Astăzi vă prezint o fotografie rară: Aurelia Rădulescu, desemnată Miss Dobrogea în anul 1930.

O imagine publicată în revista Realitatea Ilustrată, una dintre cele mai citite publicații românești din perioada interbelică.

Suntem în România Mare, într-o epocă în care competițiile de frumusețe deveniseră un adevărat fenomen social. Inspirate din marile orașe europene, ele nu aveau doar rol de divertisment. Reprezentau modernitatea, emanciparea și aspirațiile unei generații urbane.

În acei ani, selecțiile erau organizate regional. Banatul, Ardealul, Basarabia, Oltenia… și desigur, Dobrogea. Tinerele erau propuse de comunități locale, de cluburi mondene, de societăți culturale — uneori chiar recomandate de primării sau de presă.

Pe scena acestei efervescențe apare Aurelia Rădulescu.
Despre viața ei personală nu știm nimic — nu s-au păstrat articole, interviuri, nici traseul ei ulterior. Nu o găsim în arhive, nu mai apare în competiții naționale și nu mai este menționată în presa anilor următori.

Dar avem o fotografie — un portret colorizat manual, tipic pentru anii ’30.
Un zâmbet discret. Perlele. Rochia în tonuri pastelate. Un aer care îmbină inocență cu siguranță de sine.
Este tot ceea ce a rămas din povestea ei publică.

Și poate tocmai asta e magia: faptul că fiecare fotografie spune o istorie, chiar și atunci când documentele au dispărut.

Pentru Dobrogea, Aurelia a fost chipul frumuseții anului 1930.
O tânără care, pentru o clipă, a întruchipat aspirațiile unei regiuni.
Un nume mic într-o poveste mare — povestea modernizării României interbelice și a primelor sale vedete feminine.

Uneori, istoria nu păstrează totul.
Dar păstrează exact cât trebuie ca să ne pună imaginația la lucru — și să ne facă să ne întrebăm cine a fost, ce vise avea, și cum a privit lumea din jurul ei.

La începutul anului 1932, publicul bucureștean avea ocazia să râdă sănătos pe ritmul unei comedii pline de vervă: „Mica ciocolatieră”, de Paul Gavault, reprezentată la București de celebrul ansamblu teatral condus de actrița Maria Ventura. Piesa este o comedie franceză calcata pe umorul romantic și situațiile surprinzătoare, tipice teatrului de boulevard, în care intrigi sentimentale și situații comice se împletesc armonios. Textul piesei, cunoscut și ca La Petite Chocolatière, explorează cu inteligență și farmec contrastele sentimentelor și ridică sprânceana spectatorilor cu replici agile și personaje memorabile.

Spectacolul s-a jucat, în Sala Comedia, într-un moment în care trupele particulare și sălile independente din București completau scena teatrală oficială, atrăgând public dornic de divertisment și comedie de calitate. „Mica ciocolatieră” era anunțată în ziarele epocii drept un spectacol menit să „râdă sănătos și cu poftă” cei prezenți, iar Leny Caler era evidențiată ca o prezență care cucerea scena și publicul prin naturalețea și verva interpretării sale.

Piesa a fost prezentată în turneu, inclusiv în orașe precum Botoșani, într-o perioadă în care trupele bucureștene își exportau produsele culturale în toată țara. Directorii turneului erau menționați în presa vremii, iar ansamblul actoricesc era apreciat pentru dinamismul și calitatea scenică.

Acest spectacol face parte din memoria teatrală a Bucureștiului interbelic, când scenele orașului erau animate de producții variate, de la dramă la comedie, trecând prin opere, revistă și varietăți. „Mica ciocolatieră” rămâne astăzi un exemplu al gustului artistic al publicului din epocă, al spectacolului care combina umorul francez cu talentul artiștilor români. 

În 1929, România trăia o fascinantă efervescență culturală și socială. După modelul vest‑european și american, revista ilustrată „Realitatea Ilustrată” anunța organizarea primului concurs național de frumusețe din istoria țării — Miss România.

Tânărul eveniment, anunțat încă din primele zile ale anului în publicația de epocă, chemă la selecții femei din toate colțurile regatului. Din peste 800 de tinere înscrise, numai 72 trec de preselecții pentru faza finală.

Pe 23 februarie 1929, în Sala Cariatidelor a „Cercului Militar” din București, juriul select — compus din nume marcante precum Alexandru Vaida‑Voevod, Liviu Rebreanu și prințesa Alexandrina Cantacuzino — dă verdictul. Câștigătoare este desemnată o adolescentă de doar 17 ani, bucureșteanca Magda Demetrescu.

Descrisă de presa epocii ca un simbol al frumuseții românești, Magda cucerește publicul prin grația și eleganța sa. La aflarea verdictului, emoția este atât de mare încât tânăra ar fi leșinat — un gest ce va fi imortalizat în presa vremii.

Premiul acordat de Realitatea Ilustrată pentru câștigătoarea concursului nu a fost doar o coroană sau o sultă de flori. Într‑un gest spectaculos pentru acea vreme, revista oferă un autoturism Fiat decapotabil, un simbol al modernității și al prosperității interbelice. Această mașină, ce reprezenta luxul tehnologic al vremii, purta în sine promisiunea unei Românii deschise spre progres și legături internaționale.

Cortegiul care o însoțește pe Magda prin centrul Bucureștiului este memorabil: zeci de automobile se aliniază pentru a aclama noua Miss România, iar mulțimile umplu bulevardele, transformând momentul într‑un adevărat ritual urban.

După triumful național, Magda pleacă să reprezinte România pe scena internațională a concursurilor de frumusețe. În Galveston, Texas, ea participă la ceea ce era numit atunci „Miss Universe” și se clasează pe un onorabil loc șase dintre zeci de concurente din întreaga lume, aducând un prestigiu considerabil pentru România în străinătate.

Povestea Magdei Demetrescu nu este doar despre un titlu de frumusețe. Ea ilustrează o epocă — epoca în care România se afla în plină transformare, îmbrățișând modernitatea, tehnologia și noile modele culturale din Europa și Statele Unite. Mașina Fiat decapotabilă pe care a primit‑o nu fusese doar un cadou de imagine, ci un simbol al aspiratiilor unei generații.

Astăzi, după aproape un secol, prima Miss România continuă să fascineze istoricii și pasionații epocii interbelice. Printr‑un concurs care a reunit tradiție, modernitate și glamour, Magda Demetrescu a rămas o emblemă a începutului unei tradiții ce dăinuie.

 După aproximativ zece ani de funcționare, lanțul de brutării și cafenele Paul a închis locația din City Park Mall Constanța. Odată cu această retragere, brandul rămâne prezent în România doar prin unitățile sale din București, marcând astfel o restrângere vizibilă a rețelei la nivel național.

Paul este un brand cu o istorie îndelungată, fondat în Franța, în anul 1889, în orașul Croix, în nordul țării. De-a lungul a peste un secol, numele Paul a devenit sinonim cu brutăria artizanală franceză, cunoscută pentru pâinea cu maia, produsele de patiserie, croissantele cu unt și deserturile inspirate din rețetele tradiționale franceze.

Lanțul face parte din Groupe Holder, un grup de familie francez care mai deține și alte branduri cunoscute din zona de panificație și food service. Expansiunea internațională a Paul a început în anii ’70, iar astăzi brandul este prezent în zeci de țări, de la Europa și Statele Unite până în Orientul Mijlociu și Asia, în special prin sisteme de franciză.

În România, Paul a intrat pe piață în a doua jumătate a anilor 2000, poziționându-se încă de la început în segmentul premium. Locațiile au fost deschise în zone comerciale cu trafic ridicat, în special în centre comerciale mari și în zone centrale din București. Conceptul a combinat brutăria tradițională cu zona de cafenea și bistro, adresându-se unui public urban, familiarizat cu brandurile internaționale.

Unitatea din City Park Constanța a fost una dintre puținele prezențe ale brandului în afara Capitalei. Deschiderea sa a reprezentat, la momentul respectiv, un semn al extinderii Paul în orașele mari din țară și al interesului pentru concepte de inspirație occidentală în zona de food retail.

Închiderea locației după un deceniu poate fi pusă pe seama mai multor factori, de la schimbările în comportamentul de consum, la costurile operaționale ridicate și la presiunea tot mai mare din partea altor lanțuri internaționale și a cafenelelor locale. În ultimii ani, piața de food din mall-uri a trecut prin transformări semnificative, accelerate și de pandemie, dar și de creșterea livrărilor și a conceptelor mai flexibile.

În prezent, Paul își continuă activitatea în România exclusiv în București, acolo unde brandul are în continuare un public fidel și unde densitatea de clienți susține modelul său de business. Rămâne de văzut dacă retragerea din Constanța este o decizie definitivă sau doar o etapă într-o strategie mai amplă de reorganizare a prezenței pe piața locală.

 În luna iunie a anului 1939, celebra actriță italiană Flora Volpini venea la București pentru a se logodi cu avocatul Emilio Mihăescu, un reprezentant al elitelor profesionale românești interbelice, apreciat în cercurile înalte ale Capitalei.

Mihăescu, ca avocat într-o perioadă în care profesia legală era unul dintre pilonii de prestigiu ai societății, făcea parte dintr-un mediu social și cultural înrudit cu lumea intelectuală și artística. În perioada interbelică, avocații constituiau una dintre clasele cele mai respectate ale țării, mulți dintre ei fiind implicați și în viața politică, socială sau culturală a vremii, iar barourile din orașe precum București, Iași sau Cluj erau centri importanți ai vieții publice. 

Petrecerea de logodnă a avut loc la conacul companiei de apă Arcuda, una dintre proprietățile elegante din jurul Bucureștiului, destinată evenimentelor mondene ale elitei. Evenimentul a reunit membri ai celor două familii, prieteni apropiați, dar și oficialități locale, reprezentanți ai diplomației și ai mediului cultural. O astfel de reuniune reflecta atmosfera cosmopolită și sofisticată a Capitalei de dinainte de război, un oraș în care aristocrația intelectuală și elitele profesionale interacționau frecvent cu mari nume ale artei europene.

Flora Volpini (adesea menționată și ca Franca Volpini), născută pe 5 decembrie 1908 în Citerna, Italia, era o figură cunoscută din cinematografia italiană a anilor ’30. Aparițiile sale pe marele ecran, în filme de tipul white-telephones, o plasaseră în rândul vedetelor de cinema ale epocii, iar vizita sa la București a stârnit un interes semnificativ în presa vremii. Ulterior, ea a devenit o scriitoare cunoscută (faimoasă pentru cartea "Femeia precoce").

Logodna cu Emilio Mihăescu a reprezentat un moment de întâlnire între două lumi: cinematografică și juridică, italiană și românească, simbol al unei epoci în care România interbelică era conectată la curentele culturale și sociale ale Europei Centrale și Occidentale.

La începutul lunii octombrie, sălile de cinema ale orașului erau pline, iar afișele promiteau emoție, aventură și glamour occidental. Cinematografele din Constanța rulau cele mai populare producții ale momentului, într-un oraș-port conectat cultural la marile capitale ale Europei.

La Cinema Grand, publicul putea vedea filme precum Copiii circului, Ultima noapte de holtei sau melodrama Pentru că te iubesc.

Programul de la Majestic era unul impresionant prin varietate: de la comedii precum Pat și Patașon contrabandiști, la filme romantice și muzicale – Cântecul luntrașului sau Venus din Montmartre, dar și titluri exotice și îndrăznețe precum Gigolo ori Cuceritorul femeilor.

La Tomis, spectatorii erau atrași de aventură și senzațional: Aventurile din Paris,  Răzbunarea lupilor – cu Rin-Tin-Tin în rol principal – și drama Victoria morții.

Cinematograful Regal-Palat propunea povești sofisticate, dedicate unui public admirator de „exotic”: Bărbatul care se vinde și Femei de lux.

Iar la Cinema Modern, recent mărit și renovat sub conducerea directorului M. Zapetis, rulau nu mai puțin de șase filme: Fetele regimentului, Amorul mi-e viața, Regină de ocazie, Urgia destinului, Visul femeilor de astăzi și Torentul.

Aceasta era Constanța anului 1927: un oraș cosmopolit, în care cinematograful nu era doar divertisment, ci o fereastră către lume, modernitate și vis.

 Cu aproape cincisprezece ani în urmă, alături de un grup de prieteni, porneam într-o aventură care semăna mai degrabă cu un film de tip Indiana Jones decât cu o simplă plimbare pe litoral. Am străbătut buncăre, cazemate și construcții militare ridicate de-a lungul coastei românești în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial — un adevărat „Black Sea Wall”, astăzi aproape uitat.

Majoritatea imaginilor realizate atunci au rămas captive pe un hard disk care, între timp, a cedat definitiv. Ani la rând am crezut că această incursiune în istorie s-a pierdut pentru totdeauna. Din fericire, recent am reușit să recuperez un vechi cont Google, unde exista un backup al fotografiilor. Astfel, această explorare poate fi redescoperită și împărtășită din nou.

***

Pe faleza din zona Vadu, la mare distanță de plajă și bine camuflată de vegetație, se află una dintre cele mai atipice poziții de mitralieră întâlnite pe litoral. Accesul nu este deloc direct. Mai întâi urci o serie de trepte din piatră, apoi pătrunzi într-o tranșee fortificată, care continuă cu un culoar acoperit. De aici se ajunge într-un hol îngust, urmează câteva trepte, un mic sas, și abia apoi intrarea propriu-zisă în buncăr.

Interiorul este surprinzător de compact: doar patru încăperi. Cu toate acestea, unul dintre detaliile cele mai impresionante este starea de conservare a unui suport original pentru mitralieră, păstrat într-o condiție excelentă, la peste șapte decenii de la construcție.

Este una dintre acele structuri care nu impresionează prin dimensiuni, ci prin tăcerea și povestea pe care o poartă — o mărturie concretă a unui front invizibil, ascuns între mare și uscat, pe care timpul aproape l-a șters din memorie.

Medicul Mircea D. Mezincescu rămâne unul dintre marile nume ale medicinei românești interbelice, un personaj discret, dar extrem de influent, aflat în cercul de apropiați ai Casei Regale a României.

Cercetările sale în domeniul metabolismului și al nutriției au depășit granițele epocii, fiind citate și utilizate inclusiv astăzi. În anul 1929, Mezincescu este numit director al Institutului de Igienă, instituție-cheie pentru modernizarea sănătății publice din România.

După război, între 1945 și 1946, conduce catedra de Chimie și Chimie Biologică, însă ascensiunea sa academică este curmată brutal. Odată cu instaurarea regimului comunist, este îndepărtat din mediul universitar, asemenea multor elite intelectuale ale perioadei interbelice.

Cu un deceniu mai devreme, în 1934, aflat la apogeul carierei sale, Mircea D. Mezincescu își construiește o reședință de vacanță la Sinaia. Proiectul poartă semnătura arhitectului Mircea Cherembach și reflectă gustul epocii pentru eleganță, discreție și modernitate, într-un peisaj montan preferat de elitele României Mari.

Povestea acestei case și a proprietarului ei este, de fapt, povestea unei generații de profesioniști care au construit România modernă și au fost apoi șterși, aproape peste noapte, din viața publică.

reconstrucție cu ajutorul Google Gemini