Contextul geopolitic actual este unul complex și oarecum asemănător celui din timpul (primului) război(ului) rece. Din fericire de această dată, România este de partea corectă a istoriei. Dar, aceeași istorie a dovedit că Europa de Vest, când situația devine tensionată, este gata să sacrifice estul pentru a-și asigura liniștea. Ca să citez din simpaticul premier al Albaniei: „Voi sunteți gata să ne vindeți rușilor pe o găleată de petrol!” De aceea este importantă întărirea relațiilor cu Statele Unite, pe toate planurile și la toate nivelurile. Acest context istoric a dus și la formarea grupului Bucharest 9. 

Dincolo de NATO și relațiile UE, România trebuie să își creeze și urmeze propriile tratate cu USA, atât economic, cât mai ales pe zona de apărare (iar aici, ca o observație personală este imperios necesar să achiziționăm o escadrilă de Chinooks și una de Warthogs). Cu toate păcatele ei, această alianță PNL-PSD a mers pe direcția nord-atlantică. Mai mult, avem echipe ministeriale care au făcut și fac performanță: Sebastian Burduja, Sorin Grindeanu, Cristian Pistol, Ionel Scrioșteanu, și alții. Iar aceste echipe trebuie să continue.

În fața partidelor extremiste și a celor finanțate de Uniunea Sovietică, această coaliție trebuie să continue, domnii Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă trebuie să găsească din nou calea dialogului și trebuie să înțeleagă că singura variantă pentru funcția de președinte este domnul Mircea Geoană, al cărui background la Washington și NATO îș fac omul potrivit pentru această funcție. Prin intermediul dânsului legăturile cu Statele Unite și partenerii NATO pot deveni și mai puternice, iar pe plan intern, actuala coaliție se poate concentra o serie de proiecte cheie, absolut necesare dezvoltării țării: dotarea armatei, reforma administrativă, infrastructură, dezvoltarea programului nuclear, etc. 

Dintr-un puternic susținător al UE și al integrării României în spațiul comun european, am devenit un eurosceptic. Agendele birocraților de la Bruxelles sunt complet rupte de realitatea din viața cotidiană. Corporate communism, ecostângismul, imigrația ilegală, conflictele militare din zonă, renașterea Uniunii Sovietice, i-au prins nepregătiți, la fel ca în numeroase alte dăți.

Să nu uităm, existența României ca stat se datorează Statelor Unite și Președintelui Woodrow Wilson, care la punctul 11 al celebrei sale proclamații cere armatelor străine să părăsească România și recunoaște independența Regatului României, în ciuda opoziției marilor puteri europene. 

Să nu uităm, în primul război mondial Franța a luat flota României și a dat-o Rusiei, angajându-se să acopere financiar eventualele pierderi, evident nu s-au ținut de cuvânt.

Să nu uităm, lobby-ul puternic făcut de Germania împotriva dezvoltării industriei siderurgice românești. Din fericire pe atunci am avut industriași precum Nicolae Malaxa care cu sprijin american au reușit dezvoltarea industriei noastre. 

Mecanizarea agriculturii s-a făcut cu utilaje americane Industrial Harvester și Fordson. Industria a fost pusă în mișcare de camioanele Ford produse aici. Infrastructura de telefonie a fost pusă pe picioare de compania americană IT&T. RCA, Frigidaire, Cosley, Cadillac, General Electric, Firestone, Goodrich, Chevrolet, Lockheed sunt doar câteva dintre zecile de companii americane care au ajutat ca România să atingă în 1938 un vârf economic ce nu a mai fost depășit niciodată.

Să nu uităm, în anii '50 generalul Eisenhower a cerut anularea pactului Ribbentrop-Molotov, dar Europa de Vest, dând dovadă de lașitate în fașa URSS s-a opus.

Să nu uităm, tot în anii '50 CIA a pregătit voluntari români pe care i-a parașutat în munți, pentru a ajuta la formarea unei rezistențe anticomuniste. Toți au fost prinși, arestați și torturați până au murit, în urma trădării britanicilor de la MI6, care au anunțat KGB-ul despre operațiunea CIA.

Mai apoi în anii ce au urmat, Statele Unite nu au întrerupt încercările de readucere a României acolo unde îi e locul de drept, în occident. De la diverse tratate politice și economice până la organizarea de evenimente și expoziții precum Arta Americană, Transporturile Americane, Industria Americană etc. Culminând cu momente precum inaugurarea primului și singurului hotel al Pan American într-o țară comunistă (Intercontinental București) sau prima vizită a unei nave militare americane în România (fregata purtătoare de rachete U.S.S. WAINWRIGHT - 20 iunie 1975).

„A fost o moară pe Siret" (titlu internațional - Storm of love) - o coproducție româno-germano-italiană din anul 1929. Scenele din exterior au fost filmate în București, în comuna Florica, în satul Rătești, la Moinești, Văratec și la Sinaia, în timp ce majoritatea scenelor de interior au fost filmate în studiourile EFA din Berlin.

    Prima săptămână a lunii iulie 1937 marca un important eveniment pentru transporturile românești. Se inaugura primul tren de viteză pe ruta București - Constanța. Pentru această cursă era folosit un automotor Malaxa 1001-1002 „Bălan". Acesta dispunea de două motoare diesel Ganz -Jendrassyk de câte 220 hp. În total automotorul dispunea de 136 de locuri și cele mai moderne dotări, inclusiv aer condiționat, fotolii de pluș și servire la scaun.

Conform presei vremii, noul automotor care doar ce ieșise pe portile uzinei Malaxa urma să reducă substanțial timpul pe traseul București - Constanța, la doar 2 ore și jumătate, viteza medie de deplasare fiind de 100 km/h. Se intenționa ca astfel de automotoare să fie introduse in circulație pe toate rutele feroviare majore din țara noastră.

    Din nou în capitală. Nu mai rezistam în provincie...efectiv simțeam cum mă sufoc în micul oraș de la malul mării. Aveam nevoie de București, aveam nevoie de Calea Victoriei ca să îmi trag esența, seva vieții. Agitația capitalei era fix ce îmi trebuia pentru a-mi reveni. Și mai era ceva. În Constanța stăteam la mică distanță de EA...Iar chestia asta mă înebunea. So close...yet so far away... 

Așa că iată-mă din  nou pe balconul apartamentului din Splai, mă uit la Dâmbovița care se scurge agale la câțiva metri de mine...Trag cu putere din țigară urmărind curios vârful roșu aprins. Scrumiera e plină, în câteva ore am ras aproape un pachet...Nu mai suport căldura, nu mai suport gândurile...Sting țigara cu furie, iau cheile de pe masa din bucătărie, ies din apartament și iau liftul până jos. Mă sui în mașină și încep să gonesc pe Unirii și pe Brătianu spre Universitate și mai departe prin Romană, parcând într-un final în Piața Victoriei...de unde o iau la pas pe Cale pentru a-mi limpezi gândurile...

Îmi aprind trabucul, un delicios Paradiso Revelation Odyssey, da am prostul obicei de a fuma pe stradă și nu, nu am de gând să renunț la el. Smoking is, was and always will be cool. Revelation Odyssey - nici că se putea o denumire mai potrivită cu Odiseea mea din acest an. Atâtea decizii de luat ...ca niciodată. Și da, știu că e pradoxal dar în același timp le regret și nu le regret. Ca să citez din Max Payne: 

Vlad was right. There are no choices. Nothing but a straight line. The illusion comes afterwards, when you ask ‘why me?’ and ‘what if?’ when you look back, see the branches, like a pruned bonsai tree or a forked lightning. If you had done something differently, it wouldn’t be you, it would be someone else asking a different set of questions. 

Ei i-ar fi plăcut aici, ar fi adorat acest loc, ea avea în suflet, în sânge această lume. În scânteile ochilor ei se vedeau frânturi din doamnele din lumea bună a Bucureștiului de altădată, din eleganța și refinamentul soțiilor de boieri. Nici aici și nici acum nu îmi pot lua gândul de la ea. Da, cu siguranță i-ar fi plăcut să ne plimbăm pe Calea Victoriei ținându-ne de mână...Să îi ating iar pielea atât de fină și catifelată și să îi simt iar parfumul discret, a cărui aromă adoram să o las să mă cuprindă în timp ce îmi afundam fața în părul ei blond și îi sărutam gâtul...Îmi spunea că nu va renunța vreodată la mine...Îmi spunea că oamenii ca noi sunt sortiți unii altora...

Poveste de o vară începută la mare și purtată până pe Calea Victoriei ca-ntr-un roman de Cezar Petrescu. Oare când nu vom mai fi își va mai aminti cineva de povestea noastră? Două suflete din alte vremuri care s-au regăsit pentru a se pierde iar. 

Oamenii se schimbă, timpurile se schimbă, clădirile sunt altele, dar spiritul Căii Victoriei este acelasi. Cu bune și cu mai puțin bune. Zeci de Annie Mereutza, măritate din complezență, din interes, sau pentru a întări anumite alianțe se plimbă în mașini scumpe, alături de soți dar cu gândul la cel pe care il iubesc cu adevărat, doar că acum aceste doamne nu mai aleargă după boieri sau ofițeri ci după băieții unor oameni de afaceri de succes, sau șefi de prin diverse companii. Multe venite aici de prin provincie, de prin zone sărace ale țării cu un job anost prin corporații, al căror ideal e o nuntă pe o insulă din Grecia. Și care fie au ajuns mame singure pentru că „a trebuit să facă un copil că a venit ceasul”, fie sunt deja pe la 40+ de ani, agățate în disperare de o relație despre care se destăinuie prietenelor lor, la un cocktail pe terasa de pe acoperișul Casei Mitza Biciclista (oh, the irony!), că se roagă ca aceasta să meargă și să nu fie părăsite. Multe dintre ele sunt femei frumoase, unele poate meritau un destin mai bun...Pentru toate este însă prea târziu...

Alinele Gabor de astăzi nu mai visează să fie Greta Garbo, se pozează în fața magazinelor de lux, sau a Muzeului de Istorie, ori pe la zecile de cafenele ce decorează Calea și străduțele adiacente, în speranța că vor deveni vedete pe social media sau vor ajunge asistente prin emisiuni TV, ori la Mireasa, ori la Insula Iubirii. 

Opresc la Capșa, pentru că toate peregrinările mele pe Calea Victoriei au o obligatorie haltă în acest loc magic pe care îl ador. Îmi savurez cafeaua și prăjitura, în timp ce telefonul stă uitat la distanță...uitat și tăcut...nu mai sună cum suna cândva...când eu eram la București și ea în Constanța...Mă suna și stăteam de vorbă până se lumina de zori, iar ea râdea că iar ne-a prins dimineața stând la taclale...Și astfel pentru mine nopțile din București treceau mai ușor... 

Oare ce o mai face? Oare e bine? Oare nu? Oare și-a găsit linștea? Sunt moment când o urăsc și momente în care îmi aduc aminte de zilele petrecute împreună și simt că încă o iubesc...

Oare se gândea acum ani și ani, copila de la oraș ce alerga fericită cu picioarele goale prin iarba de la țară, că viața îi va oferi atâtea încercări? Mi-ar fi plăcut să pot șterge totul cu un burete și în loc să fiu aici, în capitală, să fim doar noi doi, călărind umăr la umăr prin stepele arse de soare ale Dobrogei...fără griji, fără gânduri care să ne apese...așa cum ne promisesem că vom face cândva...

Oare va mai găsi Universul de cuviință să ne mai intersecteze drumurile vieții și a treia oară? Îmi doresc să o mai văd măcar o dată și sper ca între timp să nu devin un Eliazar, căci visam ca povestea noastră să devină un basm de Walt Disney, nu un roman de Cezar Petrescu...

    Turiștii și constănțenii aflați în cursul zilei de sâmbătă în Piațeta Cazino din Stațiunea Mamaia au avut ocazia de a participa la debutul Festivalului Filmului Kazah la Constanța, care s-a făcut prin lansarea în România a filmului istoric kazah “Zorii Marii Stepe - The Dawn of the Great Steppe” - o producție de tip epic movie, realizată în 2022, un film emoționant și cu o cinematografie și vizualuri de excepție (7.7/10 IMDB rating). 

Evenimentul a fost deschis de Excelenta Sa, Dl Ali Yerlik - Ambasador al Republicii Kazakhstan în România si alături de întreaga echipă a Embassy of Kazakhstan in Romania, împreună cu Consulul Onorific al Republicii Kazakhstan, doamna Corina Martin.

La lansarea filmului au participat și toți cei 21 de turiști ce s-au întors din Grupul cu Nr.1 de #ExcursieinKazakhstan, organizat de agenția Mistral Tours!

Povestea istorică "Zorii marii stepe" descrie evenimentele ce se desfăşoară între 1511 şi 1521, în perioada conducerii lui Kasym Khan. 

Un lider cutezător şi înţelept, acesta a rămas în istoria Khazakhstanului pentru implicarea şi grija sa pentru statul Kazakh si cetăţenii lui. 

Preluând controlul asupra propriilor teritorii si continuând extinderea înspre estul Desht-i-Kiochak, el pune bazele statului actual Kazakh. 

Publicul va fi purtat într-o călătorie emoţionantă în inima misterioasei şi frumoasei stepe a secolelor XV-XVI, unde Kasym a luptat pentru independenţa şi viitorul poporului kazah.

Bătăliile impresionante, decorul şi costumele spectaculoase şi peisajele splendide de stepă i-au transpus pe cei prezenți în mijlocul unui eveniment îndepărtat, dar glorios din istoria Kazakhstanului.

    Dacă întrebi astăzi pe cineva din România cine a fost John Florea, nu va ști ce să îți răspundă. În Statele Unite este văzut ca unul dintre cei mai mari fotografi din lume și în același timp unul dintre cei mai apreciați regizori de televiziune. Din prima linie a frontului și până în studiourile de la Hollywood, obiectivul camerei sale a surprins atât dramele războiului cât și frumusețea unor femei precum Marilyn Monroe sau Jane Russell.

John Florea se năștea pe 28 mai 1916, într-o familie de imigranți români din Alliance, Ohio. La scurt timp aceștia se mută în Los Angeles. John își începe cariera de fotograf la San Francisco Examiner, după care se mută la prestigioasa publicație LIFE, pentru care realizează o serie de reportaje foto cu cele mai frumoase actrițe de la Hollywood: nume precum  Jane Russell, Lucille Ball, Cyd Charisse, Marcia Van Dyke, Piper Laurie sau Alexis Smith.

În data de 7 Decembrie 1941, Florea se afla în studio developând o serie de fotografii făcute superbei Jane Russell, când află de atacul de la Pearl Harbor. Decide să se înroleze ca fotograf de război, ajungând astfel în prima linie a frontului, în zone precum Tarawa, Rabaul, Bulge, precum și în lagărele în care erau ținuți prizonierii americani de război, devenin astfel unul dintre primii foto-jurnaliști de război din USA. Fotografiile sale cu munții de cadavre de pe câmpurile de luptă și cu ororile războiului au făcut înconjurul lumii. Aceste fotografii au fost ca un jurnal personal care evocă schimbările prin care a trecut și care l-au marcat.

Fotografiile sale de pe front fac parte din expoziția permanentă a International Center of Photography, New York.

    Astăzi la Baza Mihail Kogălniceanu s-a petrecut un eveniment istoric atât pentru aviația militară din România cât și pentru parteneriatul strategic cu Statele Unite. Pentru prima dată în țara noastră au aterizat temutele avioane de bombardament strategic Boeing B-52H Stratofortress, acestea fiind un semn al suportului „ironclad” oferit de U.S.A. țării noastre.