Povestea navei SMR Peleș începe departe de apele românești, în șantierul naval al Reichsmarine din Wilhelmshaven, Germania, la începutul anilor ’20. Construită sub numele Adolf von Baeyer, nava a intrat în serviciu în perioada 1922–1923, navigând pentru compania germană Hugo Stinnes Linien. Era o epocă în care Europa încerca să se reașeze după Marele Război, iar liniile maritime redeveneau punți vitale între continente.

În 1926, vasul a fost preluat de celebra Hamburg America Line (HAPAG), una dintre cele mai importante companii de transport maritim ale vremii. Sub pavilionul acesteia, nava a operat curse regulate între Europa și Chile, traversând Atlanticul și legând lumi diferite prin comerț și migrație.

Destinul său avea însă să se apropie treptat de România. În perioada 1932–1933, vasul a intrat în dotarea Serviciului Maritim Român (SMR), primind un nou nume: SMR Peleș. Rebotezarea nu a fost doar un gest administrativ, ci și unul simbolic. Numele trimitea la Castelul Peleș, reper al eleganței și al identității regale românești. Sub acest nume, nava a operat croaziere în Marea Mediterană și Marea Neagră, devenind parte a unei perioade în care România își afirma prezența maritimă și aspirațiile turistice.

Anii liniștiți ai croazierelor aveau să fie însă umbriți de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. În august 1941, în apropierea coastei bulgare, SMR Peleș a fost torpilată de submarinul sovietic SC-211. Nava a fost grav avariată și s-a scufundat parțial. Șapte membri ai echipajului și-au pierdut viața în acel atac, un final tragic pentru o navă care, timp de aproape două decenii, traversase mările Europei și Atlanticului.

De la Wilhelmshaven la Mediterană și Marea Neagră, de la curse transatlantice la un sfârșit violent în plin război, povestea SMR Peleș rămâne o mărturie a unei epoci în care navele nu transportau doar pasageri și mărfuri, ci și destine.

 Aeroportul Internațional Iași trece prin cea mai ambițioasă etapă de transformare din istoria sa recentă. Mâine, Consiliul Județean Iași va aproba proiectul de modernizare a Terminalului T3, o investiție de peste 59 de milioane de lei care va schimba fundamental experiența pasagerilor.

Într-o lume în care datele și integritatea guvernanței devin monedele de schimb ale viitorului, România face un pas decisiv. Recent, Institute for Legislative Analysis (ILA) din Statele Unite a anunțat lansarea primului său partener internațional chiar la București: Institutul de Cercetare Legislativă (ILR). Această colaborare nu este doar o formalitate, ci o mișcare strategică menită să redefinească rolul României pe harta globală a investițiilor și a tehnologiei.

 Astăzi a fost o zi cu totul specială în familia Fundației Cu

lturale „Metafora Constanța” – o adevărată dublă sărbătoare, trăită cu emoție, eleganță și bucurie.

Într-o atmosferă caldă, încărcată de flori, zâmbete și armonii artistice, membrii și simpatizanții acestei minunate mișcări culturale care animă orașul de la malul mării au celebrat iubirea, întinsă simbolic pe durata unei luni – de la Sfântul Valentin până la Dragobete. Evenimentul intitulat sugestiv „Dragobete – Sărbătoarea Iubirii” a avut loc astăzi, 22 februarie 2026, începând cu ora 13:00, la Restaurantul-pizzerie Scoica, pe strada Aprodul Purice, reunind artiști și invitați într-un cadru festiv și prietenos.

Momentele artistice au adus în prim-plan sensibilitatea și talentul unor interpreți îndrăgiți: Formația Alegra, Cornel Ionuț Ciubotaru, Roxana Ștefan, Alexia Yrene, Laurențiu Marinescu, Ella Chirilă, Paula Dina și Adrian Grădișteanu, precum și Luciana Șerban. Fiecare apariție a fost o declarație de iubire prin muzică și poezie, un omagiu adus sentimentului care ne unește și ne inspiră.

Însă sărbătoarea iubirii a fost dublată de un moment cu totul aparte: aniversarea zilei de naștere a membrei fondatoare, distinsa doamnă Garofița Jianu – sufletul și inspirația acestei frumoase mișcări culturale și artistice. Prin energia, eleganța și dăruirea sa, doamna Garofița Jianu a reușit să transforme Fundația Culturală „Metafora Constanța” într-un reper al vieții culturale constănțene, un spațiu al prieteniei, al artei și al valorilor autentice.

A fost o zi în care iubirea s-a cântat, s-a rostit și s-a trăit. O zi în care comunitatea „Metafora” a demonstrat încă o dată că arta apropie oameni, creează punți între generații și dă sens sărbătorilor noastre tradiționale.

 În anii ’30, în București prindea contur cartierul ceferiștilor „Steaua”. Nu era doar un ansamblu de locuințe, ci o lume ordonată, gândită până la cele mai mici detalii, inspirată direct din modelul cartierelor muncitorești din Statele Unite.

Străzile erau pavate și trasate drept, mărginit de copaci tineri care promiteau umbră peste ani. Casele, construite după planuri standard, aveau o eleganță discretă, cu influențe neoromânești — acoperișuri înclinate, proporții armonioase și mici grădini în față, unde familiile își plantau flori sau legume. În interior, locuințele ofereau un confort rar pentru acea vreme: două sau trei camere, hol, baie, bucătărie, beci și pod. Apa curentă și electricitatea nu erau un lux, ci o normalitate.

Cartierul nu era doar un loc de dormit, ci o comunitate completă. Căile Ferate Române construise pentru locuitori tot ce era necesar unei vieți stabile și demne: o biserică, două școli, liceul „Aurel Vlaicu”, spitalul „Witting” și maternitatea „Elena General Adrian”. Era un univers organizat în jurul ideii de siguranță, continuitate și apartenență.

Modelul venea de peste ocean. Inspirația directă fusese orașul companiei Pullman Company din Chicago, un simbol al urbanismului industrial american. Ca și acolo, disciplina socială era parte din proiect: în cartierul „Steaua” erau interzise cârciumile, bodegile și cazinourile. Ideea era simplă — stabilitatea familiei feroviarului era considerată la fel de importantă ca stabilitatea trenurilor pe care le deservea.

Până în 1936, cartierul ajunsese să găzduiască aproximativ 20.000 de oameni. Era, în sine, un mic oraș feroviar în interiorul Bucureștiului.

Unul dintre simbolurile modernității acestui cartier a fost magazinul universal cooperatist, construit de CFR în 1935. Inspirat din marile magazine cooperatiste americane, acesta era mai mult decât un simplu loc de cumpărături — era centrul economic al comunității. Aici, familiile găseau de toate: alimente, produse coloniale, textile, îmbrăcăminte, articole de menaj și măcelărie.

Fotografiile păstrate surprind atât fațada magazinului, cu firma „Cooperativa Grivița CFR”, cât și interiorul ordonat, unde clienții, îmbrăcați elegant, erau serviți cu calm și respect. Rafturile pline și atmosfera sobră reflectau o lume a disciplinei și a speranței, o lume în care modernitatea părea nu doar posibilă, ci deja prezentă.

Cartierul „Steaua” nu a fost doar un proiect imobiliar. A fost expresia unei viziuni — aceea că muncitorul român putea trăi într-un mediu civilizat, organizat și demn, după model american, dar adaptat spiritului românesc.

____________________
reconstrucție cu ajutorul Google Gemini AI

 Povestea navei începe în șantierul naval al Reichsmarine din Wilhelmshaven, la începutul anilor ’20 — o perioadă în care Europa încă își lingea rănile după Marele Război. Construită între 1922 și 1923, nava a intrat în serviciul companiei Hugo Stinnes Linien, purtând cu ea ambițiile unei Germanii care încerca să-și reconstruiască prezența maritimă și comercială.

În 1926, destinul ei se leagă de unul dintre cele mai puternice nume din navigația transatlantică: Hamburg America Line. Trei ani mai târziu, nava traversează oceanul într-o primă cursă către Chile, deschizând o nouă etapă în existența sa. Era epoca marilor traversări, când Atlanticul nu era doar o întindere de apă, ci o punte între continente, speranțe și piețe comerciale.

Anii ’30 aduc o nouă schimbare de pavilion și identitate. În perioada 1932–1933, nava intră în dotarea Serviciul Maritim Roman (SMR) și primește un nume cu rezonanță națională: SMR Ardeal. Sub acest nume, operează croaziere în Marea Mediterană și Marea Neagră, devenind parte a efortului României interbelice de a-și afirma prezența maritimă și de a conecta Constanța la marile rute comerciale și turistice.

Dar istoria nu iartă nici navele.

La 11 iunie 1942, în plin război mondial, vasul este torpilat de un submarin sovietic. Lovitura marchează începutul unui lung exil forțat: până în 1948, nava rămâne în portul Odessa, prinsă între frontiere schimbătoare și realități politice dure. Abia după acest an este înapoiată României.

Revenirea nu mai înseamnă însă gloria de odinioară. Nava reintră în circulație ca simplu cargo, muncind discret pe rute comerciale, departe de eleganța și promisiunea traversărilor transatlantice. În 1962, este trimisă la fier vechi. Odată cu ea dispare și ultimul transatlantic din flota românească — o filă închisă din istoria maritimă a României.

Destinul ei reflectă fidel secolul XX european: reconstrucție, expansiune, război, confiscare, revenire și, în final, dispariție. O navă care a schimbat steaguri, nume și misiuni, dar care a rămas martor tăcut al transformărilor dramatice ale unei epoci.

Există oameni care nu doar scriu despre un loc, ci devin ei înșiși parte din sufletul lui. Ovidiu Dunăreanu este, fără îndoială, unul dintre acești oameni. Patriarh al scriitorilor dobrogeni și un veritabil corifeu al culturii de pe tărâmul dintre Dunărea și Marea Neagră, el și-a aniversat, în avans cu o zi, ziua de naștere în cel mai potrivit cadru cu putință: Biblioteca Județeană Constanța, un spațiu care i-a fost o adevărată casă spirituală.

Înconjurat de prieteni, colaboratori și colegi, într-o atmosferă caldă și sinceră, scriitorul a celebrat nu doar trecerea unui an, ci o viață dedicată literaturii și culturii. Pe 21 februarie, la Constanța, Ovidiu Dunăreanu împlinește 76 de ani și marchează peste o jumătate de secol de activitate neîntreruptă – ca scriitor, jurnalist, editor și bibliotecar.

Numele său este indisolubil legat de Dobrogea, ale cărei povești le-a spus cu autenticitate, sensibilitate și forță artistică. Este unul dintre cei mai reprezentativi povestitori ai acestui spațiu, apreciat nu doar la nivel național, ci și peste hotare, acolo unde operele sale au fost traduse și primite cu interes.

Rolul său în viața literară depășește însă propria operă. În calitate de președinte al Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România, membră a Uniunea Scriitorilor din România, și redactor-șef al revista Ex Ponto, Ovidiu Dunăreanu a fost și rămâne un sprijin constant pentru generații întregi de autori. Pentru mulți, el nu este doar un coleg, ci și un prieten, editor și lector atent, cel care a contribuit discret, dar decisiv, la formarea și afirmarea vocilor literare din regiune.

Aniversarea sa, celebrată între rafturi de cărți și oameni apropiați, a fost mai mult decât o simplă sărbătoare. A fost o recunoaștere firească a unei vieți dedicate cu fidelitate cuvântului scris și culturii dobrogene. Într-un timp în care reperele autentice sunt tot mai rare, Ovidiu Dunăreanu rămâne unul dintre acele nume care dau consistență și continuitate spiritului literar dintre Dunăre și mare.

Există fotografii care surprind evenimente. Și există fotografii care surprind o stare de spirit. Aceasta, realizată la Cernăuți în 1937, aparține celei de-a doua categorii.

Privirea cade mai întâi pe clădirea masivă, modernă, sobră, dar elegantă. Fațada ei, cu linii verticale ferme și ferestre ordonate geometric, exprimă încrederea epocii în progres și în instituții. Este „căminul de ucenici Profesor I. Nistor”, numit astfel în onoarea lui Ion Nistor — istoric, profesor și unul dintre artizanii unirii Bucovinei cu România. Numele lui nu era întâmplător. El simboliza educația, continuitatea și responsabilitatea față de tineri.

Acest cămin nu era doar o clădire. Era o promisiune. În camerele sale locuiau ucenici — tineri veniți din sate și orașe mai mici, aflați la începutul unei vieți urbane. Pentru ei, Cernăuțiul nu era doar un oraș, ci o poartă spre meserie, independență și demnitate.

Alături funcționa centrul medical al Casei de Asigurări. Această asociere este profund simbolică. Sub același acoperiș — sau cel puțin în același complex — statul român interbelic oferea două lucruri esențiale: formare și protecție. Educația pentru viitor. Asistența pentru siguranță.

Pe stradă, viața curge liniștit. Câțiva trecători, un automobil al epocii, arbori plantați cu grijă de-a lungul trotuarului. În fundal, turla bisericii veghează asupra cartierului, ca o punte între tradiție și modernitate. Această coexistență este esența Cernăuțiului interbelic — un oraș în care universitatea, administrația, credința și viața cotidiană formau un echilibru armonios.

Fotografia surprinde și o anumită ordine morală a epocii. Nimic nu pare întâmplător. Clădirile sunt solide, trotuarele curate, arborii aliniați. Este imaginea unei societăți care credea în instituții, în disciplină și în responsabilitate colectivă.

În 1937, România trăia ultimii ani ai unei perioade de stabilitate. Nimeni din această imagine nu putea anticipa cât de dramatic avea să se schimbe lumea în doar câțiva ani. Tocmai de aceea, fotografia are o forță aparte. Ea nu documentează doar un loc, ci o stare de siguranță care avea să dispară.

Astăzi, privind această imagine, nu vedem doar o clădire. Vedem un model de societate. Un stat care investea în tineri. O comunitate care credea în viitor. Și un oraș care respira normalitate.

Aceasta este puterea unei fotografii: să transforme un moment obișnuit într-o mărturie peste timp.