Careul Artelor Amfora Constanța a vernisat expoziția de grup „Alchimia Femeii în Universul Floral”, un eveniment cultural găzduit de Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” din Constanța. Expoziția este dedicată femeii și primăverii, anotimpul renașterii, și a fost prezentată de graficianul și profesorul Năstase Leonte, care a introdus publicul în universul artistic al lucrărilor expuse.

Invitatul de onoare al vernisajului a fost domnul Cristian Cealera, scriitor și istoric, care a susținut o intervenție despre rolul și importanța femeilor în Tomisul antic, aducând în atenția publicului perspective istorice interesante asupra contribuției feminine în viața cetății de odinioară.

Expoziția reunește lucrări de excepție realizate de 48 de artiști plastici amforiști, fiecare dintre ei aducând pe simeze propria viziune artistică, pasiunea pentru artă și sensibilitatea de a reda frumusețea primăverii și a feminității. Diversitatea tehnicilor folosite oferă expoziției o bogăție vizuală aparte: lucrările sunt realizate în ulei, acuarelă, acril, grafică, goblen, tapiserie, sculptură și tehnica string art.

În cadrul vernisajului au fost prezentate și lucrările noilor membri ai Careului Artelor Amfora: Georgeta Drejneanu, Aurelia Tofan, Eugenia Țvetcov, Dragoș Pătrașcu și Marin Teodor, artiști care aduc un suflu nou și contribuie la consolidarea comunității artistice amforiste.

Întregul eveniment a fost coordonat de președintele Careului Artelor Amfora, Nynna Vizireanu, care continuă să susțină și să promoveze arta și artiștii plastici prin astfel de inițiative culturale dedicate publicului larg.

Când vorbim despre articolul 5 și NATO, realitatea este mult mai nuanțată decât pare la prima vedere. Mulți cred că NATO funcționează ca un bloc unitar, dar istoria arată că lucrurile sunt mult mai complicate și că alianța este adesea mai fragilă decât se afișează oficial.

Privind înapoi în timp, găsim exemple clare.

-1966, Franța se retage din board-urile de conducere/decizie ale NATO, revenind abia în 2009.

- 20 iulie 1974, un grup de revoluționari susținuți de Grecia încep acțiunea în Cipru, Turcia, inavdează insula. Grecia și Turcia fiind amândouă membre NATO, amândouă din 1952. În semn de protest Grecia s-a retras din NATO până în 1980.

-7 octombrie 1985, teroriști palestinieni capturează pasagerul italian Achille Lauro, ucid un cetățean american de etnie evreiască. Statele Unite ignoră presiunile NATO și ONU și președintele Reagan ordonă acțiune în forță, ceea ce duce la incidentul Sigonella. Italia, (membră fondatoare NATO în 1949, alături de USA) avea un pact secret de neagresiune cu teroriștii palestinieni. Abu Abbas, mastermind-ul acelui hijack se afla în avion pe aeroportul Sigonella când trupele americane au aterizat fără autorizație (italienii refuzaseră predarea lui Abbas) pentru a-l prinde dead or alive. Carabineri înconjuraseră avionul pentru a-l proteja și aveau ordin să folosească forța letală. De cealaltă parte USA trimsieseră Delta Force care la rândul lor aveau ordin de folosire a forței letale. Un adevărat strand-off între două țări fondatoare ale NATO. Abbas reușește să decoleze fiind urmărit de 3 avioane americane care decolaseră de pe Sigonella fără autorizație. Într-un final Abbas scapă prin Yugoslavia.

-1999 Bombardamentele din Yugoslavia - cu greu s-a obținut acordul celor 19 state membre NATO, a fost obținut în unele cazuri prin presiuni și chiar șantaj. Și a fost și un bypass UN.

-articolul 5 a fost invocat după 9/11 și la fel cu greu s-a obținut unanimitate. Franța a fost cea mai problematică națiune. De altfel Franța a criticat crunt decizia României de suport total față de US și a dus la amânarea cu 1 an a intrării în NATO.

-în timpul războiului din Afghanistan-Iraq birocrația din interiorul NATO a dus la situații tragice când trupele aliate au fost prinse în ambushes și friendly fire. Am niște povești teribile de la veterani canadieni și britanici....

E important de subliniat că articolul 5 nu obligă statele membre la o acțiune decisivă și coordonată. El spune doar că, dacă este activat, fiecare țară trebuie să acționeze așa cum crede de cuviință. În practică, asta înseamnă că solidaritatea nu este niciodată garantată, iar acțiunile pot fi fragmentate sau întârziate. Și de asemenea nu înseamnă că toate statele vor răspunde printr-o acțiune militară.

De aceea am susținut mereu că România trebuie să se lege strâns de Statele Unite. Parteneriatul cu SUA este mult mai concret și predictibil decât orice articol din NATO. Și pentru că discuțiile sunt actuale, da, România trebuie să facă lobby pentru prezența rachetelor nucleare americane pe teritoriul său. Focoasele nucleare nu sunt doar simbolice; ele reprezintă garanția zero a securității naționale.

La 4 februarie 2026, militari ai United States Army, încadrați în Joint Company Blavens, parte a Task Force Brawler din cadrul 3rd Combat Aviation Brigade, au desfășurat calificări FRIES (Fast Rope Insertion/Extraction System) pentru echipaje de luptă SWCC la Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu, România.

Antrenamentul a vizat echipaje ale Navy Special Warfare Combat Crewman (SWCC), specializate în operațiuni maritime speciale. Sistemul FRIES este utilizat pentru inserarea sau extragerea rapidă a personalului din elicopter, în zone unde aterizarea nu este posibilă – fie din cauza terenului, fie a condițiilor tactice. Tehnica presupune coborârea pe frânghii rapide, fără ca aeronava să atingă solul, reducând astfel timpul de expunere și riscurile operaționale.

Cine sunt unitățile implicate?

3rd Combat Aviation Brigade (3rd CAB) este o brigadă de aviație de luptă a armatei americane, cunoscută pentru participarea la operațiuni în Irak și Afganistan în cadrul rotațiilor post-9/11. Brigada operează elicoptere de atac, transport și sprijin logistic, asigurând mobilitate aeriană și sprijin direct pentru forțele terestre. De-a lungul ultimelor două decenii, unitățile sale au acumulat experiență semnificativă în teatre de operații active, în special în misiuni de asalt aerian și evacuare medicală în condiții de luptă.

Task Force Brawler reprezintă o structură operațională constituită în jurul brigăzii, adaptată pentru misiuni specifice într-un teatru regional. Astfel de task force-uri sunt flexibile și pot integra componente de aviație, logistică și comandă-control, în funcție de cerințele misiunii.

Joint Company Blavens, componentă a acestui dispozitiv, face parte din elementele tactice dislocate pentru rotația din Europa. Deși companiile individuale pot avea o identitate mai puțin cunoscută publicului larg, ele sunt integrate într-un lanț operațional cu experiență de luptă reală, rezultat al misiunilor desfășurate în ultimele două decenii.

În ceea ce privește echipajele SWCC, acestea aparțin comunității de operațiuni speciale maritime a SUA, fiind specializate în infiltrări și extrageri rapide pe căi navigabile sau de coastă, adesea în coordonare cu forțe speciale.

Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu a devenit în ultimii ani un nod strategic major pentru prezența americană pe flancul estic al NATO. Antrenamentele comune precum cel din 4 februarie 2026 reflectă accentul pus pe interoperabilitate – capacitatea forțelor americane și aliate de a opera împreună rapid și eficient.

Calificările FRIES nu sunt simple exerciții tehnice. Ele presupun sincronizare perfectă între echipajele aeriene și trupele inserate, disciplină operațională și standarde ridicate de siguranță. Faptul că astfel de antrenamente au loc în România indică nivelul de încredere și importanța strategică a regiunii.

Dincolo de aspectul tactic, astfel de activități ilustrează profunzimea Parteneriatului Strategic dintre România și Statele Unite. Prezența rotațională a unităților americane, antrenamentele comune și investițiile în infrastructură militară consolidează postura de descurajare și apărare colectivă pe flancul estic al Alianței.

Într-un context regional marcat de incertitudine, cooperarea militară româno-americană nu este doar simbolică. Ea se traduce în interoperabilitate reală, în proceduri comune și în capacitatea de reacție rapidă. Exercițiul FRIES de la Mihail Kogălniceanu este un exemplu concret al modului în care parteneriatul strategic funcționează în practică – prin pregătire, profesionalism și prezență constantă.

 Pe verso-ul fotografiei stă scris simplu: „1939 – Piesa «Clown» pe scena Studio a Teatrului Național. În rolurile principale: Finteșteanu, Brădescu și Fifi Mihailovici.” O notă scurtă, dar suficientă pentru a deschide o întreagă lume – Bucureștiul teatral din ajunul războiului.

Suntem în 1939. Europa trăiește ultimele luni de echilibru fragil. În București, însă, luminile scenei sunt aprinse. În clădirea monumentală a Teatrul Național din București, inaugurată în 1852 pe Calea Victoriei, publicul continuă să vină la spectacole, criticii scriu cronici, iar actorii își spun replicile cu aceeași intensitate ca întotdeauna. Nimeni nu știe cât de repede se va schimba lumea.

Fotografia surprinde un moment de tensiune scenică. Două personaje masculine par angajate într-un dialog grav, aproape confruntațional. În penumbră, o prezență feminină, elegantă și fragilă, completează tabloul. Lumina cade dur, expresionist, modelând fețele și decorul interior. Este un teatru al emoției și al contrastelor.

În distribuție îl regăsim pe Ion Finteșteanu, unul dintre marii actori ai secolului XX. În 1939, Finteșteanu era deja o prezență solidă a Naționalului, cunoscut pentru forța și precizia jocului său. Cariera lui avea să traverseze decenii și regimuri, dar aici îl vedem într-un moment de maturitate artistică interbelică.

Alături de el este menționat Brădescu – nume care apare în distribuțiile vremii, deși fără prenume pe fotografie identificarea exactă rămâne dificilă. Iar în rol feminin o regăsim pe Fifi Mihailovici, actriță activă în epocă, cunoscută pentru eleganța și prezența sa scenică.

Piesa „Clown” este asociată cel mai frecvent cu dramaturgul V. I. Popa, autor important al teatrului românesc interbelic. Textele lui îmbinau adesea ironia cu dramatismul, explorând ipocrizia socială, ratarea și condiția artistului. Figura clovnului – artist care zâmbește în timp ce ascunde o dramă – era, în 1939, aproape simbolică pentru o Europă care își purta încă masca de normalitate.

Spectacolul s-a jucat pe scena Studio a Naționalului. Această sală nu era o instituție separată, ci un spațiu integrat în clădirea istorică de pe Calea Victoriei. Mai mică decât sala mare, Studio-ul permitea montări mai intime, texte contemporane și formule regizorale mai îndrăznețe. Publicul era mai aproape de actori, respira odată cu ei. Pentru o piesă precum „Clown”, cu tensiune psihologică și conflict interior, acest cadru era ideal.

Clădirea veche a Teatrului Național avea să fie grav avariată în bombardamentele din 1944 și apoi demolată. Odată cu ea au dispărut și spațiile originale, inclusiv Studio-ul interbelic. Fotografia aceasta devine, astfel, nu doar o imagine de spectacol, ci o mărturie a unui loc care nu mai există.

Privind astăzi această scenă din 1939, avem sentimentul că asistăm la ultima stagiune a unei lumi. Actorii își joacă rolurile, publicul aplaudă, criticii comentează. Dincolo de ziduri, însă, istoria se pregătește să intre în scenă cu o forță incomparabil mai mare.

 Este anul 1939. Europa se află la doar câteva luni de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. În port, liniștea aparentă ascunde tensiunea unei epoci care se pregătește de furtună. Mircea, cu arborada ei înaltă și vergelele perfect aliniate, domină cadrul. Silueta suplă și echilibrată a velierului exprimă ambiția unei Românii care își consolida instituțiile, inclusiv marina militară, după model occidental.

În prim-plan, contrastul este izbitor: o mașină interbelică, cu forme rotunjite, și câțiva bărbați în paltoane și pălării, probabil oficiali sau membri ai echipajului, privesc spre navă. Întâlnirea dintre tehnologia modernă a epocii și eleganța clasică a unui velier cu trei catarge creează o imagine simbolică – tradiție și modernitate, împreună, pe cheiul britanic.

Pentru România, Mircea reprezenta mai mult decât un simplu vas-școală. Era un instrument diplomatic, o prezență vizibilă în marile porturi europene, un semn al profesionalizării marinei și al deschiderii către lume. Faptul că se află la Southampton în 1939 vorbește despre legăturile maritime și comerciale dintre România și Regatul Unit, dar și despre dorința de integrare în circuitul naval internațional.

Privind fotografia astăzi, nu putem să nu simțim o ușoară melancolie. Este o imagine din „ultima vară” a Europei vechi. În scurt timp, porturile aveau să fie dominate nu de vele, ci de convoaie militare, iar liniștea docurilor avea să fie înlocuită de sirene și explozii.

Mircea însă a supraviețuit vremurilor. A trecut prin război, prin schimbări de regim și prin decenii de transformări politice, rămânând un simbol al continuității și al formării generațiilor de marinari români.

Această fotografie nu este doar o amintire de familie sau o notă pe verso. Este o fereastră către un moment de echilibru fragil – când România își ancora speranțele în mări deschise, iar Europa încă mai părea navigabilă.

_______________

imagine reconstituiă cu ajutorul Google Gemini AI

 Astăzi, la Muzeul de Artă Constanța, am avut privilegiul de a participa la o incursiune emoționantă în istoria mărțișorului românesc. Nu a fost doar o simplă expoziție dedicată unei tradiții îndrăgite, ci o redescoperire a mărțișorului ca gest de solidaritate și ca instrument umanitar de întrajutorare.

Expoziția aduce în fața publicului 60 de mărțișoare realizate începând cu anul 1874, fiecare piesă fiind o mărturie a felului în care acest obicei s-a adaptat vremurilor și a căpătat noi semnificații în societatea românească modernă. Privind aceste mici obiecte, înțelegi cum tradiția nu a rămas statică, ci a evoluat odată cu istoria noastră.

După anul 1870, Regina Elisabeta a României a readus în atenția publicului tradiția mărțișorului, oferindu-i un suflu nou. În acea perioadă, mărțișoarele au început să fie realizate sub forma unor mici bijuterii, apreciate nu doar pentru simbolismul lor, ci și pentru valoarea artistică. Sub patronajul său, dar și al Regina Maria a României, mărțișorul a căpătat și o dimensiune caritabilă. Au fost create piese destinate strângerii de fonduri pentru sprijinirea unor organizații precum Societatea Principele Mircea, Crucea Roșie Română – parte a International Red Cross and Red Crescent Movement – și Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române.

În același timp, au apărut și mărțișoarele Flotei Naționale, vândute pentru susținerea Marinei Române, inițiativă sprijinită de Carol I al României. Astfel, un simbol al primăverii devenea și un simbol al responsabilității civice și al implicării în viața națiunii.

Colecția impresionează prin diversitatea materialelor și a stilurilor: mărțișoare realizate din materiale prețioase, cu influențe moderne și Art Nouveau, dar și cu motive tradiționale românești atent reinterpretate. Fiecare piesă spune o poveste despre gusturile epocii, despre elitele culturale și despre felul în care arta s-a întâlnit cu filantropia.

În cadrul evenimentului, colecționarul Anghel Georgian a prezentat apariția și evoluția mărțișoarelor din perioada regală. Activitatea sa transcende simplul act de a colecționa și devine o autentică recuperare a memoriei neamului, o formă de a readuce la lumină fragmente din identitatea noastră culturală.

Seara a fost îmbogățită de momentele muzicale oferite de talentata violonistă Cristina Dinescu, care a adăugat un plus de emoție și eleganță întregii experiențe.

Evenimentul a fost organizat cu sprijinul Asociația Dobrogea 150, demonstrând încă o dată că tradiția, cultura și spiritul comunitar pot merge mână în mână, construind punți între trecut și prezent.

Milița Pătrașcu este una dintre cele mai importante sculptorițe române ale secolului XX. Născută la 31 decembrie 1892, la Chișinău, Milita Pătrașcu și-a desăvârșit studiile artistice la Sankt Petersburg, München și Paris.

În anul 1919 îl întâlnește pe Constantin Brâncuși, care avea să-i devină mentor și îndrumător artistic. Influența acestuia se regăsește în simplitatea formelor și în forța simbolică a lucrărilor sale.

Fântâna Miorița, Monumentul Regimentului 13 Artilerie din Constanța și Mausoleul Ecaterinei Teodoroiu se numără printre cele mai reprezentative lucrări de for public realizate de Milita Pătrașcu, opere care definesc sculptura monumentală românească interbelică. 

Recent în patrimoniul Muzeului de Artă Constanța, a intrat, printr-un act de donație, un bust de bărbat. Donația a fost realizată de Unda Popp, artist vizual, profesor universitar și director al Departamentului Modă-Design Vestimentar din cadrul Universității Naționale de Arte din București, într-un gest de deosebită noblețe sufletească.

Iată cum destinul Miliței Pătrașcu pare a fi iremediabil legat de Constanța. Cu această ocazie vă prezint o inedită fotografie din atelierul artistei, datată 1935. În lucru se află Mausoleul „Ecaterina Teodoroiu” din Tărgu Jiu.

 În vara anului 1936, pe nisipurile încă liniștite ale stațiunii Bugaz, începea construcția unei clădiri care avea să devină simbolul modernității medicale românești de la malul mării. Pe atunci parte a litoralului românesc, Bugazul trăia un moment de ambiție și încredere: statul investea într-un proiect fără precedent – cea mai mare instituție medicală de pe țărmul Mării Negre.

Sanatoriul Maritim nu era doar un așezământ medical, ci o declarație arhitecturală. Proiectat de arhitectul italian Angello Viecelli, edificiul impresiona prin eleganța liniilor art deco, prin volumetria sa aerisită și prin ferestrele largi, gândite să lase soarele și briza mării să devină parte din tratament. Într-o epocă în care medicina începea să înțeleagă importanța climatului marin în recuperare, clădirea era concepută aproape ca un instrument terapeutic în sine.

Investiția a fost realizată de statul român în parteneriat cu Liga Natiunilor, un detaliu care arată anvergura și prestigiul proiectului. România interbelică își afirma astfel nu doar modernitatea, ci și integrarea într-un circuit european al ideilor și standardelor medicale.

Inaugurarea oficială a avut loc la 20 iunie 1937, în prezența Regelui Carol II. Momentul a fost unul solemn, încărcat de simbolism: un stat care își îngrijea copiii, investea în sănătate și privea spre viitor cu optimism. Fotografiile vremii surprind nu doar monumentalitatea clădirii, ci și emoția unei generații care credea în progres.

Succesul sanatoriului a fost însă atât de mare încât, la scurt timp, spațiul s-a dovedit neîncăpător. Nevoia de tratament și recuperare depășea estimările inițiale. Astfel, doar un an mai târziu, după planurile aceluiași Angello Viecelli, a fost inaugurată o nouă aripă. Extinderea confirma nu doar utilitatea instituției, ci și faptul că litoralul românesc devenise un reper medical regional.

Privind înapoi, Sanatoriul Maritim din Bugaz rămâne mai mult decât o clădire. Este o mărturie a unei epoci în care România îndrăznea să construiască la scară mare, să colaboreze internațional și să transforme țărmul mării într-un spațiu al speranței și vindecării.