La finalul lunii martie 2026, zona metropolitană Cluj a bifat un moment important în dezvoltarea retailului modern, odată cu deschiderea în avans a primelor restaurante din cadrul proiectului Urbano Shopping & Living din Florești. Înainte de inaugurarea oficială a întregului parc comercial, programată pentru luna mai, brandurile americane Burger King și Popeyes au devenit primele puncte de atracție pentru public, marcând startul operațional al complexului.

Cele două restaurante au fost lansate pe 31 martie, în cadrul unei zone dedicate de tip Drive-Thru Hub, un concept relativ nou pentru piața din Transilvania, gândit pentru a combina accesul rapid auto cu experiențele gastronomice consacrate. În primele zile, acestea au atras deja un flux consistent de clienți, curioși să descopere noua destinație comercială și oferta diversificată.

Deschiderea Burger King în Urbano Shopping & Living marchează și primul restaurant al brandului inaugurat în România în 2026, dar și extinderea prezenței sale în zona Clujului, inclusiv prin formatul drive-thru. În paralel, Popeyes continuă strategia de creștere accelerată pe piața românească, noua locație din Florești fiind parte din planul de consolidare a rețelei la nivel național.

Proiectul Urbano Shopping & Living, dezvoltat pe un teren de aproximativ 25 de hectare, este anunțat drept cel mai mare parc comercial din Transilvania și propune un concept integrat de tip „one stop shop”. Acesta îmbină retailul, serviciile și zona de food într-un spațiu modern, orientat către comunitate și accesibil atât locuitorilor din Florești, cât și celor din Cluj-Napoca și localitățile învecinate.

Zona de Drive-Thru Hub, unde au fost deschise Burger King și Popeyes, reprezintă unul dintre elementele distinctive ale proiectului, reunind mai multe branduri internaționale într-un format adaptat mobilității urbane contemporane. Conceptul răspunde unei cereri tot mai mari pentru servicii rapide, fără a compromite experiența consumatorului.

Unul dintre elementele distinctive ale proiectului este chiar această zonă de drive-thru, care începe să contureze un veritabil pol de inspirație americană. Pe lângă Burger King și Popeyes, dezvoltatorii au anunțat că urmează să fie deschise și restaurante McDonald’s și Starbucks, completând astfel o zonă de drive-uri aproape integral americană.

Prin această deschidere în avanpremieră, Urbano Shopping & Living își testează deja potențialul de pol comercial major în vestul Clujului. Primele restaurante funcționale nu doar că validează atractivitatea proiectului, ci oferă și un indiciu clar asupra direcției în care se îndreaptă dezvoltarea urbană a zonei: spre spații integrate, dinamice și centrate pe nevoile comunității.

 În anul 1937, Portul Constanța era nu doar un punct strategic la Marea Neagră, ci și un loc de întâlnire al intereselor și prezențelor internaționale. În acest context, sosirea crucișătorului britanic HMS Despatch (D30) a reprezentat mai mult decât o simplă escală navală – a fost un moment cu încărcătură diplomatică și simbolică.

 În 1937, într-un București aflat în plină transformare urbană, Uzinele Comunale București (UCB) finalizau unul dintre proiectele lor ambițioase: sistematizarea lacului Floreasca. Intervenția nu a însemnat doar lucrări tehnice de regularizare a apei, ci și o schimbare vizibilă a modului în care orașul începea să își valorifice spațiile de agrement.

Odată cu amenajarea lacului, a fost construit un debarcader modern, gândit pentru plimbări și activități nautice, dar și un ștrand care reflecta noile standarde de confort și petrecere a timpului liber din perioada interbelică. Bucureștenii descopereau astfel un loc care îmbina utilul cu plăcutul: infrastructură urbană bine organizată și, în același timp, un spațiu deschis relaxării.

Imaginea surprinde simplitatea elegantă a construcțiilor din acea perioadă: linii clare, funcționalitate și o anumită austeritate specifică arhitecturii utilitare interbelice. În jur, spațiul larg și aerisit sugerează un oraș care încă își permitea luxul deschiderii și al respirației.

Amenajarea lacului Floreasca în 1937 rămâne un exemplu al modului în care administrația vremii înțelegea modernizarea: nu doar prin extindere și construcție, ci și prin crearea unor locuri dedicate comunității, unde viața urbană să capete ritm și sens.

________________________

imagine reconstituită cu Google Gemini AI

 Joi după-amiază, pe 2 aprilie, pe o ploaie torențială, Sala de Evenimente de la parterul Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman” din Constanța a devenit locul unei întâlniri vii între generații, în cadrul unei noi ediții a proiectului „Portret de jurnalist”. Începând cu ora 14.00, publicul – în mare parte tânăr – a avut ocazia să intre în dialog direct cu jurnalista Steliana Bajdechi, o voce cunoscută a Radio România Constanța încă din 1991.

Evenimentul a adus în prim-plan nu doar parcursul profesional al invitatei, ci și transformările profunde ale jurnalismului în ultimele decenii. Cu o experiență construită în timp, de la coordonarea Redacției Cultură-Educație-Minorități până la inițierea unor emisiuni de referință precum „Interferențe culturale” sau „Școala și societatea”, Steliana Bajdechi a vorbit deschis despre responsabilitatea jurnalistului într-o lume dominată de viteză și informație abundentă.

În sală s-au aflat elevii clasei a X-a F de la Colegiul Național „Mihai Eminescu”, însoțiți de profesoara lor, Nicoleta Veli. Dialogul cu aceștia a fost unul direct și aplicat, concentrat pe teme actuale: tipurile de presă, modul în care s-a schimbat publicul consumator de informație și, mai ales, felul în care pot fi identificate știrile false. Discuțiile au căpătat rapid un caracter interactiv, elevii intervenind cu întrebări și exemple din mediul online, acolo unde granița dintre adevăr și manipulare devine adesea dificil de trasat.

Astăzi vă prezint un adăpost anti aerian din timpul celui de al doilea razboi mondial, situat in Constanța. Fotografiile au fost făcute în 2013. Pentru că a reintrat în circuitul național de apărare civilă nu am să fac publică locația. 

La mijlocul anilor ’30, într-un București aflat în plină transformare urbană și economică, pe strada Doamnei, la intersecția cu strada Academiei, se ridica o clădire care avea să devină un reper discret al modernității interbelice. Proiectată de arhitectul Leon Stern, construcția impresiona prin verticalitate și funcționalitate, dar mai ales prin eleganța specifică stilului art deco, care începea să redefinească estetica marilor orașe occidentale.

Imobilul, cu cele zece etaje ale sale, nu era doar o expresie arhitecturală, ci și una economică. Gândit ca spațiu multifuncțional, adăpostea magazine la parter, birouri pe nivelurile intermediare și apartamente la etajele superioare, reflectând dinamismul unei capitale în expansiune. Era o clădire vie, integrată în ritmul orașului, în care comerțul, viața profesională și cea privată coexistau într-un echilibru modern.

Această construcție făcea parte dintr-un mic grup de trei imobile din București deținute de Riunione Adriatica di Sicurtà, o companie italiană cu o prezență solidă în Europa. Originile acesteia duc înapoi în Trieste, unde, la 9 mai 1838, lua naștere ca subsidiară a Adriatic Banco di Assicurazioni, fondată la rândul său în 1826. Prezența unei astfel de companii în Bucureștiul interbelic spune multe despre deschiderea economică a României din acea perioadă și despre integrarea sa în rețelele financiare europene.

După instaurarea regimului comunist, clădirea a fost redenumită „Tehnoimport”, un nume care reflecta noile realități ideologice și economice. Identitatea sa inițială, legată de capitalul privat și de influențele occidentale, a fost estompată, iar funcțiunea sa adaptată cerințelor statului. Ca multe alte imobile similare, a supraviețuit mai degrabă prin utilitate decât prin valorizare patrimonială.

În prezent, clădirea se află într-o stare avansată de degradare, o umbră a ceea ce a fost odinioară. Detaliile art deco, cândva expresii ale rafinamentului urban, sunt astăzi afectate de neglijență și trecerea timpului. Își așteaptă, tăcut, o posibilă salvare sau o nouă condamnare, prins între uitare și potențial.

Un moment definitoriu în istoria companiei care a construit-o a venit în 1984, odată cu moartea lui Carlo Pesenti, când acțiunile RAS au fost preluate de către grupul german Allianz. Este o ironie subtilă a istoriei că o companie care a contribuit la modernizarea urbană a Bucureștiului interbelic a fost absorbită, în final, într-o structură corporativă globală, în timp ce una dintre clădirile sale emblematice rămâne suspendată într-un prezent incert.

Privind astăzi acest imobil, nu vezi doar o clădire degradată, ci un strat din istoria orașului, în care se întâlnesc ambiția interbelică, ruptura comunistă și indiferența contemporană. Este, poate, unul dintre acele locuri care nu cer neapărat restaurare imediată, ci mai întâi redescoperire și înțelegere.

 Uneori, o piesă nouă într-o colecție nu înseamnă doar completarea unui gol, ci deschiderea unei ferestre spre o lume pe care o simți aproape, dar pe care nu ai trăit-o. Așa s-a întâmplat și cu această carte poștală reprezentând Ateneul din București, o imagine familiară și totuși diferită, filtrată prin sensibilitatea unei epoci în care orașul avea un alt ritm și o altă eleganță.

Într-o fotografie veche, ușor îngălbenită de timp, vila apare cu o demnitate calmă, aproape aristocratică. Rotunjimea colțului, ferestrele înguste și ritmul liniilor arhitecturale spun o poveste despre un alt fel de litoral, unul în care eleganța nu avea nevoie să strige. Copacii tineri din jur par martori tăcuți ai unei epoci în care Mamaia nu era încă o explozie de hoteluri și zgomot, ci un loc de refugiu, de liniște, de respirație.

După 1950, vila avea să fie cunoscută simplu, administrativ, drept „Vila 19”. Numele i-a fost redus la o cifră, iar odată cu aceasta, și identitatea ei a început să se estompeze. A trecut prin decenii de transformări, adaptări și neglijență, ca multe alte clădiri interbelice din România. Pereții au fost modificați, spațiile compartimentate, iar detaliile originale au început să dispară, încet, sub straturi de intervenții grăbite și lipsă de grijă.

În ultima ei fază, înainte de demolare, vila nu mai semăna aproape deloc cu imaginea din trecut. Tencuiala cădea, ferestrele erau sparte, iar structura părea să cedeze sub propria istorie. În jurul ei, mașinile parcate și stâlpii moderni contrastau dureros cu ceea ce fusese cândva o construcție de referință. Nu mai era un simbol al rafinamentului interbelic, ci un corp abandonat, prins între indiferență și inevitabil.

Demolarea din 2018 a venit fără zgomotul simbolic pe care l-ar fi meritat o astfel de pierdere. Nu a fost doar sfârșitul unei clădiri, ci și închiderea unui capitol discret din istoria stațiunii Mamaia. Fără ceremonii și fără prea multă atenție, vila 19 a dispărut, lăsând în urmă doar fotografii, amintiri și întrebarea inevitabilă: câte alte povești similare au fost deja șterse sau urmează să fie?

Privind cele două imagini, diferența nu este doar de stare fizică, ci de lume. Între ele stau decenii de schimbări sociale, economice și culturale. Vila nu a fost doar o victimă a timpului, ci și a modului în care am ales să ne raportăm la trecut. În liniștea fotografiei vechi și în degradarea celei recente se află, de fapt, o lecție despre memorie și despre cât de ușor poate dispărea eleganța atunci când nu mai este recunoscută ca valoare.