Evenimentul „Istorii deturnate – destine rescrise. Patrimoniul construit din București sub regimul comunist” a fost vernisat joi, 24 septembrie, la Galeria de Artă din Constanța, în prezența publicului interesat de istoria recentă, patrimoniu și poveștile oamenilor ale căror destine au fost marcate de schimbările produse în perioada comunistă.
.jpg)
Povestea noastră de Ziua Bucureștiului a continuat cu două seri magice în curtea „Nababului”, acolo unde literatura și muzica s-au întâlnit într-un dialog fermecător, ca într-un București de altădată.
Pe drept numită „Frumoasa” Zaraza ne-a încântat cu vocea sa minunată, în timp ce Iulian Băluțel a făcut adevărate minuni cu vioara, aducând în inima Capitalei toate păsările codrului.
Prima seară ne-a purtat prin Bucureștiul de altădată, în compania Doinei Ruști, autoarea unei povești sublime despre Zavaidoc și despre orașul de-a lungul timpului. Printre povești și amintiri, muzica nu putea lipsi. Zaraza, alături de colegii săi, Iulian Băluțel și Gabriel Răzvan Onilă, au evocat cele mai frumoase momente muzicale ale Bucureștiului interbelic.
A doua seară a adus o altă întâlnire specială. Poeta Georgiana Dănilă Maria a încântat publicul cu minunatele sale creații, iar seara s-a încheiat cu un moment unic și prezentat în premieră: melodiile Mariei Tănase în duet cu George Enescu.
Două seri în care literatura, muzica și memoria Bucureștiului s-au întâlnit într-un singur loc. Două seri despre orașul pe care îl iubim și despre oamenii, poveștile și cântecele care îi dau suflet. De undeva de sus,„Nababul” zâmbește mulțumit văzând lumea care a umplut curtea palatului, o lume care încă iubește Bucureștiul de altădată.
La mulți ani, București! Felicitări Ovidiu Neacșu
Bucureștiul meu iubit a împlinit 567 de ani de la prima atestare documentară. O sărbătoare unică pentru câteva generații prin prisma celor trei numere consecutive. Prin urmare, am ales să particip la trei evenimente diferite, pe care am să le prezint în trei articole de sine stătătoare.
Și cum să încep altfel decât cu draga mea Mița Biciclista și această zonă unică care este Amzei. În București există din loc în loc, uneori mai la vedere, alteori mai ascunse (vezi Piața Italiană), spații care sunt propriile lor universuri. Iar Amzei este un astfel de spațiu. Prins între eleganța Căii Victoriei și aglomerația bulevardului Magheru, acest loc, deși aflat în centrul vechi al Capitalei (și țin să îi mulțumesc lui Edmon Niculușcă pentru că a zis tare, clar și răspicat că Amzei face parte din centrul istoric, țin minte ce înjurături mi-am luat pe Facebook când afirmam și eu asta acum ceva timp), este o comunitate aparte. Pare a fi un mic orășel desprins din filmele franceze sau italiene ale anilor '60 sau '70, cu câteva case restaurate, cu multe case degradate, cu mici blocuri, cu piața de legume, cu micile magazine și restaurante de la parterul clădirilor, cu micile sau marile sale drame, cu povești de iubire, cu lacrimi de durere și râsete de copii. Și pentru două zile, această comunitate s-a reunit în jurul „Mesei Nesfârșite”, proiectată de artistul și designerul francez Olivier Vadrot special pentru intersecția străzilor Christian Tell și Biserica Amzei.
Și pentru că tot discutam despre filmele italiene ale deceniilor trecute, această masă va fi construită într-o nouă versiune pentru situl istoric La Santissima din Napoli, cu ocazia EDIT Napoli, târgul internațional de design, în octombrie.
Revenind, seara de sâmbătă ne-a amintit de un alt București, de dinainte de Marele Război, un București al teraselor, al barurilor și al lăutarilor adevărați. Celebra și îndrăgita Tanti Mioara și al său Taraf de la Vărbilău au adus în fața publicului vechea „muzică boierească”, cum spune chiar interpreta.
Ziua de duminică a început cu o discuție foarte serioasă despre ce înseamnă Bucureștiul vechi, dincolo de ceea ce lumea numește „Centrul Istoric”. S-a subliniat importanța unor zone precum Amzei, Cișmigiu și Magheru, dar și necesitatea investițiilor private și publice, recentul proiect de revitalizare urbană a Magherului fiind dat drept exemplu.
Din partea mea, trebuie să aplaud faptul că s-a vorbit despre modernismul care definește acest bulevard și care, din păcate, este complet ignorat de majoritatea concetățenilor noștri. Deseori vedem fațade moderniste și art deco mutilate, ușile acelea metalice superbe, adevărate opere de artă, înlocuite cu termopan ieftin etc.
Din punctul meu de vedere, poate ar trebui să adoptăm și noi sistemul american și canadian care definește „historical downtown” și „historical districts”, lucru care ne-ar permite să salvăm cât mai multe clădiri vechi. Pentru că, în ziua de azi, într-o arhitectură sterilă, ostilă, insipidă și minimalistă, un turn de birouri din București poate fi la fel de bine amplasat în Moscova, Londra, New York, Tokyo sau Abu Dhabi. Identitatea unui oraș vine din clădirile sale de epocă – calde, cu personalitate, cu suflet. Atunci când vezi Ateneul, spre exemplu, știi că ești acasă în București.
O altă temă abordată, care s-a potrivit ca unsă pe sufletul meu, a fost cea legată de cinematografele de pe Elisabeta. S-a amintit și de acest minunat proiect de restaurare a cinematografului Marconi – o luptă de 10.000.000 de euro, care sper să aibă un deznodământ fericit și în urma căreia, atunci când Cristi Mungiu ne va întâmpina la inaugurare, îmi doresc ca primul film ce va rula să fie „Cinema Paradiso”. If you know, you know.
Seara, Alberto Groșescu a trecut la platane, urmat de proiecția filmului „Un film cu o fată fermecătoare”, o producție Lucian Bratu din 1967. Curtea de la Altloc s-a dovedit neîncăpătoare pentru iubitorii de film. Cu această ocazie, cred că ne-am reamintit cu toții, cei prezenți, de ce Margareta Pâslaru a fost una dintre cele mai frumoase actrițe românce. Este o scenă acolo cu ea purtând o perucă blondă, lungă (filmul este alb-negru), și o rochie mulată, cu un decolteu generos. Pot spune cu mâna pe inimă că, în acel moment, toți bărbații din audiență am amuțit.
La mulți ani, București! Felicitări ARCEN, Alberto Groșescu , Edmond și Andreea Apostu!
La Palatul Cantacuzino a avut loc lansarea volumului-eveniment „Ecaterina Caradja Cantacuzino – O autobiografie”, o apariție editorială cu o puternică valoare documentară și istorică. Publicată de Editura Litera, în colaborare cu Asociația Caradja Cantacuzino, cartea este tradusă pentru prima dată în limba română și reprezintă un gest de recuperare a memoriei unei femei care a traversat aproape un secol de istorie românească și europeană.
Povestea Ecaterinei Caradja Cantacuzino este una care pare desprinsă dintr-un film: copilărie, două războaie mondiale, curaj, filantropie, exil și întoarcerea acasă. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, prințesa a devenit cunoscută drept „Îngerul din Ploiești”, după ce a contribuit la salvarea și sprijinirea a peste 1.000 de aviatori americani. O mare parte din viața sa a fost dedicată, de asemenea, copiilor orfani. Iar povestea ei avea să se intersecteze, aproape de finalul vieții, și cu cea a unei alte figuri celebre: Michael Jackson. În timpul vizitei sale la București, artistul a cerut în mod special să o întâlnească pe Ecaterina Caradja Cantacuzino, o întâlnire care spune, poate mai mult decât orice, cât de departe ajunsese faima poveștii și a faptelor „Îngerului din Ploiești”.
Toate fondurile provenite din drepturile de autor vor fi folosite pentru restaurarea Conacului Ecaterinei Caradja de la Nedelea, județul Prahova, și transformarea acestuia în muzeu. Astfel, o carte despre memorie devine, în același timp, un instrument pentru salvarea patrimoniului. O poveste tipărită poate contribui la recuperarea unui loc, iar locul poate păstra mai departe povestea.
Lansarea a avut loc chiar în Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, locul în care Ecaterina a trăit până la căsătoria cu Constantin Caradja. Palatul este legat de numele celebrului Gheorghe Grigore Cantacuzino, „Nababul”, una dintre cele mai importante personalități ale Bucureștiului de la începutul secolului XX. Iar spațiul în care s-a desfășurat evenimentul, Grădina Nababului, a oferit serii un decor pe măsura poveștii.
Despre volum, despre viața Ecaterinei Caradja Cantacuzino și despre moștenirea pe care a lăsat-o au vorbit Academician Georgeta Filitti, Damian Anfile, Ovidiu Neacșu și Max Caradja Johnson, într-o întâlnire moderată de Ioana Bâldea Constantinescu. Evenimentul s-a bucurat și de prezența Prințesei Brianna Thea Caradja, care a adus un plus de emoție și continuitate unei seri dedicate memoriei familiei Caradja și recuperării unei povești importante pentru istoria României.
Seara s-a încheiat cu un minirecital susținut de Frumoasa Zaraza, care ne-a purtat, prin muzică, în atmosfera Bucureștiului interbelic. Pentru câteva zeci de minute, grădina a redevenit decorul unei epoci elegante și pline de farmec.
Iar pentru cei care vor să descopere povestea Ecaterinei Caradja Cantacuzino, volumul „O autobiografie” va putea fi găsit în librării începând cu 25 septembrie.
Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu a găzduit, la începutul acestei săptămâni, o vizită importantă din perspectiva cooperării româno-americane: Scott Lacy, Professional Staff Member în cadrul Comitetului pentru Relații Externe al Senatului Statelor Unite, s-a întâlnit cu liderii și militarii americani aflați în bază.
Vizita, desfășurată pe 8 septembrie 2026, a avut ca obiectiv familiarizarea directă cu operațiunile desfășurate la Mihail Kogălniceanu, dialogul cu personalul militar și înțelegerea eforturilor dedicate pregătirii și capacității de reacție pentru misiuni. În cadrul întâlnirilor, Scott Lacy a discutat inclusiv cu colonelul Steven Overby, comandantul Area Support Group–Black Sea.
Importanța vizitei trebuie privită și prin prisma poziției pe care Scott Lacy o ocupă în structurile Senatului american. Comitetul pentru Relații Externe este unul dintre principalele organisme ale Congresului SUA în ceea ce privește politica externă, relațiile internaționale și cooperarea de securitate, inclusiv relațiile Statelor Unite cu aliații europeni și NATO. Prezența unui expert al acestui comitet la Mihail Kogălniceanu oferă, astfel, o perspectivă directă asupra rolului pe care baza îl are în arhitectura de securitate de pe flancul estic al NATO și asupra nivelului de pregătire și cooperare militară din România.
Pentru Baza Mihail Kogălniceanu, asemenea vizite înseamnă o conexiune directă cu structurile politice și de securitate de la Washington și o oportunitate de a prezenta, la fața locului, realitățile operaționale, nevoile și evoluția infrastructurii militare. Mai larg, vizita reprezintă un nou semnal al importanței pe care parteneriatul strategic România–Statele Unite și cooperarea în cadrul NATO o au pentru securitatea regiunii Mării Negre. Mihail Kogălniceanu nu este doar o bază militară importantă pentru România, ci și un punct esențial al prezenței și cooperării americane pe flancul estic al Alianței.
Duminică, 6 septembrie, Muzeul de Sculptură „Ion Jalea” din Constanța a găzduit vernisajul expoziției „Interstiții”, un proiect colectiv care reunește lucrările a unsprezece artiști, absolvenți ai programului de master Studii Interdisciplinare în Artele Vizuale din cadrul Facultății de Arte a Universității „Ovidius” din Constanța.
Expoziția, curatoriată de conf. univ. dr. Alexandru Șerbănescu, aduce împreună lucrări semnate de Lucian Asaftei, Andra Bicǎ, Irina Cojocaru, Gabriela Florea, Alina Ionescu-Mihai, Bianca Martin, Alexandra Militaru, Alina Miloș, Andreea Necula, Lucia Niculescu și Ramona Popescu.
„Interstiții” pornește de la ideea acelor spații de trecere și de întâlnire în care limitele dintre lucruri devin mai puțin rigide. Interstițiul devine astfel un teritoriu al transformării, în care ideile se suprapun, mediile se intersectează, iar experiențele personale capătă noi forme de expresie.
În cadrul expoziției, pictura, grafica, tehnicile mixte și mozaicul construiesc un dialog între practici și sensibilități diferite. Fiecare lucrare își păstrează identitatea proprie, dar, privite împreună, lucrările creează o rețea de relații vizuale și conceptuale.
Întâlnirea dintre figurativ și abstract, material și idee, gest și structură, tradiție și experiment transformă spațiul expozițional într-un loc al dialogului. Diferențele dintre limbajele artistice nu devin bariere, ci puncte de conexiune.
Vernisajul a marcat, totodată, un moment important pentru artiștii participanți: trecerea de la etapa formării academice către afirmarea unor identități artistice proprii. În acest sens, „Interstiții” poate fi privită ca o hartă a unor parcursuri aflate în transformare, în care cercetarea, experimentul și practica artistică se întâlnesc.
Expoziția poate fi vizitată la Muzeul de Sculptură „Ion Jalea”, din Strada Arhiepiscopiei nr. 26, în perioada 6–20 septembrie 2026.
Sâmbătă, 5 septembrie, Muzeul de Artă Constanța a deschis expoziția de pictură, ceramică și instalație „La adăpostul gândului. Structuri exterioare vs refugiu interior”, semnată de artistul Florentin Sîrbu.
Expoziția pornește de la o imagine aparent familiară și protectoare: cuibul. Artistul renunță însă la dimensiunea sa idilică și îl transformă într-o reflecție asupra refugierii, protecției și limitelor pe care ni le construim.
Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” din Constanța a găzduit, vineri, 4 septembrie, două evenimente culturale desfășurate în aceeași zi, reunind iubitori ai patrimoniului dobrogean, bibliotecari, cercetători, scriitori și tineri pasionați de literatură.
Primul moment al zilei a fost dedicat Zilelor Europene ale Patrimoniului, prin vernisajul expoziției și masa rotundă „Patrimoniul cultural dobrogean”. Evenimentul, organizat de Biroul Bibliografic al bibliotecii în colaborare cu membrii Cenaclului literar al BJC – „Cenaclul Nicoletei”, a oferit prilejul unei discuții despre valorile culturale ale Dobrogei, despre memoria locului și despre rolul instituțiilor de cultură în păstrarea și transmiterea patrimoniului. La dezbatere au participat avocatul și scriitoarea Anca-Iulia Beidac, bibliotecarii Irina Didea și Doina Moșoiu, precum și bibliografii dr. Anca Angela Dobre și dr. Luminița Stelian. Întâlnirea a fost moderată de dr. Amelia Stănescu, managerul Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman” Constanța.
Tot în aceeași zi s-a desfășurat și cea de-a XI-a ședință a Cenaclului literar al bibliotecii, cunoscut și sub numele de „Cenaclul Nicoletei”, un proiect coordonat de tânăra Nicoleta Popa și dedicat stimulării creației literare în rândul tinerilor constănțeni. Invitata întâlnirii a fost poeta timișoreană Anca-Iulia Beidac, care a prezentat publicului versuri din cel mai recent volum al său, „Amare”, apărut la prestigioasa Editură Junimea din Iași.
Dialogul cu tinerii nu s-a rezumat la lectură. A fost o întâlnire despre inspirație și documentare, despre relația dintre viața de zi cu zi și creația literară, despre lectură, scris și mecanismele procesului artistic. Experiența unei autoare consacrate a devenit astfel un punct de plecare pentru întrebările și curiozitățile celor aflați la început de drum.
Autoarele reconstruiesc evoluția culturii terapeutice a mării, de la primele recomandări medicale privind cura marină și dezvoltarea stațiunilor balneare până la cercetările contemporane referitoare la efectele mediului marin asupra organismului și psihicului uman.
Structurată în șase mari părți, lucrarea urmărește povestea litoralului românesc de la primele civilizații ale Pontului Euxin până la dezvoltarea stațiunilor moderne și cercetările actuale dedicate conceptului de „Blue Space”.
Un rol important în realizarea volumului l-a avut Organizația de Management al Destinației Mamaia–Constanța, partener al proiectului editorial, care a pus la dispoziția autoarelor materiale documentare, imagini și resurse de patrimoniu, unele dintre acestea fiind prezentate publicului pentru prima dată.
„Marea care vindecă” este o incursiune în istoria relației dintre oameni și mare și o invitație de a redescoperi litoralul românesc prin prisma medicinei, patrimoniului, istoriei și științei.
Iar lansarea, pe acoperișul Hotelului Parc din Mamaia, cu marea în apropiere și litoralul în fața ochilor, nu putea avea un decor mai potrivit pentru o carte care vorbește tocmai despre puterea mării de a vindeca.
Micul bloc modernist cu elemente mediteraneene de pe strada Arhiepiscopiei nr. 15 a fost construit în anii ’30, după planurile arhitectului Ioan Căpșuneanu.
Clădirea păstrează și astăzi o combinație interesantă de influențe moderniste și mediteraneene, care îi conferă un caracter aparte în peisajul arhitectural al zonei istorice.
Potrivit informațiilor disponibile, imobilul ar fi fost edificat de o familie de etnici greci, contribuind astfel la diversitatea culturală și arhitecturală a Constanței interbelice.
Clădirea, proiectată de reputatul arhitect Statie Ciortan, impresionează prin arhitectura sa neoromânească, prin volumele echilibrate și prin detaliile decorative care transformau chiar și o construcție cu destinație administrativă într-o adevărată piesă de arhitectură.
Organizarea imobilului era una clară și funcțională: parterul era rezervat Percepției, în timp ce la etaj își desfășura activitatea Serviciul de Constatări.
Imaginile de epocă ne permit să descoperim nu doar fațada clădirii, ci și atmosfera interioarelor sale – un fragment din Bucureștiul anilor ’30, când instituțiile publice erau gândite să îmbine funcționalitatea cu o arhitectură reprezentativă.
Pentru că în ultimele zile s-a tot discutat în social media despre acest elegant imobil, merită să ne întoarcem în timp și să vedem cum arăta el la 24 iunie 1934, data inaugurării.
La intersecția străzilor Batistei și Nicolae Filipescu se ridica unul dintre cele mai spectaculoase edificii Art Deco ale Bucureștiului interbelic: Palatul Societății Funcționarilor Publici, proiectat de arhitecții I. C. Roșu și Radu Culcer.
Clădirea a fost concepută ca un adevărat centru comunitar, reunind într-un singur imobil o serie impresionantă de funcțiuni: bancă, centru medical, farmacie, restaurant, bar, frizerie, spații pentru expoziții și o sală multifuncțională destinată evenimentelor, spectacolelor de teatru și proiecțiilor cinematografice. Din punct de vedere arhitectural, imobilul impresionează prin volumetria sa, prin tratarea colțului și, mai ales, prin eleganta compoziție a fațadelor, unde liniile verticale, suprafețele vitrate și elementele decorative Art Deco se întâlnesc într-un ansamblu deosebit de coerent. Din păcate, destinul interiorului nu a fost la fel de fericit. În perioada ocupației sovietice, sala de spectacole a suferit modificări brutale, alterând substanțial concepția originală a unuia dintre cele mai importante spații ale clădirii.
***
Ecaterina Vrana pare că mă urmează peste tot. Nu știu de ce. La fel cum nu știu de ce am senzația că am întâlnit-o cândva, fie la București, fie la Constanța, într-o perioadă în care încă era printre noi.
Prima reîntâlnire cu opera ei, după plecarea sa, s-a întâmplat la București, în cadrul expoziției „Colecționarii / Numai Pictura”, găzduită de draga mea La Mița Biciclista și curatoriată exemplar de Erwin Kessler.
Astăzi, reîntâlnirea a fost una, dacă vreți, spirituală. De această dată, la Muzeul de Artă Constanța, unde a avut loc vernisajul expoziției „Synthetic Configurations of Open Space”, semnată de Natalia Silaghi, câștigătoarea Premiului I „Ecaterina Vrana” pentru Tinere Artiste (P.E.V.A.), la ediția inaugurală a programului.
Și poate că nu este întâmplător că numele Ecaterinei Vrana revine aici printr-o artistă aflată la început de drum. P.E.V.A. este o formă concretă de continuitate: o artistă consacrată devine reper pentru o nouă generație, iar memoria ei este transformată într-un sprijin real pentru creația contemporană.
În perioada interbelică, Casa Corpului Didactic (C.C.D.) a avut un rol important în sprijinirea celor care activau sau se pregăteau să intre în sistemul de învățământ. Instituția a construit cămine pentru studenții și studentele care urmau cariera didactică, locuințe destinate profesorilor, dar și, începând din anii ’30, hoteluri la munte și la mare.
Una dintre clădirile realizate în acest context a fost internatul de fete al Casei Corpului Didactic, construit în anii ’20 pe fostul bulevard Carol II, în zona actualei intersecții dintre străzile Profesor Doctor Gheorghe Marinescu și Eroii Sanitari.
Potrivit revistei Arhitectura, proiectul clădirii îi aparține arhitectului A. Popper.
Edificiul impresionează prin arhitectura sa neoromânească, cu volume ample, arcade, logii, ancadramente decorative și un acoperiș cu țiglă care îi conferă silueta caracteristică arhitecturii românești interbelice.
Imaginea păstrează un București în care instituțiile dedicate educației nu însemnau doar săli de curs, ci și infrastructură destinată formării și vieții de zi cu zi a viitorilor dascăli.
În perioada interbelică, atunci când venea vorba despre luxul american în lumea automobilelor, două nume se detașau: Cadillac și Packard. Ambele mărci au fost prezente pe piața românească până la instaurarea regimului comunist, iar printre admiratorii automobilelor Packard s-a numărat și Regele Carol al II-lea, care a deținut un spectaculos Packard Super Eight Victoria Custom by Franay, model 1937. Packard era considerată una dintre mărcile de prestigiu ale industriei auto americane, automobilele sale fiind asociate cu eleganța, rafinamentul tehnic și statutul social.
În România, marca era comercializată prin Atlanta S.A., companie care avea showroom-ul principal în București, pe Calea Victoriei nr. 116. Clădirea care a găzduit reprezentanța Packard există și astăzi, fiind restaurată și păstrând imaginea elegantă a uneia dintre cele mai importante artere comerciale ale Bucureștiului de altădată.
Povestea Packard avea însă să se încheie în Statele Unite. O serie de decizii manageriale și dificultăți întâmpinate de companie au contribuit la declinul mărcii. Ultimul automobil Packard produs la Detroit a ieșit de pe linia de fabricație în 1956, iar în 1958 numele Packard a dispărut oficial din industria auto. Astăzi, automobilele Packard au devenit piese de colecție, iar prezența lor în România interbelică rămâne o mărturie a perioadei în care Bucureștiul era conectat la marile tendințe ale lumii occidentale.
În perioada interbelică, Casa Corpului Didactic a avut un rol important în sprijinirea celor care se pregăteau să intre în sistemul de învățământ. Instituția a construit cămine și internate pentru studenții și studentele care urmau să devină profesori, dar și locuințe destinate cadrelor didactice.
Un astfel de proiect a fost realizat la sfârșitul anilor ’20, pe bulevardul Schitu Măgureanu, în Capitală. Era vorba despre un internat destinat băieților, conceput pentru tinerii aflați în pregătire pentru cariera didactică.
Clădirea impresiona prin arhitectura sa neoromânească, cu elemente decorative inspirate din tradiția arhitecturală românească. Imobilul era desfășurat pe demisol, parter, două etaje și mansardă, oferind un spațiu generos pentru funcțiunea sa. Proiectul a fost realizat de arhitectul Spiridon Cegăneanu, unul dintre arhitecții activi în Bucureștiul perioadei interbelice.
Astăzi, imaginea clădirii rămâne o mărturie a Bucureștiului interbelic și a infrastructurii dedicate educației, construită într-o perioadă în care arhitectura și instituțiile publice contribuiau împreună la definirea orașului modern.
Pregătirile pentru cea de-a IV-a ediție a Salonului de Fotografie „Anatole Magrin” au intrat într-o nouă etapă, organizatorii anunțând primii invitați care vor expune în cadrul clasei „Maeștri”.
Ediția din 2026 îi va avea printre expozanții invitați pe:
Prezența celor doi fotografi reprezintă o continuare a tradiției începute încă de la prima ediție a salonului, prin care evenimentul își propune să creeze un dialog între fotografii consacrați și tinerii pasionați aflați la început de drum.
Clasa „Maeștri” oferă publicului ocazia de a descoperi lucrările unor artiști cu experiență și, în același timp, le oferă tinerilor concurenți repere importante în parcursul lor către arta fotografică.
Organizatorii au transmis că pregătirile pentru ediția din 2026 continuă și că vor urma noi informații despre program, participanți și momentele importante ale Salonului.
Salonul de Fotografie „Anatole Magrin” – ediția a IV-a, 2026. O întâlnire între experiență, talent și pasiunea pentru fotografie.
Galeria Căminului Artelor din București a găzduit, sâmbătă, 8 august 2026, două vernisaje care au adus în atenția publicului o diversitate de expresii ale artei contemporane.
În perioada interbelică, Casa Corpului Didactic s-a remarcat printr-o preocupare aparte pentru sprijinirea celor care formau viitoarele generații de dascăli. Instituția a construit cămine pentru studenții și studentele aflați în pregătire, locuințe cu chirie și sisteme de credit pe termen lung pentru profesori, iar din a doua jumătate a anilor ’30 a început să dezvolte și o rețea de hoteluri la munte și la mare.
Unul dintre proiectele dedicate profesorilor a fost realizat în anii ’30, în Capitală, pe fostul bulevard Regina Elisabeta nr. 95, astăzi Mihail Kogălniceanu nr. 64, după planurile arhitectului E. Botez.
Clădirea impresiona prin arhitectura sa Mediterranean Revival, cu o compoziție amplă, desfășurată pe demisol, parter, șase etaje, mansardă și terasă circulabilă.
Parterul de pe actualul bulevard Mihail Kogălniceanu avea destinație comercială, în timp ce partea imobilului orientată către Splaiul Independenței avea funcțiune rezidențială.
Un detaliu aparte îl reprezenta mica grădină interioară, amenajată cu un bazin artezian în centru, un spațiu de relaxare neobișnuit pentru un imobil urban de asemenea dimensiuni.
În total, clădirea oferea 60 de apartamente, fiind concepută ca o soluție modernă de locuire pentru corpul profesoral al României interbelice.
Planurile originale păstrate oferă astăzi o imagine interesantă asupra modului în care arhitectura interbelică îmbina locuirea colectivă cu spațiile comune, funcțiunile comerciale și chiar mici zone verzi interioare.
În 1911, Alexandru I. Filipescu, urmaș al familiei Filipescu, decidea parcelarea domeniului familiei din Șoseaua Jianu, loturile fiind destinate vânzării pentru construirea unor locuințe individuale.
În deceniile următoare, pe aceste terenuri aveau să apară unele dintre vilele elegante ale Bucureștiului interbelic.
Printre ele se numără și Vila Danielopol, ridicată în anii ’20 pe strada Andrei Mureșanu. Clădirea este un frumos exemplu de arhitectură neoromânească, cu arcade, logii, decorații inspirate din arhitectura tradițională și o compoziție dominată de turnul de colț.
Proiectul poartă semnătura arhitectului Statie Ciortan, unul dintre arhitecții importanți ai perioadei, cunoscut pentru numeroasele sale proiecte în stil neoromânesc.
Vila Danielopol păstrează și astăzi imaginea unei epoci în care vechile domenii aristocratice ale Capitalei erau transformate în cartiere elegante de locuințe, iar arhitectura neoromânească devenea una dintre expresiile definitorii ale Bucureștiului de început de secol XX.
