facebook twitter youtube instagram
  • Home

Zetu Harrys

    TuriÈ™tii È™i constănÈ›enii aflaÈ›i în cursul zilei de sâmbătă în PiaÈ›eta Cazino din StaÈ›iunea Mamaia au avut ocazia de a participa la debutul Festivalului Filmului Kazah la ConstanÈ›a, care s-a făcut prin lansarea în România a filmului istoric kazah “Zorii Marii Stepe - The Dawn of the Great Steppe” - o producÈ›ie de tip epic movie, realizată în 2022, un film emoÈ›ionant È™i cu o cinematografie È™i vizualuri de excepÈ›ie (7.7/10 IMDB rating). 


Evenimentul a fost deschis de Excelenta Sa, Dl Ali Yerlik - Ambasador al Republicii Kazakhstan în România si alături de întreaga echipă a Embassy of Kazakhstan in Romania, împreună cu Consulul Onorific al Republicii Kazakhstan, doamna Corina Martin.

La lansarea filmului au participat și toți cei 21 de turiști ce s-au întors din Grupul cu Nr.1 de #ExcursieinKazakhstan, organizat de agenția Mistral Tours!




Povestea istorică "Zorii marii stepe" descrie evenimentele ce se desfăşoară între 1511 ÅŸi 1521, în perioada conducerii lui Kasym Khan. 

Un lider cutezător ÅŸi înÅ£elept, acesta a rămas în istoria Khazakhstanului pentru implicarea ÅŸi grija sa pentru statul Kazakh si cetăţenii lui. 

Preluând controlul asupra propriilor teritorii si continuând extinderea înspre estul Desht-i-Kiochak, el pune bazele statului actual Kazakh. 

Publicul va fi purtat într-o călătorie emoţionantă în inima misterioasei şi frumoasei stepe a secolelor XV-XVI, unde Kasym a luptat pentru independenţa şi viitorul poporului kazah.

Bătăliile impresionante, decorul şi costumele spectaculoase şi peisajele splendide de stepă i-au transpus pe cei prezenți în mijlocul unui eveniment îndepărtat, dar glorios din istoria Kazakhstanului.



    Dacă întrebi astăzi pe cineva din România cine a fost John Florea, nu va È™ti ce să îți răspundă. ÃŽn Statele Unite este văzut ca unul dintre cei mai mari fotografi din lume È™i în acelaÈ™i timp unul dintre cei mai apreciaÈ›i regizori de televiziune. Din prima linie a frontului È™i până în studiourile de la Hollywood, obiectivul camerei sale a surprins atât dramele războiului cât È™i frumuseÈ›ea unor femei precum Marilyn Monroe sau Jane Russell.


John Florea se năștea pe 28 mai 1916, într-o familie de imigranÈ›i români din Alliance, Ohio. La scurt timp aceÈ™tia se mută în Los Angeles. John își începe cariera de fotograf la San Francisco Examiner, după care se mută la prestigioasa publicaÈ›ie LIFE, pentru care realizează o serie de reportaje foto cu cele mai frumoase actriÈ›e de la Hollywood: nume precum  Jane Russell, Lucille Ball, Cyd Charisse, Marcia Van Dyke, Piper Laurie sau Alexis Smith.




În data de 7 Decembrie 1941, Florea se afla în studio developând o serie de fotografii făcute superbei Jane Russell, când află de atacul de la Pearl Harbor. Decide să se înroleze ca fotograf de război, ajungând astfel în prima linie a frontului, în zone precum Tarawa, Rabaul, Bulge, precum și în lagărele în care erau ținuți prizonierii americani de război, devenin astfel unul dintre primii foto-jurnaliști de război din USA. Fotografiile sale cu munții de cadavre de pe câmpurile de luptă și cu ororile războiului au făcut înconjurul lumii. Aceste fotografii au fost ca un jurnal personal care evocă schimbările prin care a trecut și care l-au marcat.

Fotografiile sale de pe front fac parte din expoziÈ›ia permanentă a International Center of Photography, New York.

Private Joe Demler, a prisoner of the Germans for 3 months, revealing his skeleton-like limbs as he lies on cot. (Photo by John Florea/The LIFE Picture Collection © Meredith Corporation)

După război revine la Hollywood, iar în 1949 se mută de la LIFE la Collier's. ÃŽntre 1951 È™i 1953 devine more or less fotograful oficial al lui Marilyn Monroe, realizând zeci de shooting-uri de modă, pin-ups, magazine covers È™i on set photos. Pe platoul de filmare al How to Marry a Millionaire, destinul lui Florea se intersectează cu cel al unui alt român, marele regizor Jean Negulesco, despre care voi vorbi într-un articol viitor.







Din 1958 È™i până în 1987 se dedică televiziunii, devenind regizor È™i producător al unor seriale celebre precum Bonanza, Daniel Boone, Mission: Impossible, CHiPs, The Dukes of Hazzard sau MacGyver. ÃŽn 1974 primeÈ™te premiul Emmy pentru producÈ›ia ABC: Afterschool Special. 

S-a stins din viață în anul 2000, pe 25 august la venerabila vârstă de 84 de ani, în Las Vegas.


    Astăzi la Baza Mihail Kogălniceanu s-a petrecut un eveniment istoric atât pentru aviaÈ›ia militară din România cât È™i pentru parteneriatul strategic cu Statele Unite. Pentru prima dată în È›ara noastră au aterizat temutele avioane de bombardament strategic Boeing B-52H Stratofortress, acestea fiind un semn al suportului „ironclad” oferit de U.S.A. țării noastre. 

(U.S. Air Force Photo by Senior Airman Seth Watson)

B-25 Stratofortress sunt avioane cu adevărat de legendă. Concepute în zorii războiului rece, aceÈ™ti mastodonÈ›i ai aerului au fost gândiÈ›i pentru a duce un război nuclear nu Uniunea Sovietică. Primul zbor a avut loc în urmă cu 72 de ani, pe data de 15 aprilie 1952, intrând în operare în februarie 1955. Fiabilitatea lor de excepÈ›ie a dus la o decizie a Congresului American de a-i prelungi durata de operare la peste 100 de ani.

ÃŽnainte de a ateriza la baza Mihail Kogălniceanu, unul dintre avioane a fost realimentat in aer de către un KC-135 Stratotanker al ForÈ›elor Aeriene Regale ale Marii Britanii.

(U.S. Air Force Photo by Senior Airman Seth Watson)

Bonus: putem observa și startul lucrărilor de extindere a bazei Mihail Kogălniceanu, care la finalul investiției va deveni cea mai mare din Europa.


(U.S. Air Force Photo by Senior Airman Seth Watson)


  ÃŽn 1938, dupa doar 2 ani de construire, în munÈ›ii din judeÈ›ul DâmboviÈ›a, în mijlocul unei păduri de fagi, lângă un izvor se inaugurează sanatoriul TBC Moroeni, la vremea lui, cu cele 600 de paturi era al doilea ca mărime din Europa. La scurt timp după inaugurare sanatoriul devine vârful de lance al medicinei pneumologice româneÈ™ti, aici având loc prima tomografie clasică È™i prima branhoscopie din România , precum È™i numeroase cercetări pentru îmbunătățirea chirurgiei toracice.


Clădirea în stil art deco era alcătuită din 3 corpuri: un corp central cu 10 etaje și terasă și două aripi cu 4, respectiv 2 etaje. Tot pe domeniul centrului medical se ridică și o mică vilă cu destinația de locuință pentru directorul spitalului, medicul Sextil Rusu. Pe lateralele aripilor dinspre corpul central sunt executate o serie de basoreliefuri cu tematică medicală, o parte fiind păstrate până astăzi. Imobilul poartă semnătura arhitectului italian Antonio Viecelli. Un detaliu interesant este constructorul, liderul echipei fiind nimeni altul decât "părintele" Cazinoului din Constanța, Daniel Renard.

Toate corpurile de clădire dispuneau de terase generoase cu o superbă priveliște către localitățile Glod și Moroeni. În jurul clădirii se amenajează un parc în terase decorat cu numeroase plante dar și fântâni arteziene.


 Pentru mine este un păcat capital să ajung la BucureÈ™ti fără a mă opri la CapÈ™a, iar în zilele în care stau în capitală, toate dimineÈ›ile mele încep în acest loc magic. Este refugiul meu, un loc plin cu amintiri...locul de care mă leagă cea mai specială amintire a vieÈ›ii mele. 

***


Seara CapÈ™a devine aglomerat...dar e o aglomeraÈ›ie plăcută. Odată cu locul simt È™i eu că mă trezesc la viață. Străini de prin toate colÈ›urile lumii, mai tineri, mai bătrâni, oameni de-ai locului, venetici; Spiritul locului îi atrage într-un fel inexplicabil...căci clădirile au un spirit al lor, un Spirit ce creÈ™te în timp, devine aievea È™i pune stăpânire pe cei ce trec pragul, pentru că acest suflet creÈ™te absorbind frânturi din viaÈ›a celor ce pătrund înlăuntru. CapÈ™a a fost mereu È™i a rămas locul în care s-au dezbătut chestiuni importante, s-au decis destine, uneori chiar destinul țării. Oameni importanÈ›i, elita României, fie ea intelectuală, politică sau comercială, diplomaÈ›i, prinÈ›i, prinÈ›ese, ofiÈ›eri È™i generali precum MareÈ™alul Joseph Jacques Césaire Joffre, doamne din lume bună È™i vampe, sau doar chibiÈ›i care doreau să facă È™i ei parte pentru câteva momente din această lume È™i-au pierdut orele È™i zilele aici. Brătienii, Take Ionescu, Argentoianu, Franz Iosef, Sarah Bernard, Josephine Baker, Regele Carol II, Cezar Petrescu, Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Arghezi, Minulescu È™i câți alÈ›ii i-au trecut pragul. Și atunci ca È™i acum în acest loc s-au spus poveÈ™ti de iubire precum cea dintre Ionel Teodoreanu È™i Ștefania Velisar, ori povestea neîmplinită dintre constănÈ›eanca Cella Serghi È™i Camil Petrescu. CapÈ™a este locul despre care s-au scris È™i versuri ce mai apoi au fost măiestrit puse pe muzică - „Chez CapÈ™a”. O piesă scrisă special în limba franceză pentru a fi interpretată de domniÈ™oara Nitta-Jo, vedetă a Regalului È™i Alhambrei.


Se spune că unele lucruri sar una, două sau chiar trei generaÈ›ii. Poate aÈ™a e. Ori poate o frântură din sufletul străbunicului meu a rămas între aceÈ™ti pereÈ›i È™i ne-am regăsit acum, fără a ne fi cunoscut vreodată în viaÈ›a reală. Bătrânul boier nu mai există de mult, aÈ™a cum nu mai există nici conacul de la È›ară cu ai săi îngeri ce vegheau deasupra intrării, nici È™aretele, nici maÈ™inile. Toate s-au dus măcinate de timp È™i de vremuri...DeÈ™i avea un Cadillac È™i Forduri, atunci când pleca spre capitală se deplasa cu nu mai puÈ›in de trei È™arete. De ce? Nu È™tiu, poate dintr-o meteahnă de boier bătrân. ÃŽn prima se aflau jobenul È™i după caz bastonul sau umbrela, în a doua el È™i în a treia soÈ›ia È™i copiii.  Capitala îl atrăgea ca un magnet. Mereu găsea motiv să ajungă în BucureÈ™ti È™i în fiecare peregrinare a sa se oprea la CapÈ™a. ÃŽn perioadele când rămânea la conac îi plăcea să își petreacă timpul prin pădure la vânătoare, ori să călărească de-a lungul micului râu ce îi traversa domeniul. De atlfel holul de la intrare era decorat cu un cuier din mătase roÈ™ie È™i agățătoare făcute din coarnele cerbilor vânaÈ›i. Cu toate acestea inima lui a rămas în oraÈ™ul de pe DâmboviÈ›a. De la el am moÈ™tenit dragostea pentru cai, pentru BucureÈ™ti È™i pentru CapÈ™a. Nu È™tiu dacă aici revenea pentru o pereche de ochi care-i răvășise sufletul, care să-l facă să lase liniÈ™tea È™i siguranÈ›a căminului de la conac alergând după un vis...Nu È™tiu È™i în caz de a fost aÈ™a nu îl judec...nu pot să îl judec. Nu am dreptul să îl judec când însăși viaÈ›a mea a fost plină de excese È™i degustări din toate plăcerile ce s-au oferit. 

Cu toate astea de ani buni am renunÈ›at la agitaÈ›ia cluburilor È™i barurilor de pe litoral È™i de aiurea pentru liniÈ™tea restaurantelor. M-am dedicat cu pasiune cercetării trecutului È™i colecÈ›ionării acestuia, alături de colegi minunaÈ›i ce în timp mi-au devenit prieteni în cadrul Societății de Cartofilie „Stella Maris”. M-am schimbat mult, în multe aspecte...dar o parte din iubiri au rămas neschimbate: caii, vinul, BucureÈ™tiul, CapÈ™a, compania unei femei frumoase... Vine însă vremea când te uiÈ›i în urmă, te uiÈ›i în jur È™i te uiÈ›i la viitor. Și realizezi că în ciuda prietenilor numeroÈ™i È™i a femeilor frumoase care È›i-au È™i îți intersectează drumul vieÈ›ii, undeva în adâncul sufletului ai un gol. Un gol negru, hâtru È™i adânc, atât de adânc încât nu i se vede capătul. 

Și într-o însorită dimineață de primăvară te găseÈ™ti stând afară pe terasa CapÈ™ei cu zilnicul cappuccino, de această dată însoÈ›it de un delicios Choux au Croquelin, totul asezonat cu obligatoria È›igară de foi. Tu...tu singur cu fantomele CapÈ™ei, tu singur cu bătrânul BucureÈ™ti, tu singur cu Calea Victoriei ce abia începe să se anime, tu singur cu...golul din suflet. Și stai È™i te gândeÈ™ti È™i analizezi È™i te frămânÈ›i. Muzica în surdină ce ieÈ™ea domol pe ușă È™i se răsfrângea pe stradă m-a dus cu gândul undeva în timp...ÃŽn urmă cu 10 ani, cu 14 ani, cu 15 ani...cine mai È™tie. Nici măcar nu mai contează, pare că totul s-a petrecut într-o altă lume, într-o altă viață, cu alte personaje...asemănătoare dar în acelaÈ™i timp diferite. Cert este că era o dimineață fierbinte de vară, un bun prieten a venit să mă ia să mergem la o petrecere la piscină. Acolo era È™i Ea. Ne cunoÈ™team din vedere. Fără să îmi fi atras vreodată atenÈ›ia în mod special. Pe atunci pasiunile mele erau femeile mondene, aflate tot timpul în mijlocul celor mai exuberante È™i flamboaiante petreceri, care defilau în cele mai extravagante fashion shows. Aceea era lumea mea. Plina de lumini, de sclipici, dar atât de goală pe dinăuntru. Ea în schimb era o persoană dedicată studiului, dedicată unor cauze umanitare, o femeie liniÈ™tită. cu o frumuseÈ›e aparte. Nu avea acea frumuseÈ›e de plastic care o regăsim pe coperta Vogue sau pe catwalk-ul de la Fashion TV. Avea acea frumuseÈ›e aparte ce îmbină trăsăturile fine cu acel aer de mister, de je ne sais quoi. ÃŽn acea dimineață de vară ea a venit spre mine zâmbind larg È™i m-a cuprins de gât strângându-mă în braÈ›e. Atunci pentru prima dată am privit-o în ochi. Acei minunaÈ›i ochi albaÈ™tri în care, privind, am simÈ›it o liniÈ™te în care mă puteam pierde fără să mă tem că nu voi mai găsi drumul înapoi. ÃŽn calmul lor puteam să plec pentru totdeauna. Și pentru prima dată în viață am simÈ›it un gol în stomac. Și parcă precum o prevestire sumbră a ceea ce avea să vină, de niciunde cerul se întunecă È™i începu să plouă. O ploaie furioasă, cu spume ce părea că vrea să spele păcatele oraÈ™ului È™i să mă înece. A trebuit să plecăm...fiecare pe drumul lui....Ne-am mai revăzut de atunci, de câteva ori... ÃŽmi reamintesc acea seară, vântul adia uÈ™or, ea îmbrăcată într-o rochie ce amintea de marile creaÈ›ii ale caselor de modă de lux, din perioada interbelică, stând rezemată atât de nonÈ™alant È™i în acelaÈ™i timp atât de elegant È™i natural de bătrânul Chrysler Royal din 1939. Avea o eleganță aparte, a doamnelor din înalta societate a altor vremuri. Parcă venise de dincolo de timp, de dincolo de vremuri, aducând cu sine o minunată lume, acum de mult apusă. Si zâmbea, cu faÈ›a spre mare zâmbea fericită în timp ce soarele la apus îi contura silueta. Acel moment, acei ochi, acel corp, acel zâmbet mi-au rămas întipărite pe veci în minte. Timpul a trecut È™i ea a părăsit acest trist oraÈ™ de provincie pentru totdeauna, luând drumul capitalei. 

Anii s-au dus unul după altul...într-o viață am trăit cât alÈ›ii în cinci vieÈ›i. Dar acea clipă când, pentru prima dată am privit în ochii ei...Oameni, locuri, clipe, poveÈ™ti, femei...au trecut È™i am trecut prin ele....momentul acela a rămas mereu o constantă. Singura. Și am realizat că am obosit să alerg, nu mai vreau să alerg....pentru că toate peregrinările mele prin È›ară È™i prin lume au fost de fapt o fugă. O încercare de a fugi de amintirea acelei clipe È™i de acel gol din stomac. Și de fiecare dată când ajungeam în BucureÈ™ti îmi doream în adâncul sufletului, deÈ™i refuzam să accept acest lucru, să o revăd. Din teamă...din aroganță...din orgoliu? Cine È™tie. 

ÃŽn acea dimineață de primăvară ceva s-a întâmplat, nu È™tiu să spun ce. Poate sufletul bătrânului boier mi-a îndrumat inima, poate a fost acea energie aparte a CapÈ™ei, greu de spus, cert este că mi-am anulat participarea la balul din acea seară, bal ce încheia un important eveniment internaÈ›ional ce fusese găzduit de BucureÈ™ti. Sunt unele momente în viață când trebuie să alegem între ceea ce credem că este important È™i ceea ce contează cu adevărat. 

AÈ™a cum Eliazar i-a spus Alinei Gabor: „Nu regretăm, decât ceea ce nu am făcut în viață!”  (Cezar Petrescu - Greta Garbo | un roman pe care îl recomand cu căldură)

Am ales să îi dau ei un mesaj È™i să o întreb dacă ar dori să ne vedem...la CapÈ™a, bineînÈ›eles. După 10 ani de tăcere am ales ceea ce conta cu adevărat. Spre sincera mea surpriză a răspuns imediat È™i a acceptat. Din nou ca atunci la piscină, vremea s-a schimbat brusc, locul căldurii fiind luat de un frig crunt care îmi trecea prin cămasă, prin piele, prin carne, muÈ™când cu putere din oase. Ca È™i cum duhuri necurate încercau din nou să îmi pună piedică. Dar de această dată, cu spiritul bătrânului boier alături, le-am înfruntat, cu capul sus, hotărât È™i de neclintit. Iar duhurile au fost biruite È™i spre seară vremea se făcu iar frumoasă. Calea Victoriei se umplu iar de lume. 

Grăbit am intrat de-a valma în micuÈ›a Floriada, unde bătrânul negustor de flori se pregătea de ora închiderii. Am lăsat deoparte orgoliul, aroganÈ›a È™i ale prostii din tinereÈ›e È™i pentru prima dată am luat un buchet de flori unei femei. Mi-am amintit că adoră florile roz. M-am uitat după bujori, preferaÈ›ii ei. Nu aveau, aÈ™a că am ochit repede un vas cu trandafiri. I-am luat pe toÈ›i È™i m-am îndreptat către CapÈ™a, aÈ™teptând cuminte să sosească. Și a venit. La fix cum stabiliesm a apărut. S-a luminat la față când a primit florile È™i a zâmbit larg, sincer, la fel ca atunci în urmă cu mulÈ›i, mulÈ›i ani. Și la fel ca atunci am simÈ›it un gol în stomac. Am intrat înăuntru, ne-am aÈ™ezat la masa la care eu mă aÈ™ez de fiecare dată. Ospătarul mi-a făcut complice cu ochiul È™i mi-a zâmbit discret. Era prima dată când veneam însoÈ›it de cineva. CapÈ™a este locul în care mă duc să fiu doar eu cu gândurile mele, doar eu È™i cu sufletul meu, doar eu È™i cu bătrânul boier, este refugiul meu. 

Am stat, am vorbit, am râs ca È™i cum acei 10 ani nu ar fi existat. Și ceasurile treceau, unul, două, trei...Și-a sprijinit gâtul în palmă È™i aplecând capul într-o parte m-a privit zâmbind. Atât de frumoasă. O frumuseÈ›e aparte cum am mai văzut doar la Demi Moore sau Jennifer Connelly, da are câte ceva din cele două. Și ca în urmă cu ani È™i ani, am privit în acei ochi superbi È™i am simÈ›it o liniÈ™te, în care mă puteam pierde fără să mă tem că nu voi mai găsi drumul înapoi. Un calm de care m-am lăsat cuprins. M-a întrebat...dar nu i-am răspuns atunci ce gândeam cu sufletul. I-am spus după, mult mai târziu, când nu a mai contat, i-am spus că priveam atunci o femeie minunată pe care o iubesc. Ne-am luat la revedere în faÈ›a CapÈ™ei, m-a luat de gât È™i m-a strâns tare în braÈ›e. A fost copleÈ™itor, după atâția ani să îi simt din nou parfumul, să îi simt părul negru atingându-mi obrazul. Și am plecat...iar, fiecare pe drumul lui, eu pierzându-mă prin furnicarul de oameni de pe Calea Victoriei. 

De atunci timpul a trecut, am mai vorbit doar o singură dată. Și nu pot decât să dau dreptate vorbelor ei. Nu È™tie care va fi drumul meu, sau al ei, dacă eu îmi voi găsi vreodată liniÈ™tea sau dacă ea își va găsi vreodată liniÈ™tea. Maybe she's afraid... Maybe she's running away...Of what she's afraid of...from what she's running away, I'll never know... 

Iar acum....în zilele în care îmi beau cafeaua la CapÈ™a È™i savurez minunatele lor prăjituri, în timp ce pufăi din trabuc, stau È™i mă gândesc la acea seară de primăvară, stau È™i mă întreb dacă drumurile noastre se vor mai intersecta vreodată. ÃŽn adâncul sufletului sper că da...dar oare când?...peste o zi, o lună, un an, zece ani...niciodată?  Cine È™tie? Poate într-o altă viață, într-o altă lume, la un alt CapÈ™a...căci acum o parte din suflet a rămas acolo, lângă bătrânul boier. CapÈ™a e parte din mine È™i eu parte din CapÈ™a.





Dezvoltării infrastructurii feroviare a oraÈ™ului ConstanÈ›a i s-a pus baza în „perioada britanică” când compania Dabune-Black Sea & Kostence Harbor Ltd. Co. a construit primele linii feroviare precum È™i gara. O mică clădire situată la periferia localității. Aceasta a deservit oraÈ™ul zeci de ani, în timp ajungând să fie în inima acestuia.

Carte PoÈ™tală Ilustrată de epocă, imagine preluată din albumul „Dobrogea. Imagini de epocă”, autori: Academician Gheorghe Stănescu, Cristina Mihaela Popescu (2021).


Intensificarea rutelor comerciale È™i de pasageri dintre România È™i bazinul mediteranean È™i Lumea Nouă, după primul război mondial, a dus la edificarea în anul 1934 a Gării Maritime È™i Feroviare (unica de acest fel din România), inaugurată oficial în 1935 în prezenÈ›a Familiei Regale. De proiect au fost responsabili arhitecÈ›ii Crizantema Stămătescu È™i Gheorghe Brătescu. La interior se aflau vama, restaurante, birou O.N.T., sală de È™edinÈ›e È™i protocol, mai multe restaurante, câteva magazine dar È™i locuinÈ›a directorului gării. ÃŽntre clădire È™i oraÈ™ se amenajează un mic dar elegant parc. 



Aceasta a funcționat și ca gară oficială pentru trenurile internaționale și vizitele oficalităților române și străine. Cu toate acestea poziționarea ei în port prezenta o serie de incoveniente, mai ales că la acea dată orașul se extinsese semnificativ către nord, vest și sud, atât prin înglobarea unor suburbii cât și prin construirea de noi cartiere.

Drept urmare în 1937 se ia decizia de edificare a unei gări moderne, situată central. Se identifică È™i ampalsamentul - gara britanică. Pentru proiect este ales marele arhitect Duiliu Marcu. Acesta gândeÈ™te un imobil modernist, monumental, pentru a cărei construire urmau a fi demolate locuinÈ›ele CFR, complexul de dotări urbane (benzinărie È™i toaletă subterană) È™i evident gara veche. ÃŽn urma acestei resistematizări urmau să apară două scuaruri È™i Parcul CFR ce aveau să înconjoare noua gară. De asemenea pe partea dinspre Palatul de JustiÈ›ie urma a fi amenajată o parcare. 

Gara urma să fie al doiela cel mai mare astfel de edificiu din România după Gara de Nord din capitală. Corpul gării fiind desfălurat pe 3 niveluri - spații comerciale la nivelul străzii, gara în sine cu acces de pe o esplanadă înălțată, spații de birouri și administrative pe 2 niveluri pe latura dinspre strada Traian. Tot pe această latură urma să fie edificat și un turn impunător care ar fi dominat orașul. Gara de tip terminus ar fi urmat a dispune de 5 peroane.

Din păcate cel de-al doilea război mondial și instalarea regimului comunist au făcut ca acest proiect să nu se concretizeze.

Schițe de epocă prezentate prin amabilitatea domnului arhitect Radu Cornescu.




     Joi 29 mai, în cadrul Bookfest 2024 de la Pavilionul B2 al Romexpo a avut loc lansarea volumului „Mahalale de patrimoniu”. Un proiect de excepÈ›ie al Aici a stat, care eu, ca È™i colecÈ›ionar de cărÈ›i È™i reviste vechi (printre altele), mă bucur că s-a concretizat într-un volum fizic, ceva atât de rar în lumea digitalizată de astăzi.

„Mahalale de patrimoniu” - o fascinantă incursiune în istoria străzilor bucureÈ™tene, pe care am devorat-o cu nesaÈ› de la prima la ultima pagină.



Trebuie să îmi fac mea culpa È™i să recunosc că am „reuÈ™it” să ajung după ce prezentarea susÈ›inută de autoare, Ana Rubeli È™i două personalități ale culturii noastre, doamna academician Georgeta Filitti È™i doamna Silvia Colfescu, directorul Editurii Vremea, s-a încheiat. 

Aș putea da vina pe traficul bucureștean, dar adevărul este că de această dată vinovatul este dragul meu Capșa, unde m-am întins la un cappuccino însoțit de câteva delicioase prăjituri. Căci pentru mine este un păcat capital să ajung la București fără a mă opri la Capșa, iar în zilele în care stau în capitală, toate diminețile mele încep în acest loc magic. Capșa este refugiul meu, un loc plin cu amintiri...locul de care mă leagă cea mai frumoasă amintire a vieții mele, dar aceasta este o poveste pentru o altă dată.

Revenind la acest volum, trebuie spus că nu este doar o simplă trecere în revistă a unor case, străzi È™i locuri din vechile mahalale interbelice ale capitalei, în speță Sfânta Ecaterina È™i Flămânda. Avem în faÈ›a ochilor un studiu, fără a fi însă scorÈ›os sau didactic. Este genul de lucrare născută din pasiune È™i nu din obligaÈ›ie. 

Volumul analizează evoluția și în unele cazuri degradarea acestor două areale, pornind cu anii formării lor și până în prezent. Nu este doar o prezentare a unor locuri și o amintire a unor suflete ce cândva au dat viață clădirilor, ci este și un strigăt de ajutor pentru a salva aceste case, multe de o valoare aparte atât istorică cât și arhitecturală.



Fotografiile din zilele noastre sunt însoÈ›ite de numeroase documente, schiÈ›e È™i planuri originale precum È™i, acolo unde a existat posiblitatea, de fotografii de epocă, un adevărat deliciu pentru iubitorii de istorie în general È™i iubitorii BucureÈ™tilor în special. Și, trebuie să recunosc, că în calitate de colecÈ›ionar al cărui crez este că noi, cei din această „breaslă” trebuie nu doar să adunăm aceste izvoare istorice, ci È™i să le împărtășim celorlalÈ›i, nu pot decât să mă bucur că aceste imagini È™i documente de epocă au văzut lumina publicului după atâta amar de ani.

***

Casele nu sunt doar niÈ™te simple construcÈ›ii, structuri din cărămidă ori beton, casele nu sunt doar niÈ™te note într-o listă de la primărie sau de la arhive. Casele sunt „casete păstrătoare” de poveÈ™ti, amintiri, drame, iubiri, momente de fericire È™i de tristeÈ›e. ÃŽntre pereÈ›ii lor s-a trăit, s-a È™optit È™i s-a murit. Dar amintirile au rămas, iar cât timp proiecte precum #Aiciastat vor cotinua să existe, aceste amintiri nu or să dispară. AÈ™a că recomand să căutaÈ›i È™i să achiziÈ›ionaÈ›i acest volum, fie în librării, fie on-line.

Newer Posts
Older Posts

Societatea de Cartofilie "Stella Maris"

Societatea de Cartofilie "Stella Maris"

Follow me on Facebook

Contact :

Name

Email *

Message *

Created By SoraTemplates | Distributed by GooyaabiTemplates