Înainte de actuala navă școală „Mircea” a existat micuțul bric „Mircea”, o navă superbă ce a înfruntat cu bărbăție mările și strâmtorile lumii, cunoscând atât furtuni teribile cât și ape liniștite, bucurii, dar și drame...
Un personaj aparte și cu un rol cheie în echipaj era pilotul Moș Antonio, Antonio Rotta pe numele său real acesta se născuse în minul port Vila San Giovani de pe coasta Calabriei. Povestea acestuia ne este relatată de către Locotenentul Ed. Gezzo în revista Marea Neagră (interbelică).
***
Mic de statură, îndesat, şi bine legat; cu figura-i blândă, cu ochi pătrunzători sub sprâncenele-i stufoase, energice, pe puntea lui „Mircea" Moş Antonio, cu picioarele goale, cu pantaloni suflecați, se învârtea toată ziua bombănind în limba lui, un jargon marinăresc italo-român.
Moş Antonio era italian din Calabria, din Vila San Giovani, mic port ce străjueşte poarta Messinei spre Vest. Plecat din patrie de 42 de ani, adusese în mijlocul nostru acea atmosferă de limbuţie şi drag de viaţă, caracteristică meridionalului. La 62 de ani Antonio era încă sprinten, se urca în vârful catargului, la Rândunică, unde, singur, se asigura de executarea manevrei. Patruzeci şi doi de ani a instruit pe marinarii noştri, ca maestru pilot la manevra velelor. Şi multe lucruri aveam de învăţat dela acest lup de mare. Doar, navigase pe vechile corăbii, luase parte în călătorii lungi dela Londra la Sidney, făcând parte din acele echipaje, care nu se mai întorceau decât înjumătățite de valuri, furtuni şi boli.
Antonio Rotta, era un mare îndrăgostit de cariera sa. Avea un cult pentru bastimentul său, iar vela, făcuse din el un pânzar fără seamăn admira navele cu pânze şi detesta maşinele şi motoarele ,,râşniţele", cum le spunea el. In legătură cu aceasta se povesteşte că:
Venind în port în anii din urmă, o escadră compusă din cele mai frumoase vase Franceze, în frunte cu „,Dugay-Trouin" şi întrebat ce părere are despre aceste bastimente, a răspuns: ,,Asta non sono bastimente - sono pontonis. - Bastiment esti,,Mircea”.
Dela Antonio cunosc povestea lămâei, care a vindecat un echipaj întreg de boala scorbutului.
Tot el povestea că în apropierea Insulei Şerpilor, un elev al Şcoalei de Marină, de pe bord zărind estompându-se la orizont Insula Şerpilor, s'a grăbit să anunţe pe Ofiţerul de cart: „Să trăiţi d-le Căpitan, se zăreşte Arhipelagul".
O singură întâmplare nu a povestit-o Antonio, şi aceasta pentrucă amintirea ei îl necăja cumplit.
-,,La Balcic, în radă, în anii din urmă Antonio provocă un ofiţer dela bord la o întrecere de bărci cu vele. Din vreme rivalul moşului a avut inspirația ca să înlocuiască legăturile solide ce țin vela prinsă de catarg, prin legături slabe. Abia porniți cu velele ridicate, vântul umflând velele iar legăturile fiind slabe, Antonio şi-a văzut velele pornind în chip de smeu. Numai cine l'a cunoscut işi poate închipui scandalul şi hazul ce au urmat.
Antonio, s'a bucurat în viață de cea mai graţioasă atențiune şi din partea întregii Familii Regale. Este ştiută copilăria trăită la bordul navelor a Auguştilor fii ai Casei noastre Regale. Antonio a avut prilejul să plimbe în bărci şi să distreze pe A. A. L. Lor, care s'au ataşat de el compensându-l cu cea mai firească atențiune.
La Balcic în anul 1928, când eram aci, în radă, sub comanda Comandorului Pogonat, Antonio, a cărui cabină era un depozit de coloniale şi bunătăți, cu talentul său neîntrecut şi în arta culinară, în special în ..Spaghete al Sugo", a avut cinstea de a pregăti prânzul Regal, oferit la bordul nostru cu ocazia eşirei în mare a M. S. R. Regina Maria şi A. S. R. Principesa Ileana.
Mi-aduc aminte de Mircea", aplecat sub vele, Antonio se împărţea între bucătărie şi manevre, cu darul său nostim. Imediat după prinderea decorației, cu aerul cel mai candid se adresă: Acuma Maestate dați-i-mu şi una butelia di şampania".
Această distincție i-s'a acordat în urma salvărei unui torpilor.
Acest torpilor era adus la remorcă pe mare rea. Din cauza furtunei s'a rupt remorca, rămânând torpilorul cu cuţiva oameni şi cu Moş Antonio pe el. Prin priceperea sa, a lăsat ca torpilorul să devieze până aproape de funduri accesibile ancorărei. Aci, a ancorat cu cele două ancore şi tot lanțul dela bord. Zile în şir a stat în situaţia aceasta, fără hrană, apă şi fără a se odihni. Salvase un torpilor, bine meritând această recompensă.
Antonio, în relațiile cu marinarii bordului, era bun şi darnic cu soldații buni. Le oferea tutun şi bunătăţi, susținându-i în fața Comandantului. Cu ofiţerii pe cari din diferite motive nu-i putea agreea, atunci când Comandantul îi trecea la examinare punându-i să facă volte, avea grijă Antonio, ca la comenzile ordonate el să pue cârma invers, spre a le strica manevra. Acestea erau micile lui glume răutăcioase.
În toamna anului 1929-1930, Antonio, ajuns de ani şi de un vechiu reumatism, deşi în aparență voinic, el şi cu vărul său Domenico, maestru velar la Serviciul Maritim Român, încep a-și aranja situațiile spre a se retrage din Marină.
S'a dat un banchet la care a luat parte toată Marina. A fost o adevărată serbare peste care plutea atmosfera acelei melancolii, minunat sintetizată în Partir, c'est mourir un peu". De la Graniță de acolo unde cuprins de realitatea clipei care-i toarnă în suflet acele simptome ale despărţirii pentru totdeauna de acolo, vărsând încă o lacrimă pentru marea, bricul şi marinarii lui, Antonio nu a putut înfrâna sentimentele şi, ca o manifestare a lor, a trimis următoarea mişcătoare telegramă: ,,Părăsind pământul țării Româneşti aşa de ospitalier, vă trimit ultimul meu salut şi ultimele mele gânduri".
Antonio, întors în satul său de marinari, în mijlocul familiei sale, după patruzeci şi doi de ani, îşi satisface dragostea de mare pe una din bărcile cu vele pe care o are. Şi cu această barcă el încrucişează drumul vapoarelor ce trece prin Messina. La informația mea, că vor trece prin Messina spre Napoli distrugătoarele noastre ..Mărăşti şi „Mărăşeşti", Antonio, cu bărcuţa sa, a aşteptat trecerea lor în larg.
O secundă... două, a zărit silueta lor ce goneau sub cei patruzeci şi cinci mii cai putere şi apoi s'au topit în două puncte fumegânde pe orizont.
Imi amintesc de ultimul cart de noapte pe ...Mircea". când Antonio şedea rezemat de piciorul catargului. Bricul era înclinat pe o coastă... nu se auzea decât un fâşiit scurt de val, iar cerul era plin, plin de velele lui Mircea".
