În 1937, într-un București aflat în plină transformare urbană, Uzinele Comunale București (UCB) finalizau unul dintre proiectele lor ambițioase: sistematizarea lacului Floreasca. Intervenția nu a însemnat doar lucrări tehnice de regularizare a apei, ci și o schimbare vizibilă a modului în care orașul începea să își valorifice spațiile de agrement.

Odată cu amenajarea lacului, a fost construit un debarcader modern, gândit pentru plimbări și activități nautice, dar și un ștrand care reflecta noile standarde de confort și petrecere a timpului liber din perioada interbelică. Bucureștenii descopereau astfel un loc care îmbina utilul cu plăcutul: infrastructură urbană bine organizată și, în același timp, un spațiu deschis relaxării.

Imaginea surprinde simplitatea elegantă a construcțiilor din acea perioadă: linii clare, funcționalitate și o anumită austeritate specifică arhitecturii utilitare interbelice. În jur, spațiul larg și aerisit sugerează un oraș care încă își permitea luxul deschiderii și al respirației.

Amenajarea lacului Floreasca în 1937 rămâne un exemplu al modului în care administrația vremii înțelegea modernizarea: nu doar prin extindere și construcție, ci și prin crearea unor locuri dedicate comunității, unde viața urbană să capete ritm și sens.

________________________

imagine reconstituită cu Google Gemini AI

 Joi după-amiază, pe 2 aprilie, pe o ploaie torențială, Sala de Evenimente de la parterul Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman” din Constanța a devenit locul unei întâlniri vii între generații, în cadrul unei noi ediții a proiectului „Portret de jurnalist”. Începând cu ora 14.00, publicul – în mare parte tânăr – a avut ocazia să intre în dialog direct cu jurnalista Steliana Bajdechi, o voce cunoscută a Radio România Constanța încă din 1991.

Evenimentul a adus în prim-plan nu doar parcursul profesional al invitatei, ci și transformările profunde ale jurnalismului în ultimele decenii. Cu o experiență construită în timp, de la coordonarea Redacției Cultură-Educație-Minorități până la inițierea unor emisiuni de referință precum „Interferențe culturale” sau „Școala și societatea”, Steliana Bajdechi a vorbit deschis despre responsabilitatea jurnalistului într-o lume dominată de viteză și informație abundentă.

În sală s-au aflat elevii clasei a X-a F de la Colegiul Național „Mihai Eminescu”, însoțiți de profesoara lor, Nicoleta Veli. Dialogul cu aceștia a fost unul direct și aplicat, concentrat pe teme actuale: tipurile de presă, modul în care s-a schimbat publicul consumator de informație și, mai ales, felul în care pot fi identificate știrile false. Discuțiile au căpătat rapid un caracter interactiv, elevii intervenind cu întrebări și exemple din mediul online, acolo unde granița dintre adevăr și manipulare devine adesea dificil de trasat.

Astăzi vă prezint un adăpost anti aerian din timpul celui de al doilea razboi mondial, situat in Constanța. Fotografiile au fost făcute în 2013. Pentru că a reintrat în circuitul național de apărare civilă nu am să fac publică locația. 

La mijlocul anilor ’30, într-un București aflat în plină transformare urbană și economică, pe strada Doamnei, la intersecția cu strada Academiei, se ridica o clădire care avea să devină un reper discret al modernității interbelice. Proiectată de arhitectul Leon Stern, construcția impresiona prin verticalitate și funcționalitate, dar mai ales prin eleganța specifică stilului art deco, care începea să redefinească estetica marilor orașe occidentale.

Imobilul, cu cele zece etaje ale sale, nu era doar o expresie arhitecturală, ci și una economică. Gândit ca spațiu multifuncțional, adăpostea magazine la parter, birouri pe nivelurile intermediare și apartamente la etajele superioare, reflectând dinamismul unei capitale în expansiune. Era o clădire vie, integrată în ritmul orașului, în care comerțul, viața profesională și cea privată coexistau într-un echilibru modern.

Această construcție făcea parte dintr-un mic grup de trei imobile din București deținute de Riunione Adriatica di Sicurtà, o companie italiană cu o prezență solidă în Europa. Originile acesteia duc înapoi în Trieste, unde, la 9 mai 1838, lua naștere ca subsidiară a Adriatic Banco di Assicurazioni, fondată la rândul său în 1826. Prezența unei astfel de companii în Bucureștiul interbelic spune multe despre deschiderea economică a României din acea perioadă și despre integrarea sa în rețelele financiare europene.

După instaurarea regimului comunist, clădirea a fost redenumită „Tehnoimport”, un nume care reflecta noile realități ideologice și economice. Identitatea sa inițială, legată de capitalul privat și de influențele occidentale, a fost estompată, iar funcțiunea sa adaptată cerințelor statului. Ca multe alte imobile similare, a supraviețuit mai degrabă prin utilitate decât prin valorizare patrimonială.

În prezent, clădirea se află într-o stare avansată de degradare, o umbră a ceea ce a fost odinioară. Detaliile art deco, cândva expresii ale rafinamentului urban, sunt astăzi afectate de neglijență și trecerea timpului. Își așteaptă, tăcut, o posibilă salvare sau o nouă condamnare, prins între uitare și potențial.

Un moment definitoriu în istoria companiei care a construit-o a venit în 1984, odată cu moartea lui Carlo Pesenti, când acțiunile RAS au fost preluate de către grupul german Allianz. Este o ironie subtilă a istoriei că o companie care a contribuit la modernizarea urbană a Bucureștiului interbelic a fost absorbită, în final, într-o structură corporativă globală, în timp ce una dintre clădirile sale emblematice rămâne suspendată într-un prezent incert.

Privind astăzi acest imobil, nu vezi doar o clădire degradată, ci un strat din istoria orașului, în care se întâlnesc ambiția interbelică, ruptura comunistă și indiferența contemporană. Este, poate, unul dintre acele locuri care nu cer neapărat restaurare imediată, ci mai întâi redescoperire și înțelegere.

 Uneori, o piesă nouă într-o colecție nu înseamnă doar completarea unui gol, ci deschiderea unei ferestre spre o lume pe care o simți aproape, dar pe care nu ai trăit-o. Așa s-a întâmplat și cu această carte poștală reprezentând Ateneul din București, o imagine familiară și totuși diferită, filtrată prin sensibilitatea unei epoci în care orașul avea un alt ritm și o altă eleganță.

Într-o fotografie veche, ușor îngălbenită de timp, vila apare cu o demnitate calmă, aproape aristocratică. Rotunjimea colțului, ferestrele înguste și ritmul liniilor arhitecturale spun o poveste despre un alt fel de litoral, unul în care eleganța nu avea nevoie să strige. Copacii tineri din jur par martori tăcuți ai unei epoci în care Mamaia nu era încă o explozie de hoteluri și zgomot, ci un loc de refugiu, de liniște, de respirație.

După 1950, vila avea să fie cunoscută simplu, administrativ, drept „Vila 19”. Numele i-a fost redus la o cifră, iar odată cu aceasta, și identitatea ei a început să se estompeze. A trecut prin decenii de transformări, adaptări și neglijență, ca multe alte clădiri interbelice din România. Pereții au fost modificați, spațiile compartimentate, iar detaliile originale au început să dispară, încet, sub straturi de intervenții grăbite și lipsă de grijă.

În ultima ei fază, înainte de demolare, vila nu mai semăna aproape deloc cu imaginea din trecut. Tencuiala cădea, ferestrele erau sparte, iar structura părea să cedeze sub propria istorie. În jurul ei, mașinile parcate și stâlpii moderni contrastau dureros cu ceea ce fusese cândva o construcție de referință. Nu mai era un simbol al rafinamentului interbelic, ci un corp abandonat, prins între indiferență și inevitabil.

Demolarea din 2018 a venit fără zgomotul simbolic pe care l-ar fi meritat o astfel de pierdere. Nu a fost doar sfârșitul unei clădiri, ci și închiderea unui capitol discret din istoria stațiunii Mamaia. Fără ceremonii și fără prea multă atenție, vila 19 a dispărut, lăsând în urmă doar fotografii, amintiri și întrebarea inevitabilă: câte alte povești similare au fost deja șterse sau urmează să fie?

Privind cele două imagini, diferența nu este doar de stare fizică, ci de lume. Între ele stau decenii de schimbări sociale, economice și culturale. Vila nu a fost doar o victimă a timpului, ci și a modului în care am ales să ne raportăm la trecut. În liniștea fotografiei vechi și în degradarea celei recente se află, de fapt, o lecție despre memorie și despre cât de ușor poate dispărea eleganța atunci când nu mai este recunoscută ca valoare.

Această clădire discretă din Mamaia ascunde o istorie care leagă elita interbelică de începuturile radioului de pe litoral. Vila a fost construită de generalul Paul Angelescu, o figură marcantă a României, erou al Primului Război Mondial și ministru în mai multe guverne conduse de Ionel Brătianu, Vintilă Brătianu și Gheorghe Tătărăscu. Dincolo de cariera sa militară și politică, Angelescu a fost și autor de lucrări de specialitate, fiind o personalitate complexă a epocii.

În perioada interbelică, acesta își ridică la Mamaia, chiar lângă Palatul Regal, la intersecția străzii Ecrene cu șoseaua de pe malul mării, o vilă mică, dar elegantă, cu demisol, parter și etaj. Construcția reflecta stilul sobru și rafinat al vremii, integrându-se în peisajul exclusivist al stațiunii, care începea să atragă elitele politice și culturale ale României.

Destinul clădirii se schimbă radical în perioada comunistă, când este naționalizată și transformată în primul sediu al Radio Vacanța. Din acel moment, vila nu mai este doar o reședință privată, ci devine un punct de referință pentru cultura de masă a litoralului, locul din care se transmiteau emisiuni dedicate turiștilor și atmosferei estivale.

Astăzi, clădirea încă există, purtând urmele transformărilor prin care a trecut. Este un exemplu rar de continuitate între două lumi diferite – România interbelică a elitelor și perioada comunistă a popularizării turismului – ambele suprapuse într-un singur loc, pe malul mării.

 Imaginile din articol provin din colecția domnului arhitect Radu Cornescu.

O imagine alb-negru, încremenită în timp, ne oferă o privire rară asupra unui moment de bucurie și camaraderie între câțiva dintre cei mai străluciți artiști ai avangardei românești. Suntem în anul 1938, pe lacul Mamaia, iar briza verii pare să promită o libertate eternă. Însă, sub suprafața liniștită a acestei fotografii se ascund povești complexe despre talent, persecuție și redescoperire, povești care definesc o epocă tumultuoasă.

Fotografia ne arată șase persoane pe o barcă americană Century Boat Sea Maid. Această barcă, cu designul său elegant și motorul puternic, reprezenta apogeul luxului și al modernității în acea epocă. Century Boat Company, fondată în 1926 în Michigan, era renumită pentru bărcile sale de viteză și de agrement, construite cu măiestrie și atenție la detalii. Sea Maid, cu coca sa din lemn de mahon și liniile sale fluide, era un simbol al stilului și al rafinamentului.

Prezența acestei bărci americane pe lacul Mamaia, într-o perioadă în care Europa se îndrepta spre război, este o dovadă a conexiunilor internaționale și a dorinței de a experimenta modernitatea, chiar și în contextul unor tensiuni politice tot mai mari. Această barcă, cu viteza și eleganța sa, reprezenta un vis al libertății și al distracției, un vis care avea să fie în curând spulberat de ororile războiului.

Pe barcă se află câțiva dintre cei mai importanți artiști ai avangardei românești, toți de origine evreiască: Medi Dinu, Hedda Sterne, Jules Perahim, Teddy Brauner, precum și poetul de origine română Miron Radu Paraschivescu. 

În spatele lor, la cârmă, s-ar putea afla chiar soțul artistei Medi Dinu, pictorul Alexandru Dinu. Medi Dinu însăși, o figură centrală a grupului, era o pictoriță deosebit de talentată, a cărei operă, puternic influențată de peisajele de la Balcic, a fost marginalizată de regimul comunist. Redescoperirea sa a venit târziu, în 2003,  când participă la expoziția „Seniori ai picturii românești contemporane” din București,  oferind publicului șansa de a-i aprecia sensibilitatea cromatică și profunzimea compoziției. Multe dintre lucrările sale putând fi astăzi admirate în Muzeul de Artă Constanța.

O altă prezență remarcabilă este Hedda Sterne, o artistă vizuală care, forțată de împrejurările dramatice ale războiului, a emigrat în Statele Unite în 1941. Acolo, s-a impus rapid în peisajul artistic newyorkez, devenind o figură influentă în cadrul „Școlii de pictură de la New York”. Căsătoria sa cu celebrul ilustrator Saul Steinberg și prietenia cu Peggy Guggenheim au contribuit la recunoașterea talentului său excepțional, consacrat în 1951, când a apărut pe coperta revistei Life ca singura femeie din grupul „The Irascibles”. Originar și el din România (Râmnicu Sărat), Steinberg era un artist evreu deja cunoscut în cercurile avangardiste bucureștene, activând sub pseudonimul "Buză". În SUA, geniul său a explodat, devenind unul dintre cei mai celebri și influenți ilustratori ai prestigioasei publicații The New Yorker. Desenele sale, adesea caracterizate printr-o linie minimalistă, dar pline de umor filozofic, ironie subtilă și o profundă analiză a condiției umane în modernitate, au redefinit granițele dintre artă și ilustrația de presă

Alături de ele se află Jules Perahim, un artist complex, care a pendulat între suprarealism și constructivism, lăsând o amprentă distinctă asupra artei românești. Deși implicarea sa politică ulterioară a stârnit controverse, talentul său este incontestabil, mozaicul „Geneze” de pe fațada Casei de Cultură Mangalia, realizat în colaborare cu Mac Constantinescu, fiind o dovadă vie a măiestriei sale.

Completând acest tablou de familie artistică, îl regăsim pe Teddy Brauner, un fotograf și artist plastic cu o viziune suprarealistă originală, și pe Miron Radu Paraschivescu, un poet și jurnalist a cărui scriitură, încărcată de o puternică tentă socială, a rezonat cu aspirațiile și ideile grupului.