprezentanți ai unor familii influente ale elitei politice și economice românești, ceea ce i-a conferit stabilitate și prestigiu. Compania oferea o gamă largă de servicii, adresate atât persoanelor fizice, cât și companiilor de transport, fie ele terestre sau maritime.

Pentru această instituție, Arghir Culina a realizat sedii administrative, dar și proiecte cu o dimensiune socială importantă: locuințe pentru angajați și chiar locuințe dedicate pensionarilor companiei. Aceste inițiative reflectă un model corporativ modern, inspirat din Occident, în care bunăstarea angajaților era parte integrantă a identității instituției.

Un exemplu remarcabil al acestei colaborări este imobilul construit în anul 1934 pe Calea Șerban Vodă nr. 41. Conceput în stil art deco, blocul se remarcă prin echilibrul volumetric și eleganța detaliilor arhitecturale.

Clădirea este structurată cu parter comercial și patru etaje destinate locuințelor, reflectând modelul urban modern al epocii, în care funcțiunile comerciale și rezidențiale coexistau armonios. Un element distinctiv este mica curte interioară, discretă și elegantă, care oferea lumină naturală și un spațiu de respiro pentru locatari — un detaliu rafinat, caracteristic arhitecturii de calitate din perioada interbelică.

Planurile originale indică faptul că proiectul prevedea realizarea unei clădiri identice, în oglindă, pe lotul alăturat, creând astfel o compoziție urbană simetrică și coerentă. Nu există însă dovezi clare că această a doua clădire a fost vreodată construită. În prezent, terenul respectiv este ocupat de un bloc ridicat în perioada comunistă, care contrastează vizibil cu rafinamentul și proporțiile construcției interbelice.

Opera lui Arghir Culina rămâne un reper important pentru înțelegerea modernizării urbane a României interbelice. Prin colaborarea cu instituții puternice și prin aplicarea consecventă a principiilor art deco, el a contribuit la definirea unei identități arhitecturale urbane moderne, elegante și funcționale.

Imobilul de pe Calea Șerban Vodă nr. 41 nu este doar o clădire, ci o mărturie a unei epoci în care arhitectura, economia și viziunea socială convergeau pentru a construi un oraș modern și coerent. Astăzi, aceste clădiri rămân repere discrete, dar esențiale, ale patrimoniului arhitectural bucureștean.

_______________

reconstrucție cu ajutorul Google Gemini AI, cum ar fi putut arăta dacă se construia si cealaltă aripă

 Astăzi, la Biblioteca Județeană „I. N. Roman” din Constanța, timpul a părut să încetinească pentru câteva ore. Sala, plină de tineri, profesori și iubitori de jurnalism, a devenit locul unei întâlniri autentice, parte a proiectului „Portret de Jurnalist”. În fața lor nu a venit doar un profesionist, ci un om. Silvia Pascale – jurnalist, mamă, femeie – și-a deschis sufletul și a vorbit despre drumul ei, fără măști și fără formule prefabricate.

A vorbit despre începuturi, despre emoțiile primilor pași într-o redacție, despre nesiguranță, dar și despre acea chemare interioară care nu te lasă să renunți. A vorbit despre provocări, despre momentele în care realitatea este mai dură decât idealurile, dar și despre împlinirile care dau sens tuturor sacrificiilor. Mai presus de toate, a transmis un mesaj simplu, dar esențial: să ai curajul să-ți urmezi visul.

La mijlocul anilor 1930, în stațiunea Eforie Nord, atunci cunoscută simplu ca Eforie, Întreprinderea Aeronautică Română, simbol al ambiției industriale românești, ridica un sanatoriu balnear destinat propriilor angajați. Era mai mult decât un simplu loc de tratament. Era o declarație de modernitate.

Clădirea, proiectată în stil art deco, se desfășura elegant pe parter și un etaj, dar era dominată de un accent vertical de două etaje, inspirat direct din arhitectura unei aerogări. Turnul central, marcat cu inițialele I.A.R., sugera mișcare, progres și legătura profundă dintre sănătate, tehnologie și viitor. Totul era gândit pentru a reflecta identitatea unei industrii care privea spre cer.

După instaurarea regimului comunist, clădirea și-a pierdut identitatea originală. A fost redenumită mai întâi Hotel Tractorul, apoi Hotel Argeș. Odată cu aceste transformări, arhitectura inițială a suferit modificări numeroase și, din păcate, nefericite, care au estompat caracterul modernist al construcției.

Astăzi, puțini mai cunosc povestea acestui loc. În decembrie 2021, clădirea găzduia o agenție a B.R.D.. Din sanatoriu al elitei industriale românești, la hotel comunist și apoi la spațiu bancar, edificiul rămâne un martor tăcut al transformărilor profunde prin care a trecut România în ultimul secol.

_______________
Reconstrucție cu ajutorul Google Gemini AI