În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în parcul aflat lângă Cercul Militar – actualul parc al Primăriei – au fost construite două buncăre, martori tăcuți ai unei epoci marcate de teamă și incertitudine.

Unul dintre acestea, de dimensiuni reduse, este folosit astăzi de Teatrul Fantasio ca spațiu de depozitare. Cel de-al doilea însă, mult mai complex, a fost abandonat și este în prezent îngropat în uitare.

Acest al doilea buncăr avea o dimensiune mult mai mare. Dispune de cinci camere și două toalete, o intrare principală și o ieșire de urgență, semn că era gândit pentru utilizare intensă și pentru situații critice.

Există indicii că ar putea avea un al doilea nivel subteran sau, cel puțin, un tunel suplimentar de evacuare. În interior, lângă intrarea principală, se află un puț, astăzi acoperit cu pietre. Se spune că acesta ar comunica printr-un tunel cu o ieșire situată în apropierea Primăriei, sugerând o rețea subterană mai amplă decât se cunoaște oficial.

Astăzi, acest loc încărcat de istorie rămâne nevalorificat, ascuns sub straturi de nepăsare, deși ar putea deveni un punct important de interes pentru memoria orașului.

Mai jos aveți câteva imagini realizate acum 7 ani, înainte ca buncărul să fie sigilat.

 În vremuri în care lumea pare tot mai fragmentată, iar România resimte din plin tensiunile și incertitudinile unei epoci complicate, nevoia de repere autentice devine mai puternică decât oricând. Nu este doar o nevoie politică, ci una profund morală și spirituală. În astfel de momente, istoria ne arată că națiunile nu se salvează doar prin strategii și calcule, ci prin simboluri vii, prin unitate și prin puterea exemplului.

De-a lungul celor mai grele încercări, Coroana Română a fost un far călăuzitor. Sub domnia lui Carol I al României, România și-a câștigat independența și a pus bazele statului modern. Prin viziunea și sacrificiul lui Ferdinand I al României, Întregitorul, s-a realizat Marea Unire, momentul fondator al României moderne. În perioada lui Carol al II-lea al României, cultura și artele au cunoscut un sprijin semnificativ, fiind încurajate și dezvoltate ca expresie a identității naționale. Iar în timpul lui Mihai I al României, țara a găsit demnitate chiar și în cele mai întunecate momente ale istoriei sale recente. Coroana nu a însemnat doar putere, ci mai ales responsabilitate, sacrificiu și credință în destinul acestui popor.

Astăzi, într-un climat dominat de dezbinare și neîncredere, apelul la reconciliere în sânul Familiei Regale capătă o importanță care depășește orice dispută personală. O împăcare între Majestatea Sa Margareta Custodele Coroanei a României, și Alteța Sa Principele  Nicolae al României, ar însemna mai mult decât o rezolvare a unei tensiuni interne. Ar fi un semnal puternic pentru întreaga societate românească: că unitatea este posibilă, că iertarea este mai puternică decât orgoliul și că viitorul poate fi construit doar împreună.

Principele Nicolae nu este doar un nume legat de trecut, ci o prezență activă în România de astăzi. Prin activitatea desfășurată în cadrul fundației sale, Alteța Sa promovează valorile și fundamentele românești, susține educația, implicarea civică și respectul pentru tradiție. Proiectele dedicate tinerilor, comunităților locale și patrimoniului național arată o viziune clară: aceea de a construi punți între generații și de a reda încrederea într-un viitor ancorat în identitate și responsabilitate.

Alături de el, familia pe care o reprezintă astăzi devine un model de echilibru și normalitate, o expresie a valorilor creștine pe care s-a clădit dintotdeauna acest neam. Într-o lume în care aceste valori sunt adesea puse sub semnul întrebării, astfel de exemple capătă o forță simbolică aparte.

Nu este întâmplător că apelul la reconciliere este susținut de nume importante ale culturii și societății românești. Prezența unor personalități precum Victor Rebengiuc, Silvia Coflescu și Mariana Mihuț, repere culturale și artistice ale României, arată că acest demers depășește sfera unui simplu curent de opinie. Li se alătură figuri precum Marius Oprea, dar și numeroși intelectuali, artiști și oameni de cultură care înțeleg că unitatea simbolică a Coroanei poate avea un impact real asupra societății.

Acest îndemn nu este despre trecut, ci despre viitor. Este despre șansa unei națiuni de a-și regăsi echilibrul, de a depăși clivajele și de a redescoperi ceea ce o unește. Într-o epocă în care conflictele par să domine, gesturile de reconciliere devin acte de curaj și de leadership autentic.

România are nevoie astăzi de astfel de gesturi. Are nevoie de modele, de coerență și de speranță. Iar Coroana Română, prin istoria și simbolistica sa, poate oferi din nou acea lumină care să ghideze pașii unei societăți aflate la răscruce.

Petiția poate fi semnată aici:

Scrisoare Deschisă Custodelui Coroanei Române Margareta a României Pentru Reconcilierea cu Principele Nicolae - Petitieonline.com

Decizia de a interzice accesul spectatorilor în Sala Sporturilor din Constanța scoate la suprafață o problemă veche, ignorată prea mult timp. În urma controlului efectuat de Protecția Consumatorilor, au fost identificate degradări serioase: crăpături în structură, bucăți de tencuială căzute și un subsol inundat. Deși competițiile sportive pot continua temporar, acest lucru se face cu riscuri asumate și cu informarea organizatorilor asupra stării clădirii.

Pentru a înțelege situația actuală, trebuie să ne întoarcem în anii ’30, când în grădina Beledie s-a decis construirea unui teatru și a unui ștrand. Alegerea locației nu a fost întâmplătoare: în zonă exista un izvor, care avea să influențeze decisiv evoluția ulterioară a amplasamentului.

 În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în apropiere au fost construite două buncăre, nu e clar dacă au fost construite de armată împreună cu militarii germani, sau de către CFR. Acestea au afectat cursul natural al izvorului și unul a fost parțial inundat încă de la început. După instaurarea regimului comunist, din cauza problemelor constante generate de apă, ștrandul a fost desființat și îngropat. Unul dintre buncăre a fost transformat în centrală termică, iar celălalt, mult mai mare, în ciuda faptului că era afectat de infiltrații, a fost inclus în structura noii săli polivalente.

Clădirea, inaugurată în 1958, a fost proiectată de Romeo Belea într-un stil modernist, inspirat de tendințele arhitecturale de la finalul anilor ’30. În fața acesteia se află statuia „Aruncătorul cu discul”, realizată de Boris Caragea, iar pe fațadă au fost montate, în anii ’60, două basoreliefuri intitulate „Tineri sportivi”, semnate de Zoia Băicoianu.

Problema majoră este că infiltrațiile cauzate de izvor au continuat să afecteze subsolul clădirii de-a lungul decadelor. Deși situația era cunoscută, nu au fost luate măsuri eficiente. Astăzi, consecințele sunt vizibile: structura este afectată, iar imaginile făcute publice de Horia Constantinescu indică un nivel avansat de degradare.

 După două decenii în care a devenit un reper pentru industria ospitalității de la malul mării, Salonul de Dotări Hoteliere organizat de Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură Constanța a intrat, începând cu anul trecut, într-o etapă nouă, mai dinamică și mai conectată la realitățile actuale ale pieței. Rebranduirea sub numele INTERIO – Expo & Creative Talks nu a fost doar o schimbare de identitate, ci o declarație de intenție: mai multă creativitate, mai mult dialog și o deschidere reală către viitor.

Ediția din acest an a reușit să aducă la aceeași masă o diversitate rar întâlnită: expozanți locali și naționali, furnizori de echipamente și servicii HORECA, antreprenori, manageri din turism, dar și reprezentanți ai autorităților de control, reuniți sub umbrela „Start Sezon Estival”. Atmosfera a fost una densă, uneori tensionată, dar necesară — pentru că, dincolo de standuri și prezentări, miza reală a fost dialogul.

 Într-o atmosferă caldă de primăvară, joi, 16 aprilie 2026, Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” din Constanța a găzduit cea de-a doua ediție a proiectului „Cafeneaua literară/ Aniversări culturale”, o inițiativă recent lansată care își propune să aducă literatura mai aproape de public prin întâlniri relaxate și autentice.

 În culisele diplomației românești, unde discreția este regula și influența se măsoară mai degrabă în rezultate decât în apariții publice, începe să se contureze un nume pentru o posibilă viitoare numire strategică: ambasadorul României la Washington. Într-un moment în care relația cu Statele Unite capătă noi valențe de securitate și cooperare politică, profilul viitorului ambasador devine esențial. Unul dintre numele care se remarcă tot mai clar este cel al lui Dănuț Sebastian Neculăescu, un nume care se pare că ar fi propunerea dorită de Președintele Nicușor Dan și de consilierul său, domnul Marius Lazurcă, un alt diplomat pursânge.

Dănuț Sebastian Neculăescu este un diplomat de carieră care ocupă, din februarie 2022, funcția de reprezentant permanent al României la NATO. Parcursul său profesional reflectă o construcție solidă, tipică diplomației clasice, în care fiecare etapă contribuie la formarea unei expertize aprofundate în domeniul securității și relațiilor internaționale.

A absolvit Universitatea din București și ulterior Universitatea „Nicolae Titulescu”, unde a studiat dreptul. Formarea sa profesională a fost completată de cursurile Academiei Diplomatice a Ministerului Afacerilor Externe în 2002 și de pregătirea la NATO College din Roma în 2003, experiențe care aveau să-i definească direcția strategică a carierei.

Debutul în diplomație a avut loc în 2002, fiind consilier în cadrul Cabinetului ministrului, urmat de funcții în Direcția de Analiză și Planificare Politică și în Direcția NATO din Ministerul Afacerilor Externe. Între 2004 și 2006, a coordonat activitatea din zona OSCE, neproliferare și control al armamentelor, o arie sensibilă și esențială în contextul echilibrelor de securitate internațională.

Experiența sa externă este la fel de relevantă. A fost reprezentant adjunct al României în dialogul politico-militar de la Viena între 2006 și 2009, iar ulterior a ocupat poziții similare în relația cu Agenția Internațională pentru Energie Atomică și Comisia pregătitoare a Tratatului de Interzicere Totală a Testelor Nucleare. Aceste roluri i-au consolidat profilul de expert în securitate globală și controlul armamentelor.

La nivel intern, a ocupat și funcția de consilier de stat pentru afaceri externe în cadrul Cancelariei prim-ministrului, ceea ce i-a oferit o perspectivă directă asupra procesului decizional politic. Numirea sa din 2022 ca reprezentant permanent la NATO a venit ca o confirmare a acestui parcurs coerent și profund ancorat în zona de securitate euroatlantică.

Constanța anului 1915 nu era doar un oraș-port, ci o poartă deschisă spre lume. De aici plecau rute comerciale care legau România direct de New York, iar în inima acestui univers cosmopolit se ridica o clădire impunătoare: Palatul Navigației. Puțini știu însă că în spatele ei se află povestea unei familii care a construit un adevărat imperiu maritim.

 În inima Bucureștiului de altădată, în Parcul Carol I, exista cândva un loc care îmbina arta, natura și mitul într-un mod aproape teatral. Se numea Grota Giganților — sau Grota Uriașilor — și, timp de mai bine de jumătate de secol, a fost una dintre cele mai spectaculoase creații artistice ale orașului. Construită ca piesă centrală pentru Expoziția Generală Română din 1906, grota nu era doar un decor, ci o declarație: Bucureștiul aspira la modernitate, rafinament și identitate culturală proprie.

Totul începea cu o viziune. Peisagistul francez Édouard Redont, împreună cu arhitectul Ștefan Burcuș, au imaginat un relief artificial spectaculos, animat de apă curgătoare și populat de sculpturi monumentale. Întregul ansamblu era inspirat din universul poetic al reginei Carmen Sylva, mai precis din „Legenda Jepilor”, o poveste care aducea în prim-plan forțele naturii și fragilitatea umană.

În acest decor prindeau viață personaje mitice. Cei doi Giganți, creați de Dimitrie Paciurea și Frederic Storck, dominau spațiul cu o prezență impunătoare, aproape protectoare. În contrast, „Frumoasa adormită”, realizată de Storck (și uneori atribuită în varianta de marmură lui Filip Marin), aducea o notă de vulnerabilitate și mister. Împreună, aceste sculpturi spuneau o poveste despre destin, protecție și echilibrul fragil dintre om și natură.

În spatele acestor forme monumentale se afla și o poveste umană neașteptată. Modelul care a inspirat siluetele giganților a fost Timotei Chiriloff, cunoscut drept Kirilov, fost marinar pe celebrul Revolta de pe Potemkin. Ajuns la București după acele evenimente, el a devenit un model apreciat al Școlii de Belle Arte, între 1905 și 1916. Trupul și expresivitatea lui au fost imortalizate nu doar în Grota Giganților, ci și în alte lucrări importante, de la portrete semnate de Jean Steriadi până la sculpturi alegorice precum Agricultura și Industria din Galați. Destinul său pare astăzi o punte între marile evenimente istorice și creațiile artistice care le supraviețuiesc.

Dar povestea grotei nu este doar una despre creație, ci și despre pierdere. În anii 1960, în plină transformare ideologică a orașului, Parcul Carol a fost rebotezat „Parcul Libertății”, iar spațiul a fost remodelat pentru a face loc Mausoleul Eroilor din Parcul Carol. Noua viziune urbană nu avea loc pentru simboluri considerate „nepotrivite”.

În loc să fie protejată, Grota Giganților a fost tratată ca un obstacol. A fost parțial demolată, dezmembrată și, în esență, ștearsă din peisajul cultural. Sculpturile au fost smulse din contextul lor și împrăștiate, inițial mutate în Muzeul Național de Artă (1963), iar apoi Giganții au fost mutați pe aleile parcului, iar „Frumoasa adormită” a fost exilată în Parcul Herăstrău. Apa — elementul care lega întreaga compoziție — a fost oprită definitiv, ca și cum povestea însăși trebuia redusă la tăcere.

Nu a fost o simplă degradare în timp, ci o demantelare deliberată. Un ansamblu artistic coerent a fost fragmentat, iar sensul său, pierdut. Astăzi, dacă te plimbi prin parc, îi poți întâlni pe cei doi Giganți. Stau încă acolo, dar fără povestea lor. În alt colț al orașului, „Frumoasa adormită” își continuă existența solitară. Grota, însă, ca spațiu complet, nu mai există. A rămas doar ca idee, ca memorie și ca avertisment. Pentru că uneori patrimoniul nu dispare din cauza timpului — ci din cauza deciziilor oamenilor.